Perspectiva lui Yeri
După o noapte nedormită din cauza gândurilor ce mă bântuiseră și din cauza temerilor involuntare ce mă cuprinseseră din nou, temeri ce pe care le mai simțisem odată, acum încerc să nu țip la clientul de pe partea cealaltă a firului. Acesta urla de ceva vreme în telefon, fiind nemulțumit de anumite oferte care nici nu aveau legătură cu activitățile firmei. Îmi masez tâmplele de durere în încercarea de a-l împăca pe client, înainte să de-a un rating negativ pe tot internetul, și asta în cel mai bun caz. Fiindcă seara nu dormisem nimic, mă documentasem mai bine legat de locul meu de muncă, astfel încât să fiu pregătită pentru orice. Aparent fusese și o idee bună, dar și una proastă. Idee bună fiindcă astfel mereu există o soluție și un plan B, idee proastă fiindcă sunt obosită și adormită.
-Domnule, ne pare rău pentru neplăceri, ce ați zice dacă v-aș oferi un cupon de reducere de 30% pentru următoarea comandă, cu garanție un an, în cazul în care materialele nu sunt rezistente și retur gratuit valabil trei luni? Liniștea se instalează în firul celălalt, iar pentru o clipă aveam impresia că o să refuze și voi fi acuzată de mită.
-Ok, batem palma, însă doar dacă îmi anulați această comandă! Propunerea lui nu mi se pare ok, însă altceva nu am de făcut.
-Vom șterge comanda și vom putea pune această neînțelegere sub covor! Mulțumim și ne pare rău pentru această situație neplăcută! Încerc să termin această convorbire pe o cale amiabilă și chiar îmi doresc că acesta să nu mai tragă de coadă această ceartă.
-Neînțelegere, pe naiba! Și astfel îmi închide telefonul în nas...
Oftând, scriu situația actuală pentru a le înmâna mai departe să se ocupe cei de la transport și curierat.
-Bună, Yeri! Nu știam că lucrezi și tu aici... se aude o voce bărbătească în spatele meu. La început credeam că era vorba despre o altă fată cu nume asemănător celui al meu, însă când sesisez că nu răspunde nimeni, mă întorc spre sursa acelei voci
-Uhm... scuze! M-ai strigat? Întrebarea era prostească și foarte copilăroasă, însă nu mai știam ce altceva să spun...
-Oh! Nu mă recunoști? Sunt Sunggyu! Noi doi nu prea am avut interacțiuni de-a lungul liceului, dar am fost prieten bun cu Minhyuk, clasa mea a fost lângă a ta.
Oricât încerc, nu reușesc să îmi amintesc de el. Părul de un brunet intens îi scoate în evidență ochii mici ciocolatii, la fel și tenul incredibil de alb. Poate arătase altfel în liceu fiindcă oricât de mult m-aș uita la el, mai mult mă pierd în ceață decât să-l recunosc.
-Îmi pare rău, dar nu îmi amintesc de tine!
Acesta oftă și își trece mâna peste ceafă, la fel de jenat de situație.
-Yeri, ai mâncat? Mă întreabă, luându-mă brusc prin surprindere. Mă uit la ceasul de pe telefon, care afișează ora 11:53. Masa de prânz se apropie și ar trebui să mănânc, trebuie să-mi i-au și pastilele. În plus, poate reușesc să-l cunosc mai bine și îmi și dau seama cine este.
-Termin acest raport și putem merge. Îi răspund, el zâmbindu-mi după care plecă.
Mă întorc spre raport și cu coada ochiului mă uit după locul lui. Acesta se așează la biroul de lângă cel al șefului departamentului, singurul birou și cel mai retras dintre toate. Probabil este o persoană importantă în această secțiune. Îmi axez privirea pe foaia din fața mea, înainte să atrag atenția și să par o ciudată, fiindcă trag cu ochiul și mă uit după bărbați ca o disperată. Notez cele promise clientului și aranjez lucrurile de pe masă, păstrând o ordine. Mă ridic de pe scaun, luând și actele cu mine, și când să mă întorc dau nas în nas cu Sunggyu.
-Ești gata? Mă întreabă el urmat de un zâmbet adorabil. Îmi dau o palmă mintal, alungând prostia involuntară, și dau din cap în semn afirmativ.
Mă îndrept cu brunetul în spatele meu spre ieșirea din sală. Din fericire, secretara stătea lângă ușă, verificând câteva foi, părea foarte concentrată și nervoasă. Dar pentru mine era prilej să dau mai departe munca și să nu fiu nevoită să mă duc până la curier.
-Mă scuzați! Îi atrag atenția în momentul în care ajung în dreptul ei și îi înmânez foaia de care mă ocupasem acum câteva momente. Un client a avut o nemulțumire și am încercat să rezolv problema cu dânsul, vă rog frumos vă puteți ocupa de acestea?
Aceasta i-a foaia și o analizează, răspunsul ei fiind urmat de un semn afirmativ.
-Desigur, doamnișoară Lee, mă voi ocupa imediat, mulțumim pentru munca și răbdarea depusă! Să aveți poftă la masa de prânz! Domnule director adjunct! O salută aceasta pe bărbatul din spatele meu, surpriza dându-mi o palmă brutală.
-Bună ziua, doamna secretară! Sunteți foarte frumoasă astăzi! O complimentează pe aceasta, respectiva acoperindu-și hainele cu foile din mână. Fusta scurtă de un negru mat îi scoate în evidență picioarele subțiri, tocul la fel de negru avantajându-le, partea de sus e acoperită de o bluză albă cu mânecile tip evantai, scoțând în evidenți bustul generos și abdomenul plat, la fel și părul lung de un brunet roșcat. Schițând un zâmbet, Sunggyu mă îndemnă să merg mai departe, ieșind din sală.
-Nu știam că ești director adjunct! Îi dezvălui eu, fiind puțin rușinată că nu îi arătasem mai mult respect!
-E în regulă! Nici nu aveai de unde să ști, având în vedere că nu ești aici nici de o zi. Acum am fost informat! Ieri am avut o conferință.
-Înțeleg!
Nu eram sigură unde mergem, doar îl urmam afară din clădire. Trecând de trecerea de pietoni, intrăm într-un restaurant care se afla în fața companiei. Interiorul era foarte primitor, iar culorile predominante sunt cele de un maroniu cafeniu, portocaliu șters și maroniu mai închis, plantele fiind peste tot, la fiecare canapea și fiecare masă. Îl urmez pe bărbat până la o masă mai retrasă. Mă așez în colț, lângă peretele din sticlă, având vedere la aglomerația de pe stradă, iar Sunggyu se așează pe scaunul din fața mea.
-Bună ziua! Ne întâmpină o chelneriță în uniformă casual, puțin mai scundă, dar cu un zâmbet leșinat pe față de bucurie, zâmbet puțin exagerat de entuziasmat. Același comandă ca de fiecare dată? Îl întreabă chelnerița pe bărbatul din fața mea.
-Da, te rog! Să fie două porții. O să îți placă, îți promit Yeri! Îmi spune întorcându-se spre mine. Doar îi zâmbesc și dau semn afirmativ din cap, fiind puțin sceptică.
Chelnerița se întoarce spre mine și îi piere orice urmă de entuziasm de pe față.
-Atunci două porții să fie! Vizibil, dezgustul ei este accentuat de un ton nervos și de o mutră nemulțumită, cireașa de pe tort fiind ochii ei dați peste cap.
Amândoi izbucnism în râs după plecarea acesteea.
-Se pare că ai mulți admiratori. Îi spun puțin timidă.
-Da... vin aici foarte des! De fapt, în fiecare zi! Îmi place acest loc, e mai linștit, e primitor. Nu are acea atmosferă de cafenea sau restaurant de cinci stele. Doar un restaurant simplu, unde vin oameni obișnuiți. Îmi place să stau în acest loc și să mă uit la persoanele grăbite... mă face să simt că stresul de zi cu zi este mic, iar problemele mele sunt nesemnificative.
Fac un gest afirmatic din cap. Aș vrea să gândesc și eu la fel. Să cred că luptele mele sunt un nimic, dar nu pot. Îmi e greu să îmi imaginez asta. El reușește să vadă lucrurile din această perspectivă. Zâmbetul lui dezvăluie că reușește să facă din tot, nimicuri. Iar aparența sa de gentleman, bărbat în toată firea, îi oferă caracterului său un aer de maturitate și independență spirituală. Însă atmosfera creată în acest loc îmi aduce aminte de ceva. O briză caldă foarte cunoscută mă cuprinde, simțind mici fiori pe șira spinării, care mă duc cu gândul la zilele răcoroase de primăvară, un râset vag de copil inflirtându-se în urechile mele. Acesta îmi gâdilă timpanele îmbrățișând toată ființa mea cu amintiri de mult pierdute în anii copilăriei.
-Sunggyu? Băiețelul timid din vecini? Mă lovește rațiunea în momentul în care îmi amintesc de acel râset de copil, din cauza cărora simțisem primi fiori ai dragostei.
Acesta doar zâmbește timid, la fel cum o făcea când era mic și primea complimente, după care își ferește privirea uitându-se jos.
-De când ești în Seoul? Ai spus că am fost la același liceu, de ce nu mai contactat? De ce nu mi-ai spus la început? Îl bombardez cu întrebări, nelăsându-l să aibe șansa să respire.
-Păi... A trebuit să plecăm din cauza datoriilor, pe atunci aveam foarte multe, așa că am vândut casa și ne-am mutat la țară, la casa părintească a tatei. Însă când trebuia să mă duc la liceu, părinții au vrut să mă trimită în oraș, șă învăț să mă pun pe propriile mele picioare. Am aflat abia în anul doi că suntem în același liceu. Eu nu prea ieșeam din clasă. Și nu am vrut să îți spun la început fiindcă voiam să văd dacă îți mai amintești de mine. Îmi răspunde la fiecare întrebare cu un zâmbet pe buze. Îmi era greu să-l urmăresc fiindcă eram bulversată de cum arată față de acum zeci de ani. Atunci avusesem doar cinci ani amândoi.
-Wow! Normal că îmi amintesc de tine. După ce ai plecat, m-am plâns mamei foarte mult timp și am căutat să i-au legătura cu tine, dar nu am reușit niciodată. Mi-a fost dor de tine!
-Ehh, da! Mamele noastre au ținut foarte mult timp legătura, însă nici eu nu știu de ce au încetat să o facă la un moment dat. Voiam foarte mult să vorbesc cu tine. Cap de jeleu ce mai face? Mă bufnește râsul la porecla lui Jooheon, se pare că nu uitase...
-E bine! Dar îți șoptesc că acea obișnuință a lui nu se detașase de el. Îi spun, cu mâinile de o parte și de alta a gurii mele, de parcă aș șopti. Amândoi începem să râdem în hohote și lacrimi.
Jooheon avea obișnuința să își umple gura cu jeleuri până nu mai putea, iar la final încerca să le mestece, rezultatul fiind mereu haios și dezgustător. Iar Yeonjung îi dăduse porecla Cap de jeleu, însă cu timpul am mai încetat să folosim această poreclă sau să ne sâcâim unii pe alțți din joacă. Poate pentru că nu mai petreceam timpul împreună așa cum o făcusem atunci.
-Dar e incredibil! Adică din acel băiețel timid ai devenit director adjunct la o companie independentă cu vânzări în top10 din Coreea de Sud. E incredibil cum poate schimba timpul o persoană.
-Da...! Și tu te-ai schimbat Yeri! Nu mai ești acea fetiță nebunatică cu două codițe, care lua la bătaie băieții mai mari fiindcă se luaseră de noi.
Îmi pun mâinile pe obraji, simțind un fir de căldură pe aceștia fiind sigură că roșisem.
-Apropo, legat de companie... tonul lui liniștit se preschimbă în unul temător, care ascunde ceva, acesta fiind urmat de gestul lui de a se așeza mai comod pe scaun... nu știu cât te-ai documentat sau ce informații ai primit, dar nu mai suntem o companie independentă de doi ani.
Surpriza de azi fu urmată de încă una, fața mea arzând de mirare. Adică fusesem înșelată?
-Adică... voi aveți parteneriat? O întreb deși știu că acesta e răspunsul logic, însă voiam să aud asta din gura lui.
-Da! Vezi, Yeri?... compania a avut o situație financiară dificilă. Vânzările nu au mai mers, am pierdut marfă și bani și nu am mai putut plăti angajații, așa că mulți au demisionat, iar în rândul oamenilor au încept anumite bârfe, iar presa a început să prindă urmă. Nu știam cum să ștergem această rușine, însă atunci m-a căutat Minhyuk și a făcut o propunere directorului. A spus că ne va finanța cu 0% câștig pentru el, dacă vom face acest parteneriat și îl vom ajuta la viitoarele proiecte...
Mă ridic de la masă, luându-mi lucrurile și părăsesc localul lăsându-l cu ochii în soare. Picioarele mă duc până la mașina mea, iar drumul meu duce la compania lui Minhyuk, din nou...
Așa încercase să cumpere și localul familiei mele, așa încercase să mă facă să-l ascult, așa vrea să mă țină pe mine și pe familia mea la două degete. Cu o viteză de peste o sută, și cu pericolul de a face accident, conduc prin tot orașul, prin toată aglomerația citadină doar cu gândul de lua la bătaie acel meschin și dorința arzătoare de pune la punct odată și pentru totdeauna că eu sunt un produs pe care îl poți cumpăra oricând sau oricum, adică el mă ajutase să găsesc acest job doar să lucrez pentru el, ajutorul lui era doar o iluzie și eram tot sub mâna lui. Adrenalina dispare, iar furia mi se potolește doar în momentul în care parchez în fața Iadului. Coborând din mașină, mă îndrept spre intrare, dar ușa se deschide trântit și cu forță, iar eu dau nas în nas cu Seulgi. Mutra ei arogantă nu se schimbase cu nimic. Nici stilul vestimentar, având în vedere că poartă o rochie neagră mulată care să-i scoată în evidență formele.
-Dă-te! Îi spun dur în față, ignorând fiorii de teamă din inimă, focusându-mă doar pe motivul pentru care venisem până aici... să termin odată și pentru totdeauna cu Minhyuk. Dacă cineva îmi cumpără familia, nu voi sta la locul meu.
-Îți dau eu tupeu cățea nenorocită! Vezi că încă mai am cu ce să te distrug! Mă uit la ea fiind confuză de cele zise, însă pufnesc arogantă la amenințările ei, urmând să-mi dau ochii peste cap.
-Nu poți să ți mult în lanț oamenii cu amenințări... o înfrunt în față, însă ea nu se lasă având în vedere că se îndreaptă spre mine cu acealași aer de superioritate și glorie.
-Dacă nu vrei ca prietenul tău Jooheon și acea idioată cu fața pictată să sufere exact cum ai suferit și tu în noaptea balului de toamnă din clasa a noua, atunci îți recomand să fugi cu coada între picioare. Crede-mă, nu sunt atât de proastă încât să arunc cu vorbe fără să am o carte surpriză. Minhyuk e al meu! Și nu las să te atingi de ce îmi aparține.
Îi întorc spatele și mă duc spre mașina mea, încercând să găsesc o altă modalitate de a vorbi cu Minhyuk. Dacă cățeaua asta stă după fundul lui, obsedata dracului, nu am șanse să intru în contact cu el, în plus, nici nu vreau ca Yeonjung și Jooheon să treacă prin ce trecusem eu.
Aud vocea lui Minhyuk strigându-mă, însă îl ignor și pornesc mașina, părăsind locul în viteză.