Rebecca
Stomacul meu este o mizerie încurcată, e imposibil să rămân concentrată; trenul meu de gândire sare de pe şenile mai repede decât pot să ţin pasul.
Întrebările îmi trec prin minte câte un milion. Am avut la dispoziţie câteva minute să procesez prezenţa lui aici, dar încă nu se simte real. De ce e aici? La naiba. Nu contează oricum.
Am lăsat-o pe faţa aceea cu inima zdrobită în urmă, am peticit-o cât de bine am putut în paginile unei fantezii, iar el nu are dreptul să apară acum.
A spus că trebuie să-mi fi scris povestea în mai puţin de o mie de pagini, dar că urmează ca el să-şi spună varianta. Ce ar mai fi de spus?
Nu am sperat niciodată ca podeaua salonului unei nunţi să se deschidă şi să mă înghită până acum, dar aceasta e fantezia mea actuală.
Groaza mea se intensifică atunci când îl zăresc pe Drake întorcându-se la masa găştii lor. Urăsc să fiu în centrul atenţiei. Fotograful intervine pentru a face fotografii şi nu am fost niciodată mai recunoscătoare pentru distragere.
Nu ştiu ce şi dacă Will i-a vorbit lui Drake despre noi. Nu noi. Nu există şi nici n-a existat aşa ceva. Verificând peste umăr, caut pe Will prin mulţimea de oameni. Nevăzând niciun semn de el, sper că la naiba a avut decenţa să iasă pe furiş.
Apoi, din nou, Will şi decenţa nu sunt două cuvinte care apar adesea în aceeaşi propoziţie împreună, deci probabil că nu.
Trebuie să-mi adun rahatul, să mă confrunt cu faptul că o parte din mine e flatată că e aici, o parte din mine e entuziasmată, şi aceasta e aceeaşi parte stupidă care trebuie eradicată.
Mi-am învățat lecțiile cu ani în urmă și voi fi a naibii dacă îl invit să mă învețe mai multe. Will a făcut alegeri cu care nu pot trăi. A creat o viață pe care nu vreau să o trăiesc.
Nu contează cât de frumos este în acele haine elegante. Ceea ce contează este că a încurcat lucrurile într-un fel pentru care nu îl pot ierta și uita. Sunt o femeie adultă acum.
Nu sunt fata proastă în care și-a băgat ghearele, deși rămâne singura persoană care mă făcuse vreodată să simt. Am văzut mâna lui Rick ridicată. Stai puțin, când se gândise să se așeze la masa lor?
Am blestemat ciudatul umor al sorții, că-mi oferise astfel de circumstanțe. Eram în Raiul băieților familiști, sau în iad.
Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine, deși lucrurile cu sora mea intraseră de ani buni pe făgașul normal.
Nu credeam că voi putea spune asta, dar chiar m-am apropiat de nepoții mei. N-am catadicsit să mai arunc o privire în urma mea, în loc de asta am mers cât mai departe.
Urma momentul cocktailurilor. Nu puteam merge acolo. Caitlin avea să sape cu gașca lor până ar fi scos la iveală adevărul meu murdar, așa că i-am luat-o înainte, optând pentru versiunea cosmetizată a Rebeccăi.
Mă hotărăsc să merg să iau mai mult alcool. Aplecându-mă peste bar cu un oftat fericit, mi-am lăsat paharul gol și i-am zâmbit zâmbitor barmanului:
- Încă unul, te rog.
El înclină o sprânceană, uitându-se la mine.
- Nu beau niciodată. Vreau doar să suprim multitudinea de predispoziții genetice înfiorătoare. Este o treabă mare și n-o pot face când beau, pentru că băutul mă relaxează și uit de ce îmi pasă atât de mult. Trebuie să mă plimb cu un băț în fund de cele mai multe ori. Nu ai nicio idee.
Barmanul zâmbește, întinzându-se în spatele lui după o sticlă de lichior:
- Asta nu este un mod de a trăi. Scoate acel băț și lasă-ți steagul să arboreze.
Aplecându-mă mai mult, întind mâna în mod inexplicabil și îi ating brațul:
- Pot să îți văd tatuajul? Pare interesant. Este scutul Capitanului America?
- Da. Ești o fată Marvel?
- Neah. Chestiile cu supereroii sunt prostești. Oamenii sunt nasoli. Nimeni nu și-ar sacrifica întreaga viață pentru a alerga să salveze oameni tot timpul.
Aplecându-se la rându-i peste bar, el spune:
- Ai dreptate. Ce zici de asta? Doar pentru tine, următorul meu tatuaj va fi "umanitatea e nasoală".
Am dat din cap:
- Așa să faci. Să-mi trimiți și o poză.
- Sigur. Dă-mi numărul tău.
Îmi înfășor brațele în jurul gâtului lui, mă ridic în vârful picioarelor și îl sărut drăgăstos. Clar, el nu știe cum să proceseze ce se întâmplă, dar încearcă să meargă cu asta, alunecându-și brațul liber în jurul taliei mele și sărutându-mă înapoi.
Nu simțeam nimic, dar asta era bine. Eram prea matură să mai simt fluturi în stomac, asta e tot.
Într-un fel, mai bine așa. Fără bărbați pregătiți să-mi ardă inima cu sărutările lor nu-mi puteam arde inima. Mă dezlipesc de buzele lui și-mi golesc paharul de tot.
Probabil că ar trebui să mă simt rău pentru asta, dar sunt cumva... relaxată.
- Prietene, adu-ne două ape, te rog, se aude o voce feminină cunoscută.
Minunat.
- Nu. Nu vreau apă, mă plâng. Vreau să mă simt bine. Pleacă.
- Plec. Dar crezi că e înțelept să vină sora sau mama ta?
La naiba.
- Și, crede-mă, scumpioară, alcoolul nu e răspunsul, spune ea cu compasiune.
- Știi ce? Cred că ar trebui să plec acasă cu barmanul. Uite ce fierbinte este. E înalt. În plus, îmi oferă alcool. Și are și tatuaje.
- Are tatuaje? Ia-l! Îți țin eu sora ta de șase, cât timp ești plecată, îmi face ea cu ochiul.
- Nu simt nimic când îl sărut, spun într-o doară. Nimic, nimic.
- Fără excitație? întrebă ea îngrijorată.
- Fără, pun capăt discuției. Vreau să fie... dominant. Să-mi spună ce trebuie să fac. Să preia controlul.
Maria îmi mângâie ușor umărul.
- Hei, Romeo, zice către barmanul fierbinte.
- Prietena mea susține că ești fierbinte. Sunt de acord cu ea. Acum, spune-mi, ești tu un nenorocit de dominant?
Maxilarul i se destinde și își adună glasul.
- Uau, chiar ești directă...
- Prietena mea are nevoie de cineva care s-o trateze frumos. Vorbesc de minimum două orgasme. Ești calificat pentru treaba asta?
- Am nevoie de încă o băutură, afirm.
Apoi mă întorc către Maria, spunându-i:
- Cred că ești o influență proastă.
- Nu. Sunt o influență bună. Să trăiești viața la maxim e soluția. Să te mulțumești cu autostimularea și să nu faci niciodată sex bun e plictisitor. Începe să joci nebunește, dragă. O să te trezești bătrână. Asta e viața pe care vrei să ți-o amintești?
Asta m-a intristat. Asta e viața pe care vreau să-mi amintesc? Nu, acea viața pe care voiam să mi-o amintesc a plecat demult.
Nu vreau să-mi bat joc de mine și să fac sex la întâmplare, vreau să mă întorc la opstprezece ani și să-l opresc pe Will să ne rupă viețile.
Nu-mi pasă dacă însemna să mă dezvolt prea repede. Îmi doream să luptăm împreună, să mergem la facultate, să muncim mult, să dormim puțin, să mâncăm mâncare chinezească pentru cină, în vreme ce studiam și să-l am la capătul zilei lângă mine.
Voiam să simt săruturile lui pe buzele mele, mâinile lui pe încheieturile mele date peste cap, să simt cum se mișcă în mine.
Dar vreau toate astea fără nicio soție în peisaj și asta e imposibil acum. A distrus totul și nu se mai poate repara nimic.
Nu mai sunt atentă la ce se întâmplă cu barmanul, mi-am pierdut orice interes pentru el. Mă uit înspre familiile așezate la masă. Acesta e lucrul greșit la care mă uit. Deodată lacrimile îmi inundă gâtul și vreau să mă prăbușesc. Tristețea mă lovește acum. Regretul. Durerea. Oh, am uitat.
Alcoolul amorțește lucrurile temporar, apoi vine valul de emoții. Atunci e cel mai rău. Trebuie să scap de toată lumea. Sunt prea mulți oameni și trebuie să plâng, dar mă chinui să văd bine.
- Nu știu ce vrea și nici nu vreau să știu. E căsătorit, m-am trezit spunându-i.
- Căsătorit? și-a mișcat ea privirea. Asta de când?
Nu-mi puteam ascunde uimirea autentică.
- De mulți ani.
- Draga mea, o fi fost căsătorit, dar de câteva luni bune, de când l-am cunoscut pe Will în preajma lui Drake, crede-mă că e singur. Am câteva fete la spital ce-mi cer numărul lui de telefon.
Simțeam că dau pe dinafară și că, dintr-o clipă în alta, o să mă arunc pe fereastră. Maria și-a mutat privirea în a mea, în ochii ei frumoși citindu-se surprinderea.
- Ei, pe dracu'! Tu chiar nu știai asta!
Podea, deschide-te și înghite-mă. Te rog!
- El e motivul pentru care încerci să te porți ca o scorpie completă?
- Am mers mai departe până să-l văd astăzi, nu auzi?
Ochii ei au coborât asupra gurii mele ca să revină la ochii mei, într-un mod care m-a făcut să mă foiesc.
- Te-am auzit, a zis ea și și-a întrerupt privirea cu a mea:
- Tu nu m-ai auzit pe mine.
Pentru prima oară de când l-am văzut stând în salon, simt că pot să respir din nou. Simt controlul revenind la mine. Reacţia mea iniţială a fost reacţia fetei cu care a lăsat lucrurile, dar eu nu mai sunt ea.
Am muncit al naibii de mult ca să mă asigur că nu mai sunt, mi-am construit o viaţă profesională de succes şi ticălosul ăsta nu va arunca totul în aer.
Nici nu ştiu ce vrea, dar nu contează. Îmbrăţişându-mi furia, m-am ridicat şi am sărutat-o pe obraz pe Maria:
- Trebuie să mă ocup de ceva. Un lucru minor.
- Ce vrei să spui? Nu prea poţi nici să stai pe platformele alea, scumpo.
Din moment ce nu-i pot spune foarte bine că mi-am construit o platformă mare şi curajoasă pe care să stau, ca să-mi ţin capul deasupra apei, chiar dacă uraganul Will a revenit în viaţa mea, zâmbesc.