Ei bine, dragul meu, am cam dat-o în bară. De ce măcar mai încerc? Nu pot să trec peste. Cât a trecut de când încerc asta? O viaţă. Noi doi vom ajunge mereu într-un fel sau altul să vorbim, să ne certăm sau contrazicem. Dar nu să nu ne zicem nimic.
Totuşi uneori nu îmi dau seama dacă îţi pasă atât de mult precum zici. M-am tăvălit de plâns şi tu ştiai asta, dar ai ridicat din umeri. Alteori micile gesturi pe care le faci îmi arată că ţii la mine, oricât de puţin ar fi.
Niciodată nu am putut înţelege de ce trebuie să cer ceva şi tu să te hotărăşti dacă să-mi dai sau nu. E atât de ciudat pentru mine. Atunci când eu încetez definitiv să mai cer tu constaţi că vrei neapărat să-mi dai ceva. Atunci eu sunt pregătită să accept, o luăm de la capăt... Tu nu mai ai nimic de dat, eu sunt prea grăbită, tu trebuie să te hotărăşti...
De ce totul trebuie să fie aşa? De ce nu poate să fie simplu? Să ştim amândoi ce vrem? Eu ştiu ce vreau, într-o anumită măsură. Vreau să vorbim. Şi nu îmi pasă dacă e în funcţie de prieteni sau altceva. Doar să vorbim, nu neapărat despre ceva anume. Orice.
Dar tu nu ştii ce vrei. Eşti indecis. Ar fi bine să te hotărăşti.