Încerc să zâmbesc şi să îmi rețin lacrimile atunci când intru în salonul de spital. Nu îmi era uşor să-l văd aşa, iar asta era a doua oară. Înghit în sec şi mă apropii de pat, privindu-i zâmbetul calm.
- Nu plânge, Reyna. Sunt bine, spune pe un ton scăzut şi îmi prinde mâna într-a lui.
Îmi şterg lacrimile de pe față şi mă aşez pe scaunul de lângă patul lui. Nu mă pot obişnui cu ideea că ar putea să moară oricând. E una dintre cele mai importante persoane din viața mea şi, probabil, dacă nu era el, eu acum nu eram aici. A avut cel mai important rol în cariera mea.
- Te simți mai bine? întreb după câteva clipe.
- Destul de bine.
O las pe mama să intre în salon, iar eu ies pe hol. În ciuda faptului că nu o să fac decât să îmi încarc mai mult timpul, cred că a sosit momentul să preiau afacerea tatălui meu. Nu pot permite ca un astfel de atac să-i aducă moartea şi ştiu că munca de la birou e stresantă. Îmi ridic privirea când îmi aud numele strigat şi o văd pe Blair, privindu-mă îngrijorată.
- Eşti bine?
Aprob cu o mişcare a capului şi o las să mă îmbrățişeze. Nu pot decât să mă bucur că se află aici şi nu mă lasă singură cu toate astea.
- Cum e George?
- E mai bine, dar tot sunt îngrijorată. Nu vreau să-l pierd.
Glasul mi se pierde şi aproape izbucnesc în plâns. Trag adânc aer în piept şi privesc spre cei doi bărbați din spatele lui Blair. Zâmbesc trist, apoi mă aşez pe unul dintre scaune, aşteptând ca mama să iasă şi să îmi spună ce a vorbit cu medicul. Nathan se aşează lângă mine şi, spre surprinderea mea, mă îmbrățişează.
- Te simți bine? Aprob cu o mişcare a capului şi îmi ridic privirea spre el. Nu mă aşteptam să facă asta, deoarece îmi făcuse o cu totul altă impresie despre el. Tresar când uşa de la salon se deschide, iar mama iese.
- A adormit, spune şi se aşează lângă mine.
- Ce a spus medicul?
- Va trebui să stea departe de companie o perioadă. Nu putem risca să se întâmple din nou.
- Puteți pleca în vacanța de care spuneați. O să mă ocup eu, spun şi încerc să zâmbesc.
Acum nu-mi mai păsa că nu voi avea timp de mine. Vreau doar ca tata să fie bine pentru că, eu una, nu îmi pot imagina cum ar decurge viața mea fără el.
- Ar trebui să pleci. E deja târziu, spune mama după câteva minute în care nimeni nu a spus nimic.
- Nu sunt obosită.
- Nu fi încăpățânată. Voi rămâne eu aici.
Nathan se ridică şi mă trage spre el. Oftez învinsă şi mă îndrept cu cei trei spre lifturi, nu înainte de a o îmbrăţişa pe mama. Intrăm în spaţiul îngust, iar uşile metalice se închid. Îmi ridic privirea spre Nathan, zâmbind oarecum trist. Mă trage în braţele lui şi nu comentez. Mă simt bine acolo.
* * *
Oftez mulţumită când corpul mi se scufundă în apa fierbinte şi închid ochii. Aveam mare nevoie de asta, după tot stresul acumulat pe holurile spitalului. Mă bucuram că tata era bine, deşi ştiu că asta nu e pentru mult timp. S-ar putea întâmpla iar, oricând şi ar putea fi fatal pentru el. Îmi alung această posibilitate din minte. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru ca tata să fie bine.
Tresar când simt mâinile cuiva pe umerii mei. Îmi ridic privirea şi îl văd pe Nathan aplecat spre mine.
- Adormeai aici, spune încet şi îmi întinde unul dintre prosoapele de pe suport.
Părăseşte baia, lăsându-mă să ies din cadă. Mă înjur în gând pentru faptul că nu mi-am luat haine cu mine şi ies doar în prosop, încă sperând că Nathan a plecat. Înghit în sec atunci când îl văd întins în patul meu. Îşi ridică privirea spre mine şi zâmbeşte. Nu unul dintre zâmbetele alea perverse sau ironice ale lui, ci un zâmbet sincer. Îmi iau lenjerie şi unul dintre tricourile lungi pe care îmi place să le port noaptea şi mă întorc în baie pentru a mă schimba.
Mă întorc în câteva minute şi îl găsesc tot în patul meu, răsfoind una dintre cărţile lăsate pe birou. Mă aşez lângă el şi îl privesc amuzată de atenţia pe care o oferea cărţii.
- Eşti bine? mă întreabă serios şi lasă cartea la o parte.
- Da, sunt ok.
Îmi ia mâna într-a lui şi îmi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu şi las privirea în jos. Îmi simt bătăile inimii accelerându-se şi mă simt oarecum... fericită. Nu ştiam că Nathan poate fi în felul ăsta, dar îmi place. Se ridică, ajungând cu faţa la nivelul chipului meu şi îmi ridică bărbia. Se apleacă spre mine, ajungând cu fruntea lipită de a mea.
- De ce îmi faci asta? murmură încet.
- Nu fac nimic.
Zâmbeşte şi îşi coboară braţul pe talia mea, trăgându-mă spre el.
- Ba da, mă înnebuneşti.
Tresar şi îl privesc mirată. Nu mai spune nimic, ci îşi uneşte buzele cu ale mele, formând un sărut tandru şi profund. Îi înconjor gâtul cu braţele şi îl trag mai aproape.Îi simt limba fierbinte pe buza inferioară, aşa că depărtez buzele, lăsându-l să adâncească sărutul.
- O să ajung dependent.
Mă depărtez şi nu spun nimic. Nici nu ştiam ce aş putea spune în situaţia asta. Totul e atât de straniu pentru mine şi mă simt ciudat făcând asta, deşi îmi place. Eu şi el nu suntem nici măcar prieteni.
- Mă duc în cameră, spune după câteva clipe, ridicându-se din pat.
Îi prind braţul şi îl trag înapoi.
- Poţi să dormi cu mine?
Zâmbeşte amuzat şi aprobă cu o mişcare a capului. Mă întind în pat şi îl pivesc cum îşi aruncă tricoul de pe el, lăsând, spre mulţumirea mea, pantalonii. Se trânteşte lângă mine şi mă trage în braţele lui. Îşi aşează palma pe coapsa mea, urcând spre şold şi se opreşte.
- Nici nu îți imaginezi cât de greu îmi e, şopteşte în urechea mea.
Mă înfior. Îmi aşez palma peste a lui şi zâmbesc în sinea mea. Senzația pe care o am în seara asta e diferită față de restul senzațiilor pe care le-am simțit până acum. Nathan e diferit sau poate doar starea mea de acum mă lasă să văd cum e el de fapt. Adevărul e că în timp mi-am construit un zid în jurul meu, dar până acum nu a încercat nimeni să-l dărâme. Simt că prezența lui Nathan în viața mea afectează totul, dar într-un mod bun.
Închid ochii şi adorm în scurt timp.
*
Spre surprinderea mea, dormisem extraordinar de bine cu acea căldură copleşitoare în jurul meu. Era o dimineață însorită, dar cu toate astea nu voiam să mă dau jos din pat, deşi trebuia să ajung la birou. Îmi ridic privirea spre Nathan şi zâmbesc atunci când observ că mă priveşte.
- Trebuie să merg la birou, spun oftând şi închid ochii. Chicoteşte şi îmi dă drumul.
- Şi eu. Vrei să te duc?
- Am şi eu maşină, Nathan.
- Te voi lua diseară.
Îmi dau ochii peste cap şi mă ridic din pat. Mi se pare mie sau ăsta se numeşte control?
Nathan Atwell.
Aştept să coboare, în timp ce degetele mele lovesc ritmic volanul maşinii. Încă eram surprins de faptul că mi-a cerut să dorm cu ea, dar mai ales de faptul că dimineaţă s-a comportat anormal de bine. Zâmbesc atunci când o văd coborînd treptele, îmbrăcată cu o rochie mulată albă. O să înnebunesc într-o zi. Nici eu nu ştiu cum de încă mai am control când sunt în preajma ei. Cert e că aseară, înainte de toate, voiam doar să ştiu că e bine. Imaginea ei aproape plângând pe holul spitalului îmi tot cere să o ţin cât mai aproape şi să o protejez. E ceva ciudat pentru mine.
Aştept să urce în maşină şi pornesc spre compania tatălui ei. Pentru puţin timp, însă. Se pare că e mai hotărâtă ca oricând să preia totul. Nu mă miră, ştiu cât de mult îl iubeşte pe George.
- La cât te iau? întreb când aproape ajungem.
- Nu ştiu, te sun eu.
Mă dau jos din maşină înaintea ei şi îi deschid portiera. Zâmbeşte amuzată şi iese.
- Mulţumesc, spune şi dă să plece.
Îi prind antebraţul şi o trag spre mine, sărutând-o. Se depărtează rapid, privindu-mă mustrător. Oh, da... Probabil nu era obişnuită cu afecţiunea în mijlocul străzii, mai ales când ar putea fi jurnalişti oriunde.
- Ne vedem diseară, spune şi se îndreaptă spre intrare.
Urc în maşină şi mă îndrept spre birou, fără nici un chef de a sta închis toată ziua între patru pereţi. Dacă aş fi ştiut că viaţa din Sydney e atât de monotonă, probabil aş fi rămas în Londra. Dar Londra nu mi-a oferit nici o blondă care să îmi bântuie gândurile în fiecare clipă. Urc treptele hotelului meu din Sydney, locul în care am biroul.
Nu sunt surprins să-l găsesc pe tata pe canapeaua din biroul meu. În ultima vreme dă cam des pe aici, fără să vrea ceva anume.
- Ce te aduce aici? întreb, în timp ce îmi dau sacoul jos şi îl aşez pe scaun.
- Am fost la George, apoi am venit să văd ce faci. Ai întârziat jumătate de oră.
Ridic confuz o sprânceană şi mă sprijin de birou. Nu aveam o oră la care să ajung la birou, doar îmi impusesem să respect programul pe care îl avea el.
- Am dus-o pe Reyna la companie.
Îmi dau ochii peste cap când îi văd zâmbetul de pe chip.
- Ce e între voi doi?
- Nimic, răspund sec şi dau nepăsător din umeri.
- Şi ce am văzut la petrecere?
- Nimic, rânjesc spre el şi mă aşez pe scaun.
- Fie...
Se ridică de pe canapea şi se îndreaptă spre uşă, lăsându-mă singur. Nu îmi place să dau explicaţii nimănui, iar între mine şi Reyna nu e nimic, înafară de o atracţie care mă înnebuneşte. Reacţiile ei mă fac să mă simt bulversat. Acceptă totul, dar în acelaşi timp mă respinge. Aseară mi-a cerut să dorm cu ea şi m-a lăsat să o ţin în braţe, mi-a acceptat şi sărutul din mijlocul străzii, dar încă o simt reţinută faţă de mine.
După câteva ore în care am încercat să-mi alung gândurile prin muncă, simt telefonul vibrând în buzunar.
- Da, Reyna.
- Poţi să mă duci la spital, te rog? Tata va fi externat.
- Ajung imediat, spun şi mă ridic de pe scaun, luând şi sacoul.
În mai puţin de zece minute ajung în faţa companiei şi o văd aşteptând. Urcă rapid în maşină şi îmi pare destul de stresată. Îi strâng mâna, atrăgându-i atenţia asupra mea.
- E ok, nu te mai stresa.
Zâmbeşte şi îşi întoarce privirea spre geam. Cred că încep să ador zâmbetul ăla. Pornesc spre spital, încercând să ajung cât mai repede. Îmi strânge mai tare mâna atunci când observă mulţimea de jurnalişti din faţa spitalului.
- Oh, Doamne... Exact de asta am nevoie acum, spune nervoasă şi iese din maşină.
O urmez şi îi prind mâna, trăgând-o lângă mine. După faţa ei îmi dau seama că simte doar repulsie faţă de mulţimea de camere de filmat şi persoane care ne adresează întrebări despre starea tatălui ei sau despre relaţia dintre noi doi. Se pare că scurtul sărut de acum câteva ore nu a scăpat neobservat. Intrăm pe holul spitalului, apoi ne îndreptăm rapid spre lift.
- Nu vreau ziarul de mâine, murmură încet şi îşi lasă capul pe umărul meu.
- E ok, nu trebuie să bagi în seamă tot ce scriu.
Aprobă încet şi se îndreaptă grăbită spre salon. Deschide uşa şi face câţiva paşi în spate, lovindu-se de mine.
- Sam?!
____________
Sper că v-a plăcut! Am adus în scenă un nou personaj, ce spuneţi? De asemenea, am schimbat distribuţia. Ce părere aveţi despre noii Nathan şi Reyna? Mie mi se par mult mai potriviţi. Aştept opinii. ^^
Mulţumesc pentru cele 44.8k lecturi!