Dimineața Duncan se trezește primul. Era încă pe spate, cum adormise aseară. Blake nu mai era pe pieptul lui. Îi băgase posteriorul bombat în coaste, iar capul era sprijinit pe umărul lui. Îi strângea brațul la piept atât cu mâinile cât și cu picioarele.
Bărbatul se uită la ea și îl pufnește râsul. Arăta bine. Nu îi plăceau femeile mignone însă aceasta avea ceva aparte. Se întoarce spre ea și o îmbrățișează. O sărută pe spate, iar ea se trezește.
- Doamnă, nu știu cum să vă spun, dar îmi călăriți fără rușine mâna.
Ea îi dă drumul instinctiv la mână și se dă mai în spate.
- Mult mai bine. Cred că fundul dumneavoastră uriaș mi-a rupt o coastă.
Blake înțelege că o tachinează, așa că se întoarce spre el îmbufnată.
- Mereu te plângi așa dimineața?
- Dă-mi un motiv să nu mă mai plâng!
- Nu acum. Încearcă să se ridice, dar se răzgândește când vede privirea lui nervoasă.
- Mă refuzi?
- Pe tine? Zâmbește ea. Pot? Pentru că am mai încercat și mai înainte și crede-mă a fost imposibil.
- Atunci ce faci?
- Insinuam doar că am nevoie de un duș.
- Atunci hai să facem duș. Spune cu o licărire jucăușă în ochi.
Ușa se lipește dintr-o dată de perete.
- Hai, vere. Trebuie să mergem să luăm...
Femeia se înfășoară în lenjeria de pat, roșie la față. Bărbatul se oprise doar din vorbit, nu și din privit. Duncan țipă la el și-l readuce în simțuri.
- Cobor acum! Cară-te!
***
Blake coboară timidă în living. Acolo Duncan, împreună cu vărul său, Brendan Walsh, stăteau de vorbă. Cei doi tac imediat ce o văd. Duncan nu mai părea omul cu care făcuse dragoste azi-noapte. Avea fața serioasă și nici măcar nu o privea.
Nu voia să regrete noaptea trecută, însă atitudinea lui îi rănea orgoliul. Vărul său, în schimb, părea foarte amuzat de situație. Acum putea să îl vadă bine. Avea un păr șaten, sărutat de soare spre vârfuri. Ochii mari, căprui, îi aminteau de cei ai lui Heidi. Avea trupul musculos la fel ca Duncan, deși era mai mic de înălțime ca el. Bine, cam toți pe care îi cunoștea erau mai mici ca el. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albastru deschis, un tricou alb, simplu și un sacou de aceeași culoare cu pantalonii. Avea o pereche de ochelari de soare prinși în buzunarul de sus al sacoului. Părea un bogătaș tipic din Miami.
Spre deosebire de vărul său nu își mai lua ochii de pe ea. Ochii lui parcă o dezbrăcau și lucrul acesta o stânjenea și o speria în același timp.
- Vrei ceva? Vocea răgușită a lui Duncan îi întrerupe șirul gândurilor.
- Nu am niciun fel de bagaj. Mă duc să-mi aduc bagajul.
- Te duce Nate.
- O duc eu. Se oferă Brendan, privind-o pe sub gene.
- O duce Nate! Tu trebuie să vii cu mine la cazinou! Nu de asta mi-ai întrerupt partida de sex?
Blake rămâne fără cuvinte. Abia mai respira. Chiar auzise cu adevărat cuvintele acelea din gura lui? Nu e de mirare că celălalt o privea cu atâta poftă! Oare câte detalii despre noaptea trecută îi dăduse?
- Știu să conduc. Nu e nevoie. Șoptește ea. Bărbatul o ia de braț și îi răspunde printre dinți.
- Ți-am spus că o să pleci de aici doar cu acordul meu! Fie îl iei pe Nathan, fie rămâi doar cu ce ai pe tine!
Cei doi ies afară fără să mai o privească. Ce se întâmpla? Blake se așează pe canapea, plângând. Noaptea trecută a fusese doar în mintea ei? Singura dată în viață când s-a simțit femeie, nu mamă, nu prietenă, nu sprijin pentru altcineva nu era altceva decât o minciună?
Nathan intrase în cameră și stătea lângă ușă fără să spună nimic. Ce fel de oameni erau aceștia? Unul o făcea să sufere, unul părea amuzat de suferința ei, iar altul părea neimpresionat. Trebuia să plece de acolo și să scape de adunătura aceea de nebuni.
- Nathan, plecăm cu mașina mea. Eu conduc.
- Doamnă am primit ordine.
- Ai impresia că eu te rog? Ordinile tale era să mergi cu mine. Eu hotărăsc cum mergem. Dacă nu vrei, du-te și spune-i lui Duncan că nu vrei să mă însoțești. Răspunde ea cu calmul ei caracteristic. Bărbatul înjură printre dinți.
- Cum ordonați, doamnă.
Cei doi intră în Jaguar. Nate era cu siguranță stânjenit. Era șofer. Nu mai stătuse niciodată pe locul din dreapta în timp ce o femeie conducea.
Blake iese din parcare dintr-o singură manevră, cum se obișnuise în ultimul timp. Pe când ieșea pe poarta dărâmată a casei deja avea 60 de km/h. Ea era o femeie blândă. Nu îi plăceau certurile și nici nu se revoltase de multe ori în viața ei. Singura metodă prin care își calma sufletul era prin condus. Iar atunci când o făcea, o făcea cu clasă. Părea o prelungire a mașinii. Nu îi era frică de viteză, din contră. Viteza era o plăcere pe care o ținea ascunsă, doar pentru a nu-i veni vreo idee lui Heidi. Dar în opinia ei, rezistase în fața stresului atâția ani, doar datorită micilor escapade pe care le avea. Nu conta destinația. Pentru ea era reconfortant să vadă un drum deschis în fața ei. Îi plăcea să conducă fără noimă până ce ultima durere a sufletului ei era înlocuită de adrenalină și plăcere pură.
Nathan își pune centura de siguranță. Nu credea că va avea nevoie de ea când urcase lângă femeia aceea de un metru jumătate pe care o surprinsese plângând în living. Ce ironic!
Nu îl speria prea tare felul în care Blake schimba benzile. Și el făcea asta. Dar nu știa unde se duc. Părăsiseră deja orașul. Deschide gura să o întrebe unde merg, dar o închide la loc, când vede calea ferată și semnalele luminoase care anunțau venirea trenului. Părea că a îmbătrânit 20 de ani.
- Oprește! La dracu, oprește!
Ea schimbă picioarele și apasă frâna cu toată forța. Mașina se oprește fix pe calea ferată. Dintr-un gest, Blake îi desface centura de siguranță. Se uită la el cu aceeași figură liniștită care îi era caracteristică.
- Ai de gând să rămâi aici să mori alături de mine?
Pupilele lui se măresc. Iese din mașină mai mult în patru labe. Aleargă cu mult în spatele mașinii așteptând impactul. Trenul fluiera îngrozitor. Tânăra pornește mașina și demarează în trombă, în ultima secundă. Bărbatul se uita îngrozit. Nu îi venea să creadă că nu a fost martorul unui accident. După ce trenul trecuse, mașina femeii nici nu mai putea vedea la orizont.
- Blestemat fie Duncan! Cum scoate mereu tot ce e mai rău din femei? Gândea el în timp ce se întorcea pe jos acasă.
Pe când ajunge el acasă cei doi verișori tocmai coborau din mașină. Duncan se schimbă la față când îl vede singur.
- Unde e Blake?
- Sunt bine, mulțumesc. Ce dacă am mers pe jos atâtea mile pe arșița de afară, până unui suflet i s-a făcut milă de mine? Ochii verzi ai bărbatului se micșorară.
- Unde e Blake? Rostește el fiecare cuvânt sacadat, pentru a arăta că nu are chef de glume.
- Aproape că ne-a omorât pe amândoi! A oprit pe calea ferată în timp ce trecea un tren!
- Ce?
- Știu ce gândești! Că n-ar fi în stare să facă asta. Nici eu n-o credeam în stare, dar îți jur că dacă nu mă dădeam jos din mașină, ar fi rămas acolo să ne bușească trenul! ¡Que me parta un rayo si no! Începe el într-o spaniolă grăbită, pe care o vorbea de fiecare dată când era neliniștit.
- E bine?
- Da. Cum am ieșit din mașină a pornit-o și a plecat. A trecut pe lângă tren la milimetru! Nu știu ce i-ai făcut, dar era pregătită să moară, doar să nu se mai întoarcă la tine!
- Are efectul acesta asupra femeilor! Se aude o voce subțire pe fundal.
O femeie subțirică se apropie de cei trei.
În ciuda faptului că era deja foarte înaltă, femeia purta și sandale cu talpă ortopedică, asortate la o fustă maxi, albastră, cu tăieturi până sus, ce îi punea în evidență picioarele. Sus avea doar un sutien alb cu mărgele. Părul roșcat creț-afro îi atârna până pe umeri. O pereche de ochi negri îi puneau în evidență fața bronzată.
Exact ce avea nevoie! Lena Huston venise pe teritoriul lui să râdă de el.
- Poștașul a încurcat din nou casele. Am primit o scrisoare ce cred că-ți aparține. Spune ea în semn de scuză, întinzându-i un plic.
- Ai venit doar pentru asta? Spune el cu subînțeles.
- Sunt o femeie măritată.
- Uiți că noaptea nunții tale ai petrecut-o cu mine, scumpo? Și multe alte nopți și zile de atunci. Nu te rușina, Lena! Înțelegem și noi că banii lui Huston nu te satisfac și în pat.
- Nu te mai lăuda, Duncan. Nu uita că eu te-am părăsit! Plus că tocmai a fugit una pentru că nu te mai suporta! Asta ar trebui să-ți ridice câteva semne de întrebare.
- Nu știu cine sunteți, dar eu nu fug. Am fost să-mi aduc bagajul.
Cei patru se întorc șocați către femeia de un metru jumătate care se apropia de ei. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, scurtă, strâmtă pe sâni și vaporoasă jos, ale cărei mâneci lungi erau despicate de sus până aproape de încheietură. Avea în picioare sandale fine, corai.
- Blake Gossling. Întinde ea mâna pentru a face cunoștință cu roșcata care o privea cu gura căscată. Aceasta nu îi dă mâna, în schimb i se adresează furioasă lui Duncan.
- Ciudat! Probabil că e foarte bună în pat... Că sigur nu ai luat-o pentru picioarele ei lungi!
- Lena, nu? Râde tânăra, retrăgându-și mâna. Ce pot să-ți spun, toate avem câte un defect. Avem noroc că el nu e pretențios. Adică uită-te la tine! Sigur nu te-a ales pentru inteligența ta!
- Cine te crezi, pitică...
- Dacă nu mă înșel, cel care vine încoace este iubitul tău soț.
Un bărbat chel cu burta revărsată peste centură venea grăbit către grupul acesta de oameni.
- L-ai părăsit pe Duncan pentru el? Scuză-mă că îți spun, dar probabil că ești foarte proastă!
Duncan zâmbește discret în colțul gurii.
- Bună ziua. Strigă soțul Lenei. Ce s-a întâmplat?
- Nimic, iubi, făceam cunoștință cu noua iubită a lui Duncan.
- A! Se întoarce el către brunetă. Richard Huston. Îmi pare bine, doamnă...
Ochii lui nu se ridicau de pe decolteul lui Blake.
- Blake. Îmi pare bine.
- O onoare. Insistă bărbatul între două vârste. Presupun că o să vă vedem diseară la cazinoul lui Duncan, nu?
- Diseară nu știu, dar ne vom întâlni acolo cu siguranță.
Ochii lui Duncan o analizează din nou nervos. Cei doi soți salută politicos și se retrag.
- De ce te-ai întors?
- Eu nu fug. Am avut un părinte abuziv, doi soți care au avut o moarte violentă și o copilă adolescentă. Nu mă sperii tu, Badgley! A! Și Nathan, îmi cer scuze dacă te-am speriat, dar nu îmi plac gărzile de corp. Data viitoare când șeful tău mai are o idee bună, refuză-l.
- Da, doamnă. Spune omul zâmbind.
- Ia bagajul din mașină și du-l în camera mea, te rog. E ultima cameră, de la ultimul etaj din casă.
Tânăra dă să plece, dar când îi vede privirea înfometată a lui Brendan se întoarce.
- Și tu... Nu îmi place cum te uiți la mine! Poate că m-ai văzut dezbrăcată lângă vărul tău, dar asta nu înseamnă că trebuie să salivezi de fiecare dată când te uiți la mine. Nu știu cum împărțiți voi femeile pe aici, cu mine nu se va întâmpla asta! Așa că încetează!
- Nu ești cu nasul cam pe sus pentru o târfă?
- Hei! Răcnește Duncan. Nu așa se vorbește cu o doamnă!
Brendan pufăie, dezgustat și pleacă înjurând. Nathan îi lasă și el singuri și se duce să îi ia bagajul din mașină.
- Ipocritule! Îmi iei apărarea când tu însuți m-ai jignit de atâtea ori.
- Știm amândoi că ești orice, mai puțin o târfă.
- Atunci de ce mă tratezi ca pe una? Bărbatul se întoarce pentru a o privi în ochi.
- De ce te-ai întors când aproape că ți-ai pierdut viața ca să scapi de mine?
- Mi-ai spus să mă întorc și m-am întors. Nu a fost niciodată nevoie să pui pe cineva pe urmele mele.
Părea atât de înfumurată și de frumoasă. I-ar gusta buzele acelea moi până ar muri. O oprește și o sărută încet, frământându-i ceafa. Ea îi răspunde cu o căldură pe care oricine ar fi putut să o confunde cu dragostea. Pentru prima dată de când se dăduse jos din pat, se simțea liniștit și împlinit. Din cauza cazinoului, fusese nervos toată ziua. Însă cel mai tare îl deranjase gândul că Blake fugise și nu înțelegea de ce. O cunoștea de o zi!
Tânăra deschide ochii și îl bate în piept cu pumnii ei micuți.
- Nu poți să mă săruți când ai tu chef. El își mușcă buza într-un zâmbet ștrengăresc.
- Am mai vorbit despre asta! Ai un metru jumătate și...
- Și nu pot să mă opun... Răsuflă ea îmbufnată.
- Voiam să-ți spun că ai un metru jumătate și totuși ești incredibil de frumoasă! Nu pot să rezist... Ea lasă ochii în jos și zâmbește timid. Bărbatul îi dă o șuviță după ureche pentru a o privi mai bine.
- De unde știai de Lena? Tânăra ridică ochii. Nu era timpul să îi zică adevărul. Dar... Cum să îl mintă?