Aiyana
Îmi frământ buzele cu putere în timp ce privesc în gol, încercând să-mi eliberez mintea și să ucid fiecare gând legat de Enzo, însă-mi este aproape imposibil. Nu pot să mă gândesc decât la zâmbetul pe care mi l-a aruncat în această dimineață.
Suntem de mai bine de șase ore pe drum, iar în aceste șase ore Enzo a fost singura persoană din mintea mea. Faptul că mergem în Sierra Nevada nu mă ajută absolut deloc să nimicesc gândurile neortodoxe pe care le am cu privire la Enzo. Ultima dată când am fost în Granada a fost prima dată când i-am aparținut în întregime, trup și suflet.
Aud pe fundal glasul Oliviei și al lui Sebastian și din când în când glasul lui Dima, care aprobă sau dezaprobă discuția celor doi când i se cere. La început au dorit să mă includă în conversațiile lor, ba chiar au insistat, dar au renunțat când le-am spus în repetate rânduri că nu sunt interesată să discut despre fotbal. Interesant sau nu, acest lucru i-a șocat mai tare decât vestea că vom pleca într-o excursie care nu e fost plănuită în prealabil.
Revin în câteva secunde cu picioarele pe pământ când îmi dau seama că mașina în care mă aflu încetinește. Mă încrunt când mașina din fața noastră, care-i aparține lui Enzo trage pe dreapta.
— Ce se întâmplă? întreb brusc, ațintindu-mi privirea asupra lui Dima, care trage la rândul lui mașina pe dreapta.
— Schimbare de planuri, mă lămurește Dima în timp ce oprește mașina.
Mă încrunt confuză, neînțelegând la ce se referă.
Îmi umezesc buzele când privirea-mi cade asupra lui Enzo care tocmai coboară din mașina sa, urmat de Adam, care se grăbește să ocupe locul șoferului.
Pentru câteva clipe mă blochez cu privirea asupra lui Enzo care se reazemă de portbagajul mașinii sale în timp ce-și scoate pachetul de țigări. Înghit în sec când privirea-mi coboară pe corpul său sculptat.
— Pauză de țigară? întreb din nou, fixându-mi privirea asupra fratelui meu.
— Mhm, vrei și tu? se grăbește Dima să-mi răspundă ironic. M-am plictisit să conduc, așa că mă duc să dorm, mă lămurește rapid, ridicând nepăsător din umeri.
— Și atunci cine conduce dacă tu dormi? intervine Olivia, privindu-l contrariată.
Dima zâmbește în colțul gurii, însă nu-i oferă niciun răspuns, lucru care-mi înfurie prietena, ce înjură în barbă când Dima iese din mașină și se îndreaptă spre Enzo, care-i oferă o țigară în timp ce se îndreaptă de spate, depărtându-se puțin de mașina lui.
— Glumește, nu-i așa? în glasul lui Sebastian pot depista cu ușurință o fărâmă de surprindere și neîncredere.
Îmi mușc buzele în semn de negație în timp ce privesc drept înainte, înghițind în sec când Dima se întoarce pe călcâi și mă salută în stil milităresc după care intră pe bancheta din spate a mașinii lui Enzo.
Acum este rândul meu să înjur în barbă când mașina pleacă de pe loc în câteva secunde, lăsându-l pe Enzo în urmă.
Fără să mă gândesc prea mult la ceea ce fac, mă dau jos din mașină și-mi îndrept pașii către brunetul ce mă privește cu un zâmbet mirific întipărit pe chip în timp ce mă analizează cu atenție din cap până-n picioare.
Întredeschid buzele, dorindu-mi să-l întreb ce naiba se întâmplă, însă nu apuc. Vorbele îmi pier pe limbă când Enzo-și desprinde buzele și le umezește, atingând capătul țigării pe jumătate fumate. Zâmbesc ușor amuzată când îmi întinde țigara, iar eu o apuc fără să stau pe gânduri, mușcându-mi buza inferioară când degetele ni se ating ușor.
— Îmi era dor de tine, șoptește după câteva secunde în timp ce-și scoate o altă țigară din pachet, pe care o aprinde.
— Deci a fost ideea ta, concluzionez, dându-mi ochii peste cap ușor deranjată. Cât mai durează până ajungem?
— Vreau să te sărut. Am nevoie să te sărut... murmură, ignorându-mi întrebarea.
Înghit în sec și încuviințez ușor din cap, simțind că rămân fără aer când privirea-mi cade asupra buzelor sale.
Scot un mic țipăt când o durere înțepătoare îmi străbate degetele. Plec privirea asupra mâinii mele drepte și înjur în barbă în timp ce dau drumul țigării care a fost consumată de vânt, ajungând să-mi ardă pielea.
— Sunt ok, mă grăbesc să spun, pironindu-mi privirea într-a lui Enzo, care s-a apropiat de mine cu un pas, fiind amenințător de aproape.
Acum este rândul lui să încuviințeze din cap, fără să spună vreo vorbă în plus. Îmi face semn spre mașină, iar eu mă conformez, întorcându-mă pe călcâi.
Îmi opresc un chicot când privirea-mi cade asupra Oliviei și a lui Sebastian ce mă privesc de-a dreptul șocați în timp ce mă îndrept spre mașină.
— Cred că am aflat răspunsul la ambele întrebări, mă grăbesc să spun în timp ce intru în mașină, lăsându-mă pe spate în scaunul mult prea confortabil.
Deși mi-aș dori să o fac, nu-l privesc pe Enzo în timp ce intră în mașină, salutându-mi prietenii, care murmură cu jumătate de glas câte un salut.
Mă îndrept de spate și întind mâna spre tableta din bord, iar pe chip îmi apare un zâmbet imens când privirea-mi cade asupra unei melodii pe care eu o țin aproape de suflet.
Pe chipul lui Enzo apare un zâmbet de milioane în timp ce acorduri de chitară se revarsă din boxe. Își întoarce capul într-o parte, privindu-mă câteva secunde lungi, după care începe să fredoneze primele versuri ale melodiei.
— Merg încet ca să uit drumul. Ochii tăi întunecați îmi luminează drumul! murmură, glasul său încălzindu-mi inima.
— Bate la ușa mea pentru ultima dată, te rog! Vrăjitoarele de pe pragul meu îți vor săruta calea! mă grăbesc să continui versurile cu zâmbetul pe buze, privindu-l de-a dreptul fascinată în timp ce cântă.
— Întoarce-te la mine, lasă-mă să te aud cum respiri! accentuează fiecare cuvânt în parte, iar eu știu că este un mesaj cât se poate de direct. Te amo... murmură după câteva secunde, oprindu-se din cântat pentru a mă privi.
Întredeschid buzele și zâmbesc firav, mișcându-mi capul în semn de negație din cauza faptului că a schimbat versul. Îi susțin privirea, însă nu pentru mult timp, căci vocea Oliviei îmi atrage atenția.
— Mă scuzi?! Tocmai ți-a spus că te iubește?! exclamă Olivia în română, de-a dreptul contrariată, aplecându-se în față pentru a fi mai aproape de mine.
Mă întorc în scaun pentru a o privi, încruntându-mă nedumerită. Pufnesc amuzată și-mi mișc capul în semn de negație, încercând să găsesc o portiță de scăpare. Poate că Olivia nu știe multă spaniolă, însă știe ce înseamnă ,, Te amo".
— A spus ,, Lo amo" pentru că îi place cântecul, spun stânjenită, încercând să par credibilă.
Olivia răsuflă ușurată, după care zâmbește în colțul gurii, privindu-mă iscotitoare.
— Ca să recapitulăm. Ai spus că e un nesuferit, ceea ce pare a fi adevărat, dar în același timp e al naibii de sexy și să nu mai menționez că are o voce de aur. Deci... Iubită are? întreabă prietena mea brusc, luându-mă prin surprindere.
Îmi mușc buzele cu putere și înghit în sec în timp ce plec privirea gânditoare.
— Inima lui aparține unei singure fete, șoptesc în română, zâmbind melancolic. Pentru o mie patru sute șaizeci și două de nopți, completez în engleză, smulgând un zâmbet de pe chipul brunetului.
— Oh! exclamă Olivia uimită.
Zâmbesc și ridic ușor din umeri în timp ce o privesc pe Oli care-mi cercetează chipul cu atenție, încercând parcă să mă citească. Oftează și-și dă ochii peste cap, rezemându-și spatele de banchetă când își dă seama că expresia mea facială nu o să-i dezvăluie prea multe.
Îmi mut privirea asupra lui Sebastian care privește pe geam, pierdut în propriile gânduri. Întind mâna și o agit în fața lui, dorindu-mi să-i atrag atenția.
— Hei, totul ok? întreb ușor îngrijorată în momentul în care-și fixează privirea asupra mea.
— Mhm, îngaimă, zâmbind firav. Doar... mi-am adus aminte de vremurile bune. Cred că am devenit puțin melancolic și doritor să retrăiesc anumite momente, spune pe un ton jos, privindu-mă pe sub gene.
Înghit în sec când îmi privește insistent buzele și nu știu cum să reacționez în fața vorbelor sale cu subînțeles.
Simt o atingere delicată și fugară pe coapsa stângă, care-mi atrage atenția. Îmi ațintesc privirea asupra lui Enzo care mi-a atins intenționat piciorul în timp ce a schimbat vitezele. Nu-l privesc decât o secundă, însă zâmbesc ușor amuzată de încercarea sa de a-mi atrage atenția. Deci îi pasă de prezența lui Sebastian...
— Trecutul e deja istorie. Nu se va repeta, de aceea e bine să privești spre viitor și să trăiești în prezent. Un prezent în care ești responsabil de propria-ți fericire și de propriile greșeli, răspund după ceva timp, ațintindu-mi privirea asupra lui.
Se încruntă câteva secunde, iar eu știu că încruntarea sa e cauzată de faptul că i-am răspuns în engleză și nu în română. După o scurtă ezitare acesta încuviințează ușor din cap, înțelegând mesajul simplu pe care am dorit să i-l transmit lui cât și lui Enzo, care clar a fost deranjat un pic de faptul că vorbeam cu prietenii mei în română, ca și cum aș fi avut nu știu ce secrete de stat de ascuns.
Mă retrag în scaunul meu, aruncându-i o privire fugară lui Enzo, care-și drege glasul, aruncându-mi apoi o privire fugară.
— Există cumva prin mașina asta o sticlă de apă sau ceva de băut? întreabă în engleză, amuzându-mă.
— Am ceai de fructe de pădure, dacă vrei, mă grăbesc să spun, întinzându-i sticla pe jumătate consumată.
Se încruntă și mă străfulgerează cu privirea, după care zâmbește în colțul gurii, mișcându-și capul în semn de negație.
— Nah... Ador ceaiul cu fructe de pădure seara, însă ziua prefer să beau apă, murmură amuzat, aruncându-mi o privire cu subînțeles.
— Serios? Ceaiul cu fructe de pădure e preferatul Aiyanei! Aveți cam multe lucruri în comun pentru niște persoane care nu se suportă! intervine Olivia, iar eu fac ochii mari, șocată.
Enzo pufnește amuzat și contrariat în același timp, iar eu înjur în barbă, nevenindu-mi să cred că Olivia chiar a spus asta.
— Hm, două persoane care nu se suportă zici? Enzo o citează pe Olivia, străfulgerându-mă cu privirea.
— De aici cam așa pare... Olivia se grăbește să se justifice în momentul în care Enzo o privește în oglinda retrovizoare.
Brunetul zâmbește și încuviințează ușor din cap, întinzându-se să ia pachetul de țigări de pe bord.
— Păi... cam ai dreptate. E cam greu să suport o răsfățată care-mi face viața un calvar de fiecare dată când are ocazia. Ca să nu mai spun că până acum nu mult timp era o vecină teribilă. Noroc că m-am mutat, răspunde Enzo după ceva timp, luându-mă prin surprindere. Deranjează pe cineva dacă fumez? întreabă apoi, poziționându-și o țigară între buze.
Pufnesc de-a dreptul șocată, privindu-l fix în timp ce Olivia și Sebastian îi răspund negativ la întrebarea pe care tocmai a pus-o.
Îmi face din ochi și zâmbește în timp ce dă să-ți aprindă țigara, însă nu apucă, căci mă ridic în scaun și mă aplec spre el, smulgându-i țigara dintre buzele moi, fără a-i da timp de reacție. Rup țigara în două în câteva secunde, iar apoi mă întind să iau pachetul de pe bord și-l arunc pe bancheta din spate.
Enzo mă privește ca și cum nu s-ar fi așteptat la o asemenea reacție din partea mea și întredeschide buzele, dorindu-și să protesteze, însă nu-i dau această șansă.
— Da, pe mine mă deranjează! Nesuferitule! exclam, străfulgerându-l cu privirea.
— După cum spuneam... O răsfățată! exclamă enervat, accelerând.
— Du-te naibii! îi răspund instant, dându-mi ochii peste cap.
— Cu cel mai mare drag, dacă vii cu mine, iubire! se grăbește să-mi dea replica, iar eu îmi mușc buzele pentru a-mi opri un chicot.
— Okey, okey, cred că e suficient! Puteți să vă certați după ce ajungem, bine? Nu de alta, dar vreau să ajung întreagă la destinație, intervine Olivia, ușor speriată.
Îmi dau ochii peste cap din nou și pufnesc, mutându-mi privirea în dreapta în timp ce-mi mușc buzele.
Ca să fiu sinceră, îmi era dor să-l enervez pe Enzo. Îmi era dor de înțepăturile astea fără sens dintre noi. Replicile pe care tocmai ni le-am aruncat au fost pur teatru și se pare că și-au făcut efectul din moment ce Olivia mă privește ușor îngrijorată, iar pe chipul lui Sebastian a înflorit un mic zâmbet.
Aleg să mă pierd în lectură în timp ce parcurgem ultimii kilometri, încercând să-mi iau gândul de la Enzo și să-i rezist în același timp, însă este al naibii de greu când se află atât de aproape de mine.
— Wow, aici vom sta? întreabă Sebastian când intrăm pe o stradă lăuntrică, atrăgându-mi atenția.
— Yep, cabana aceasta este a noastră, îi răspunde Enzo aproape instant, în timp ce mașina încetinește.
Îmi arunc privirea asupra clădirii de care ne apropiem, iar un zâmbet involuntar îmi înflorește pe chip când privirea-mi cade asupra stratului gros de zăpadă care a împodobit acoperișul cabanei și brazii din jurul ei, precum și cărările ce sunt curățate superficial de zăpadă tocmai pentru a nu strica din magia locului.
Îmi mut privirea asupra mașinii lui Enzo care este parcată în fața cabanei, semn clar că băieții au ajuns deja.
Privesc hipnotizată în jurul meu, ieșind din mașină fix în clipa în care se oprește. Aud pe fundal glasul Oliviei, însă nu-i dau importanță, grăbindu-mă să ating zăpada catifelată.
— E incredibil de frumos! exclam, întorcându-mă pe călcâi pentru a privi întreg peisajul.
— Tu faci peisajul să fie de-a dreptul mirific, moya dusha, șoptește Enzo la urechea mea, iar eu tresar ușor când simt că-mi pune ceva pe umeri.
Îmi întorc capul ușor într-o parte pentru a-l privi și-i zâmbesc firav, după care plec privirea asupra gecii sale pe care tocmai mi-a așezat-o pe umeri, iar eu realizez că tocmai acesta a fost motivul pentru care a strigat Olivia la mine, pentru a-mi lua geaca din mașină, însă am fost prea vrăjită de peisaj ca să mă mai gândesc la frig.
— Iar tu îl faci nemuritor. Mi-aș dori să fac parte din acest peisaj o eternitate alături de tine, murmur, mușcându-mi ușor buza inferioară în timp ce mă pierd în privirea sa intensă.
Pe chipul brunetului înflorește un zâmbet de-a dreptul mirific, iar mie îmi este al naibii de greu să-l ignor. Tot ce îmi doresc acum să fac e să umplu golul dintre noi și să-i prind buzele într-un sărut nesfârșit.
— Intră în cabană, iubito. E frig afară, iar tu nu ești îmbrăcată corespunzător. Mă duc să iau bagajele, murmură, făcându-mi semn spre clădirea din spatele său.
Încuviințez ușor din cap și trec pe lângă el, zâmbind când dau cu ochii de Olivia și Sebastian ce privesc de-a dreptul fascinați în jurul lor.
— Fir-ar! Am ajuns în Paradis! exclamă Olivia entuziasmată, apropiindu-se de mine.
— Sau poate că am fost mereu în Paradis, dar am reușit să-l recunoaștem de abia acum, murmură Sebastian pe un ton jos, ațintindu-și din nou privirea asupra mea.
Mă încrunt când îmi face din ochi și cad câteva clipe pe gânduri în timp ce-i analizez chipul. Aud glasul Oliviei pe fundal, care-l laudă pe Enzo pentru alegerea locației, însă nu dau prea multă importanță discuției lor.
Îmi mușc buzele gânditoare în timp ce-l privesc pe Enzo care scoate și ultimele bagaje din portbagaj, îndreptându-se apoi spre mine și Sebastian, care nu ne-am mișcat nici măcar un centimetru în timp ce Olivia s-a îndepărtat considerabil de noi, fiind aproape de intrarea în cabană.
— Puteți să intrați, vom veni și noi curând! mă grăbesc să spun în engleză cu privirea ațintită asupra lui Sebastian.
— Am putea să mergem și noi acum... dă Sebastian să spună, însă-l întrerup cu o simplă privire dezaprobatoare.
Îl privesc pe Enzo în timp ce trece pe lângă noi, însă acesta nu-mi aruncă nici măcar o privire fugară. Îmi încrucișez brațele la piept și mă întorc din nou cu fața la Sebastian când consider că Olivia cât și Enzo s-au îndepărtat suficient de mult.
Închid ochii câteva clipe și trag aer în piept, cântârindu-mi bine cuvintele în minte.
— Trecutul se numește trecut pentru un motiv, Sebastian... Apreciez faptul că ai venit tocmai până aici ca să mă vezi, sincer, însă cred că ar fi bine să nu complicăm lucrurile. Noi nu am fost niciodată împreună, ci am fost doar prieteni. Da, poate că la un moment dat am avut o simpatie unul pentru altul, însă nu a fost iubire, nici măcar atracție, ci doar o simplă simpatie de copii, spun după câteva secunde, privindu-l fix.
— Auch! Observ că ai devenit ,, domnișoara sinceritate" între timp. Înainte nu erai așa... murmură dezamăgit.
— Mereu am fost așa, dar poate că nu m-ai cunoscut suficient de bine ca să știi acest lucru. Prefer să spun lucrurilor pe nume în loc să las o pânză albă pe care să-ți creionezi iluzii.
— Vrei să-mi spui că n-am nicio șansă, așa-i? ripostează aproape instant, pufnind în râs.
— Îmi pare rău dacă a existat vreo secundă în care ți-am dat de înțeles că ar putea să fie ceva mai mult decât o simplă prietenie între noi, îmi feresc privirea, strângându-mi buzele într-o linie dreaptă.
Tăcerea se așază pe umerii noștri câteva zeci de secunde. După ceva timp îmi întorc privirea asupra lui Sebastian și sunt surprinsă să văd că zâmbește. Încuviințează din cap în semn de aprobare, după care ridică ușor din umeri.
— Ok, păi... măcar am încercat. Prieteni? întreabă în timp ce întinde mâna dreaptă.
— Prieteni! exclam, cuprinzându-i mâna într-a mea pentru câteva secunde. Acum haide să intrăm, că am înghețat de frig, mă grăbesc să spun în timp ce fac câțiva pași cu spatele.
Mă grăbesc să intru în cabană, iar un zâmbet firav îmi înflorește pe chip când sunt invăluită de o căldură toropitoare. Privesc în jurul meu surprinsă în timp ce înaintez în cabană, admirând tavanul și pereții din lemn lăcuit.
— Camera ta e la etaj! Ți-a dus Enzo deja bagajele. E ultima cameră de pe partea dreaptă, se grăbește să mă anunțe Dima, făcându-și apariția lângă mine. Iar camera ta e la parter, lângă camera mea, fratele meu i se adresează lui Sebastian, făcându-i semn apoi să-l urmeze.
Sebastian îmi aruncă un ultim zâmbet, după care-l urmează pe Dima, ieșind rapid din raza mea vizuală. În timp ce-mi îndrept pașii spre scări, un zâmbet de amuzament îmi apare pe chip când dau cu ochii de Olivia ce se află în bucătărie, alături de Jack. Mă amuză teribil faptul că zâmbetul Oliviei ar dispărea în câteva secunde dacă Cami s-ar afla cu noi în această cabană. Cu siguranță ar face o criză de gelozie ce ar rezulta într-un scandal monstru.
Îmi mișc capul în semn de negație pentru a șterge acest scenariu din minte și mă grăbesc să urc la etaj în timp ce-mi dau jos geaca de pe umeri. Sunt pe cale să intru în camera mea, însă mă opresc în fața ușii când observ că ușa din capătul holului este îndredeschisă.
Îmi mușc buza inferioară în timp ce-mi îndrept pașii într-acolo și zâmbesc când îl zăresc pe Enzo prin ușa întredeschisă.
Mă strecor în încăpere, atrăgându-i atenția când arunc geaca pe pat și mă apropii hotărâtă de el. Întredeschide buzele, dorindu-și să spună ceva, însă nu apucă, căci dintr-un pas ajung în fața lui.
Mă ridic pe vârfuri și-mi încolăcesc brațele în jurul gâtului său, trăgându-l în jos. Îmi apăs delicat buzele peste ale sale, dând startul unui sărut lent și al naibii de chinuitor, lucru pe care-l regret aproape instant.
Mii de fluturi prind viață în interiorul meu când Enzo-și poziționează ambele mâini pe talia mea și mă trage mai aproape, adâncind sărutul.
Îmi trec degetele prin părul său, trăgând ușor de vârfuri, moment în care mă mușcă de buza inferioară, însă nu protestez, ci zâmbesc.
— Hey! șoptesc în timp ce mă dau în spate, zâmbind.
— Hey... murmură, mușcându-și buza inferioară în timp ce-și desprinde mâinile de pe mine, ferindu-și apoi privirea.
Înghit în sec în timp ce-i privesc cu atenție fiecare mișcare. Își îndreaptă atenția asupra valizei sale și o deschide, scoțând din ea un tricou de un verde smarald. Cu mișcări lente și precise își dă jos hanoracul gri pe care l-a purtat pe drum, iar eu trebuie să-mi mușc buzele ca să ucid zâmbetul de milioane ce îmi înflorește pe chip la vederea spatelui său ce parcă e sculptat.
Dă să îmbrace tricoul pe care-l ține acum în mâini, însă se oprește câteva clipe și privește peste umăr, prinzându-mi privirea. Pe chip îi apare un zâmbet de-a dreptul ucigător în timp ce se întoarce cu fața la mine, arcuindu-și sprâncenele întrebător, dorindu-și probabil să afle de ce zâmbesc ca o tâmpită. Când nu-i ofer un răspuns își dă ochii peste cap și-și ferește din nou privirea în timp ce îmbracă tricoul.
Mă încrunt din nou, iar din doi pași ajung în fața lui. Se apleacă să ia din nou ceva din valiză, comportându-se ca și cum nu aș fi în fața lui, la doar câțiva centimetri depărtare.
Îl prind de mână când dă să apuce o altă bucată de material, iar acesta se oprește, însă nu mă privește. Îmi umezesc buzele și ridic mâna temătoare, cuprinzându-i chipul în palma dreaptă.
— Enzo, dacă am făcut ceva care să te supere, îmi pare rău... murmur cu glas stins, simțindu-mă brusc vulnerabilă.
Închide ochii câteva secunde și-și pune mâna peste a mea, zâmbind firav apoi.
— Nu ai făcut nimic care să mă supere, iubito, din contră, șoptește, pironindu-și privirea într-a mea.
— Și totuși e clar că ceva nu e okey, murmur neîncrezătoare, pierzându-mă în privirea sa întunecată. Dacă te-a deranjat faptul că am rămas afară cu Sebastian ca să... dau să zic, dar nu apuc.
— Ca să-i spui că ești a mea și că n-ai niciun interes în ceea ce-l privește? Nu, nu m-a deranjat, zâmbește, mângâindu-mi chipul delicat.
— De unde știi că i-am spus asta? mă încrunt, sincer curioasă.
— Am citit-o în privirea ta în momentul în care i-ai cerut să rămână afară într-un mod deloc subtil! chicotește ușor, apropiindu-și chipul de al meu.
— Dacă nu e asta, atunci... care e problema? întreb îngrijorată, umezindu-mi buzele involuntar.
— Eu sunt problema, asta e problema, face semn spre mine, iar apoi spre el, dându-mi de înțeles că se referă la noi. Faptul că suntem în mijlocul pustietății, înconjurați de oameni mă înnebunește. Să știu că pentru câteva zile o să fiu atât de aproape de tine și totuși atât de departe, mă înnebunește! E prea mult... murmură, iar privirea i se întunecă.
— Atunci nu o fă. Nu te îndepărta de mine... spun după câteva secunde, zâmbind firav când privirea i se luminează.
Se apleacă ușor în față, iar eu mă ridic pe vârfuri, apăsându-mi ușor buzele peste ale sale, venindu-i în întâmpinare. Îmi ridic mâinile pe pieptul său, agățându-mă cu disperare de el pentru a-mi păstra echilibrul în momentul în care se apleacă și mai tare în față, obligându-mă să mă dau mai tare în spate, lucru care-mi fură din echilibru.
Scot un mic țipăt când îmi pierd echilibrul de tot și cad pe spate, ajungând pe patul extrem de moale, cu Enzo deasupra mea.
Încep să chicotesc când Enzo continuă să mă sărute ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și îngheț când aud niște voci pe hol.
Îl împing ușor pe Enzo, desprinzându-ne din sărut în timp ce-mi fixez privirea asupra ușii întredeschise, care-mi permite să văd o umbră pe hol, lucru care-mi dă de înțeles cât se poate de clar că cineva urcă scările. Nici n-am timp să clipesc căci Enzo mă ridică în picioare, după care-și aruncă valiza pe patul deranjat în timp ce eu fac doi pași în spate, încercând să par cât se poate de relaxată.
Aud glasul Oliviei din ce în ce mai puternic, însă nu-mi mut privirea de la Enzo care-și strânge buzele într-o linie dreaptă, după care-mi zâmbește firav în momentul în care fac doi pași în spate, fiind pe punctul de a părăsi camera, însă glasul său mă oprește.
— Aiyana? îmi murmură numele, atrăgându-mi atenția.
— Da? îl privesc întrebătoare, ușor nedumerită de privirea sa umbrită de grijă.
— Voiam să... dă să spună, dar se oprește brusc, închizând ochii câteva secunde. Vreau să vorbim. Acum nu mult timp ți-am promis că între noi nu vor mai fi secrete, că îți voi dezvălui tot ceea ce este necesar să știi, însă... nu mai este suficient. Vreau să pun capăt acestui joc plin de incertitudini. A venit momentul să știi ce se întâmplă cu adevărat, adaugă după puțin timp, mușcându-și buza inferioară.
Înghit în sec în timp ce-mi pironesc privirea într-a sa. N-am nevoie de cuvinte ca să știu că în mintea sa gândurile se aleargă cu disperare. Teama ce-i străbate chipul alimentează demonii îndoielii din sufletul meu, încercând parcă să mă pregătească pentru ceea ce va urma.
Întredeschid buzele, dorindu-mi să-i spun ceva, orice, însă sunt incapabilă, simțind în adâncul sufletului că ceea ce dorește să-mi dezvăluie are puterea să lipească la loc fiecare bucățică a sufletului meu sau să-l spulbere în câteva secunde.
Cuvinte: 4.500
Hello! Știu, știu că a durat o mie de ani, dar bineînțeles că există un motiv pentru asta!
Fata voastră aici de față ia decizii pripite și cumva sfârșește mereu să se implice în chestii care să-i devoreze timpul la propriu:)))
Ca să fie scurt pe doi: Nu caut scuze, că am renunțat la ele acum ceva timp, realizând că practic sunt inutile. Am mai spus chestia asta de o mie de ori, și anume: Eu scriu din pasiune și scriu când simt nevoia să o fac și nu o pot face la comandă, de asemenea, nici n-am timpul necesar de a scrie. Ideea este căăă, eu apreciez enorm că încă sunteți aici și că citiți și-mi pare sincer rău că trebuie să așteptați atât de mult pentru un capitol nou, însă cam aceasta este situația. Apuc din ce în ce mai rar să scriu din cauza faptului că sunt o persoană hiperactivă și-mi place să-mi complic viața ,, inutil" ( traducere: fac chestii care mă ajută pe viitor și care mă ajută să mă dezvolt pe orice plan posibil).
Încerc să scriu, chiar o fac, dar îmi este imposibil să scriu la fel cum scriam acum doi ani, când încă eram la liceu. În acea perioadă dispuneam de fooooarte mult timp liber, însă acum, în prezent, timpul meu este limitat. Why? Ei bine, tocmai ce am scăpat de sesiune și eu m-am gândit că e o idee genială să mă angajez. Efectiv n-am avut nici măcar o zi de vacanță. Am terminat cu examenele și boom am zis să-mi fac un moft și să mă angajez fix ziua următoare ( traducere: vara asta mă oblig să devin adult cu acte în regulă).
Problema nu e faptul că job-ul îmi ocupă mult timp, problema e domeniul în care am decis să lucrez și anumeeee, să bată tobeleee: medical. Mă jur pe ce e mai sfânt că n-am idee ce caut eu în domeniul medical, să lucrez într-un loc în care e necesar să studiezi sau să ai legătură cu medicina ( era condiție obligatorie, dar mna, se pare că eu sunt o expecție, singura de pe acolo, aparent:)))) Așadar, având în vedere faptul că nu studiez medicina și că facultatea la care studiez nu are exagerat de multe în comun cu medicina, după job sunt nevoită să mai ,, citesc" așa puțin din chestii de medicină și să mă documentez în ceea ce privește o ramură a acestui domeniu, ceea ce îmi ocupă mare parte din timp.
Deși nu o să postez prea des în RIF, cred că o să postez câteva capitole în cartea În Spatele Cuvintelor fiindcă clar viața mă surprinde din ce în ce mai des în ultima perioadă și se întâmplă chestii desprinse parcă din filmele americane ( sau cu proști mai bine spus:))) Mic Spoiler: un domn a dorit să-mi ofere 20.000 de dolari pe lună doar ca să vorbesc cu el și să iau cina cu el ( mă jur că nici măcar n-am putut să fiu șocată când am primit această ,, ofertă" )
Știu, știu că nu era necesar să vă spun chestiile astea, dar știu că unii dintre voi adoră când dau mici update-uri de acest gen la finalul unui capitol, așadar, o fac.
Apropooooo, a se aprecia faptul că acesta este un capitol de 5.000 de cuvinte ( cel mai lung de până acum din întreaga carte dacă nu mă înșel).
Aș mai avea multe să vă spun, dar momentan vă las ca să nu vă înnebunesc, așadaaaar, vă pup și vă iubi dubi mult de tooooot! 🤗💜💜💜
P.s: Chiar dacă nu am timp să răspund chiar la toate comentariile pe care le postați, să știți că le citesc pe toate și vreau să vă spun că sunteți de-a dreptul geniali! Uneori lăsați niște comentarii care-mi provoacă o criză de râs majoră:)))