Bună seara dragi muritori. Astăzi vă voi invita în moșia mea de la marginea lacului pentru a vă povesti o întâmplare bizară care a avut loc acolo. Conacul se află pe o parcelă de pământ departe de lumea modernă și cu greu accesibilă cu trăsura așa că vom merge pe jos prin pădurea veche de conifere. Drumul este ușor mlăștinos, cu vegetație măruntă pe margini și străjuit de copaci cu scoarță groasă, acoperită de mușchi. Aerul umed și răcoros, trece pe langâ noi, formând culoare paralele cu poteca. În față se vede casa înaltă cu 4 etaje și turnuri mici de cărămidă neagră. Geamurile subțiri cu rame vechi de lemn creează mici portițe spre interior. De la poarta de fier forjat, pornește un drum pietruit spre intratea pe moșie. Conacul se ridică majestuos din pământ, sprinjinindu-se pe temelia întinsă și deschide larg ușile de lemn masiv. Pășiți înăuntru, dragi invitați și așezați-vă comod pe mobila din piele netedă. Voi aprinde focul albastru în șemineu și putem porni la drum cu întâmplarea întunecată. Servitoarea mea, Georgeta v-a pregătit câte o ceșcă de vin fiert și prăjituri de măr cu scorțișoară.
Conacul acesta mi-a fost lăsat moștenire de către străbunul meu, Gavril. – spun eu, îndreptându-mi privirea spre tabloul de deasupra șemineului care îl înfățișa pe răposat într-o mantie purpurie. El era un mare colecționar și a strâns tot felul de obiecte magice în această casă. Probabil vă voi povesti într-o zi despre colecția lui dar astăzi avem ceva mai interesant de discutat.
Gavril a dispărut fără urmă acum aproape 40 de ani și de atunci am această moșie în posesia mea. Însă cred că vă întrebați unde este bietul meu străbunic și de ce a dispărut...
Acum aproape jumătate de secol, străbunul a găsit această parcelă la licitație și a decis că este momentul să se retragă într-un loc mai liniștit, așa cum fac majoritatea oamenilor mai în vârstă la momentul când simt chemarea. I s-au oferit două seturi de chei după ce a plătit la ghișeul centrului care organiza evenimentul și a plecat să își verifice noua achiziție, puțin nedumerit. Moșul meu știa că pământul pe care îl cumpărase era doar atât, pământ liber , fără alte construcții. O parcelă goală cu vedere spre lac unde dumnealui putea să își creeze casa de vis. Mergând cu trăsura pe drumul pe care am venit noi pe jos, Gavril a realizat că poteca părea să se îngusteze tot mai tare, până când căruța nu ar fi putut încăpea între copacii cu tulpini groase. A oprit caii și a luat-o la pas înspre parcelă iar poteca părea să se lărgească la loc în timp ce călătorea. La intrarea pe proprietate, poarta metalică stătea vertical, înalțându-se la câți metri și parcă acoperind ceva. Străbunul pășea mai încet acum, apropiindu-se de un conac care răsărea din pământ, ca și cum a fost acolo mereu. Absolut stupefiat, a verificat actele cu repeziciune pentru a căuta vreo mențiune a acestui căsoi cu 4 etaje dar foile erau complet albe acum.
Fără alte soluții și curios din fire, Gavril a deschis poarta și a continuat drumul spre intrarea în conac. Ierburile mici care presărau drumul pietruit păreau să crească și apoi să se retragă, doar cu câțiva centrimetri, suficient cât să fie observabil dar nu destul cât sa prezinte o cauză majoră de îngrijorare. Treptele din lemn scârtâiau sub presiunea bocancilor lui, scoțând sunete sinistre care păreau să trezească hardughia la viață. La geamuri au început să licărească flăcări mici de lumânări și iar casa părea să respire. Cheia metalică, ruginită a deschis mecnaismul, învârtind pilonii metalici din broască. Un val de aer rece și stătut s-a grăbit să iasă când Gavril a intrat. Totul părea aproape neatins, de parcă oamenii ce locuiau acolo deabia plecaseră. Parcela pe care era conacul, se afla la licitație de mulți ani deci asta era ceva imposibil. Casa era asezată astfel, un parter larg, cu un set de scări care porneau aproape de la intrare. În stânga se afla camera unde suntem noi acum iar în dreapta era un hol care ducea spre bucătărie. Camerele păreau să se reverse una în cealaltă. În stânga scărilor se afla un hol lung care unea , prin spatele treptelor, cămara de bucătărie și de o altă ușă care dădea spre grădina din spate. Celelate 3 etaje care stăteau desupra erau toate amenajate identic, cu dormitoare și băi așezate paralel, cu ușile față în față. La finalu ultimului nivel se afla un pod imens, care avea grinzile descoperite și gemulețe mici, triunghiulare pe ambele capete.
Străbunul meu a crezut că a dat lovitura cu o clădire de asemenea prestanță și a decis să se mute imediat, vrăjit de frumusețea locului. Și-a adus colecția legendară, obiect cu obiect, așezând prin casă lucruri vrăjite și considerând ca acest conac este cel mai de preț bun pe care l-a găsit până acum. Săptămânile treceau și obsesia lui Gavril cu moșia creștea tot mai tare, casa era întradevăr magică. Curăța zilnic tapetul vechi, cu mici bețisoare care aveau vată la capăt și substanțe chimice cu miros puternic. Lustruia balustradele cu cârpe de ochelari și pășea pe podea doar după ce își învelea picioarele în straturi de haine moi și blanuri scumpe pentru a nu strica podeaua majestruoasă. Vecinii spuneau că a luat-o razna, nu mai ieșea, nu îl vedeau decât noaptea cum ștergea geamurile la lumina lumânării și părea că nu mai este în toate facultățile mintale. Caii lui superbi, au murit de foame, înhămați încă la căruță iar scheletele lor stăteau la poartă, așteptându-și stăpânul nebun care acum nici nu mai vorbea cu nimeni. Un amic îngrijorat a venit să îl verifice pe străbunul meu și după ce a trecut de groaza cailor scheletizați a bătut la ușa conacului. Moșul i-a răspuns, cu o lumânare în mână și l-a rugat să coboare de pe trepte pentru că urma să le strice cu greutatea sa. Era nefiresc de palid, părea să fi îmbătrânit câteva decenii în săptămânile cât a stat pe moșie. Roba lui purpurie atârna pe corp, dezvăluind oasele umerilor și a bazinului într-un fel grotesc iar în sprâncenele sale erau goluri mari. Bătături îi acopereau mâinile, transformându-le în niște felii malformate de carne dură iar unghiile îi erau atât de roase de parcă săpase în mental cu ele pentru a supraviețui. Pe picioare avea legate straturi de haine și blană care prindeau mucegai în partea de sus și un miros puternic de chimicale. Nu mai părea uman, arăta ca un prizonier al casei. Amicul său a încercat să îl tragă afară dar încercările nu au reușit așa că a anunțat un vraci din sat și miliția pentru a încerca să îl salveze. Moșul a fost de acord într-un final ca vraciul să rămână cu el în casă și să îl ajute să se vindece. 3 zile mai târziu, când miliția a venit să vadă cum decurge situația, casa era închisă și ferestrele erau acoperite. Toate geamurile au fost bătute în cuie iar ușa părea să fie închisă din interior cu lanțuri groase.
S-a considerat atunci că Gavril a părăsit proprietatea alături de vraci și a închis-o ca să o protejeze de hoți iar cazul a fost uitat. Anii au trecut și a apărut un testament care îmi lăsa mie moștenire acest conac superb. Am fost chiar în aceeași zi să îl văd și am spart un geam pentru a putea intra. Interiorul era curat dar puțin prăfuit, se vedea ca au trecut 40 de ani de când nimeni nu a mai intrat. Am aprins șemineul și câteva lumânări pentru a explora interiorul întunecat și am făcut o mică hartă a casei în mintea mea. Am început de la parter, cu sufrageria, și am analizat tablourile de pe pereți. Mobilier frumos de lemn era pe pereții sufrageriei și tapetul de o culoare sângerie se dezlipea puțin la îmbinări. Mirosul casei era chimic dar destul de slab încât să nu mă deranjeze, în schimb praful era îngrozitor. Am testat cu degetul grosimea stratului și o pată neagră mi-a apărut pe piele. Părea să fie mult de curățat. Probabil străbunul era perfecționist și dorea să mențină conacul în cea mai bună stare – mă gândeam eu verificând holul ce ducea spre bucătărie. Am descoperit geamurile,aproape sufocându-mă cu praful de pe draperiile negre. Aerul devenea înecăcios și în razele de lumină vedeam cum plutesc scame mărunte și fire de material sintetic. Ma întorc cu fața spre holul de pe care am venit când aud sunete ciudate cu o tonalitate rotundă forfotind. Nu am mai auzit așa ceva până acum. Era ca si cum un nor din sârmă fină se misca pe podea și pe pereți. Îmi era greu să îmi imaginez ce putea creea un efect de genul ăsta. Am pășit spre sufragerie ca să observ cum praful de pe raftul deranjat s-a strâns în mici cocoloașe gri. Era inexplicabil dar nu mă îngrijora foarte tare. Credeam că poate fi vorba de vreun praf metalic care să fi căzut de la ceasul cu pendul care ticăia minuțios deasupra sa și cumva, când l-am deranjat, să se fi strâns impreună din cauza curentului magnetic ce îl aveam pe mâini. Explicația era puțin plauzibilă teoria dar mi-a adus liniște suficient de mult timp încât să urc până la etajul următor. Casa părea liniștită dar foarte vie. Puteam simți cum mă urmărește ceva. Era acel sentiment pe care îl ai în interiorul tău când știi că ceva este foarte greșit dar nu poți explica ce anume. Holurile de la primul etaj se întindeau dintr-un capăt în altul iar ușile închise creeau un întuneric cumplit. Am decis să deschid prima cameră ca să văd cum sunt aranjate și dacă străbunul meu a lăsat vreo scrisoare sau indicație în dormitorul său. Am apăsat pe clanță și ușa s-a deschis, trăgând cu sine aerul prăfuit din interior. Curentul pe care l-am creeat părea să deranjeze toata mizeria zburătoare iar lumânarea mea abia făcea față în ceața sufocantă. Pe podea erau înșirate canistre vechi cu materiale chimice pe care Gavril probabil le folosea la curățat. Cârpe micuțe erau aruncate într-un munte uriaș iar patul părea deranjat, lăsat ca și cum străbunicul a plecat foarte grăbit. Perii, periuțe și bețișoare cu vată pe capăt aliniau lungimea peretelui, prinse de cuie mărunte. Găleți și mopuri erau după ușă, alături de haine fine cu urme de uzură. Părea că Gavril dorea din răsputeri să țină casa curată la orice oră. Am continuat să deschid ușile de pe hol și să dau jos draperii pentru a permite luminii să intre iar restul camerelor păreau ca și cum nimeni nu le-a folosit vreodată. Paturile aveau cearșafurile pliate la dungă iar geamurile erau lustruite impecabil. Sunetul de forfotit se auzea din nou , acum părea să coboare de pe tavan înspre podea dar totuși nimic nu era vizibil încă. Nici măcar o molie nu era în camere așa că nu avea ce să scoată aceste suntele cel puțin stranii. Am terminat camerele de pe ambele etaje și aproape amețită de la atât praf, am decis să cobor după ce am deschis ușa podului. Când tălpile mele au atins scările etajului 3, am început să aud sunetele mai clar, se auzeau ca niște bucăți de vată sârmoasă cum se frecau între ele. Mă zgâria pe creier sunetul artificial. Și sursa părea să fie de negăsit. Se auzea parcă din colțurile camerelor, dar la o scară mică care urca în intensitate. Pe la etajul 2, praful din aer devenea mai greu, plutind in aer și deranjându-mi ochii cu multitudinea de particule zburătoare. În colțul ochiului am văzut ceva cum se târa pe podea asemenea unei omizi malformate. Când am întors privirea, era doar un cocoloș de praf. Am crezut că mintea îmi joacă feste și am decis să părăsesc etajul cât mai repede pentru a nu mă sufoca. Coboram scările, mult mai repede acum și cu o panică vizibilă iar la baza celor de la etajul 1 se afla o chestie neagră care părea că încerca să se ridice înspre mine. Avea niște mâini subțiri și noduroase, capul îi lipsea aproape în intregime și arăta ca jumătatea de sus a unui corp uman dacă ar fi trecut printr-un tocător de carne. Am rămas la jumătatea treptelor privind cum se suie greoi pe balustrade și mi-am îndreptat lumina spre chestie. Era făcut din cocoloașe de praf și parea să încerce să imite corpul străbunului meu dar fără succes. Nu știam dacă să cobor sau să urc pentru a scăpa de mmonstrul de praf. Nu părea să se teamă de mine sau de lumină. Am decis să rămân pe etaj până urcă și să fug apoi după ce scările erau libere. M-am lipit cu spatele de perete și am așteptat anxios până chestia a ajuns în vârful scărilor. Acum deja avea un cap și încerca să semene tot mai tare cu Gavril. Se târa mai cu viteza, iar cioatele ce le avea aproape deveneau mâini. Când m-a observat a început să urle și să își miște membrele cu viteză, aproape alergând, sprijinită pe palme, cu trupul bălăngănindu-se scarbos pe umeri ca o balama stricată.
MONSTRU - „Auroraaaaaaa"
Am fugit, țopăind peste creatură, prea șocată ca să mai pot spune ceva și am alunecat pe scări, aproape scrântindu-mi gâtul. La parter situația stătea complet diferit. Adică... chiar stătea... în picioare.... Erau două figuri noduroase de praf care stăteau în milocul sufrageriei, încercând să pară cât mai reali. Variantele astea arătau mult mai evoluate față de chestia de pe scări dar ceea ce încerca a fi piele îi dădea în vileag imediat. Cei doi purtau o conversație care s-a oprit imediat ce am ajuns în dreptul lor, încercând să deschid ușa subtil. Conversație este mult spus pentru ca ceea ce făceau ei părea să semene cu niște oameni încercând să imite o limbă pe care nu au auzit-o niciodată. Și subtil e exagerat pentru că mâinile mele tremurau pe clanța ușii ca și cum un uragan zgâlțâia casa cu tot cu mine. Chestiile s-au întors și au spus într-o voce foarte distorsionată :
MONSTRU –„Auroraaaaaa"
Suna ca și cum corzile lor vocale erau făcute din praf și sunetul vibra în discrepanțe printre ele. Statica de la televizor ar fi fost cel mai apropiat sunet de ceea ce făceau monstruozitățile astea. Păreau să copie tot ceea ce prind și începeam să bănuiesc că așa a dispărut străbunul meu Gavril. Atunci când s-a îmbolnăvit, nu a mai putut curăța casa de praf și bestiile l-au prins. Vraciul a avut aceeași soartă, pentru că, din câte părea, el era a doua persoană pe care praful încerca să o imite. Cele două creaturi erau îndreptate către mine și în întunericul ce s-a lăsat până am făcut toate camerele, doar lumânarea mă apăra un oarecare atac. Din susul scărilor, ceva părea să coboare cu pași foarte ușori dar când am îndreptat lumina acolo a apărut ceva, ce sper să nu mai văd niciodată. O felie din mine cobora. Îmi imita mantia perfect și partea din spate a corpului. Părul lung alb și palmele. Arăta ca o amprentă a spatelui meu. M-am gândit la momentul când m-am lipit de tapet și chestia a lunecat pe scări ca o coală de hârtie, ajungând fix la picioarele mele și dezmembrându-se în sute de cocoloașe de praf. Am scăpat lumânarea iar chestiile s-au aprins într-o clipită, dărâmându-se în particule de cenușă. Am tras ușa până aproape am scos-o din balamele și am fugit afară jurând că nu o să mă mai întorc aici niciodată.
Până am terminat de povestit, ar fi trebuit deja ca monștrii de praf să poată face o copie din siluetele voastre așa că dacă vă ridicați, se vor ridica și ei. Și dacă vă uitați în colturile camerei și în tocurile ușilor puteți vedea pe toți cei ce au fost curioși de această poveste. Acum e decizia vostră cum terminați povestea. Stați jos și numărul de monștri e mai mic, sau încercați să fugiți ca să rămâneți cu zile. Și încă ceva, casa pare să nu ardă, e deja a patra oară când încerc... Poate un sacrificiu îi va liniști, macar o perioada...
Dragi spirite, fantome și spiriduși, mă bucur că ați ajuns la finalul acestei povești. Dacă v-a înspăimântat povestea conacului meu, oferiți ofrandă un like, sacrificați butonul de abonare și lăsați mărturia voastră în comentarii. Eu pornesc la drum să văd deznodământul de la conac și ne vom auzi la un alt apus pentru că Vocea Ororii... dă glas monștrilor....