Încă din momentul în care am făcut primul pas în sala imensă, puternic luminată, mi-am dorit să fug. Oriunde şi cu oricine, chiar şi cu bărbatul care îmi ţinea braţul în momentul de faţă. Dean îmi zâmbea prieteneşte şi în acelaşi timp încurajator. Era un lucru ciudat. Nu ne mai comportasem aşa încă din momentul în care am început să ieşim împreună. Desigur, acum suntem aici în calitate de prieteni şi nimic mai mult. E ceva surprinzător chiar şi pentru mine, dar discuţia de acum o oră mi-a alungat toate gândurile negre în legătură cu el.
Cobor scările şi observ cu stupoare că sunt singură. Cu adevărat singură în toată casa pentru că aceasta e scăldată într-o linişte mortuară ce mă înfioară. Mă îndrept spre bucătărie, în timp ce pantofii mei înalţi făceau un zgomot sec la contactul cu podeaua. Închid rapid lumina, apoi mă îndrept spre ieşire. Fac brusc un pas în spate când în faţă îmi apare Dean, îmbrăcat într-un costum negru elegant.
- M-ai speriat, murmur încet, apoi ies şi eu din casă. Ce cauţi aici?
- Voiam să vorbesc cu tine. De fapt, să-ţi spun ceva.
Ridic confuză o sprânceană şi îi fac semn să continue, în timp ce amândoi coboram treptele.
- Ştiu că pare ciudat şi nepotrivit, dar vreau să îmi cer scuze pentru tot ce s-a întâmplat în trecut. Am venit aici doar pentru postul acela, nu vreau o altă relaţie cu tine, dacă asta credeai. Presupun că amândoi am trecut peste perioada aia.
- Eu una am trecut de ceva timp peste asta.
- Vreau să rămânem măcar prieteni, dacă doreşti. Ştiu că totul a fost din vina mea, dar...
- E ok, Dean, spun zâmbind, încă puţin uimită de cuvintele sale.
- Deci putem fi prieteni? întreabă zâmbitor, etalându-şi dantura perfectă.
- Sigur.
Nu am habar dacă am făcut alegerea bună. Au fost momente frumoase pe care le-am petrecut împreună şi cred că mai bine am fi fost doar prieteni încă de la început. Dean poate fi genul de persoane de care ai nevoie atunci când totul se prăbuşeşte pentru tine, lucru care cred că m-a atras încă de la început la el. În trecut cu siguranţă ne-am grăbit amândoi, dar acum că e aici putem fi ceva ce nu am fost. Cu toate că Blair nu ar fi de acord niciodată cu asta, acum nu se mai pune în discuţie iubirea. Poate doar sentimentul de ataşament.
Îi întâlnesc privirea curioasă a prietenei mele şi îi zâmbesc. O întoarce imediat spre tipul de lângă mine, apoi întoarce brusc spatele. Oftez dezamăgită de comportamentul ei copilăresc şi îmi ridic privirea spre Dean.
- Nu mă prea suportă, nu? întreabă încet, trecându-şi o mână prin părul şaten.
- Se pare că nu. Încă a rămas cu părerea de acum câţiva ani.
- Nu mai am aceleaşi intenţii. Sunt aici pentru o carieră de viitor, nu pentru o relaţie, spune sec, dar în acelaşi timp pe un ton care evidenţia sinceritatea spuselor sale.
Dean nu a fost băiatul rău în nici o poveste, nici personajul negativ. A fost întotdeauna doar el. Nu fizicul m-a atras la persoana lui, deşi nu pot spune că arată rău, ci faptul că are un caracter exemplar. Găseşti destul de greu oameni care să fie cu adevărat dedicaţi unui lucru anume şi care să fie dornici să te ajute mereu, fără să aştepte nimic în schimb. Oricine face greşeli, dar plecarea lui nu a fost o greşeală. Mereu a fost dedicat viitorului său, aşa că i-am respectat alegerea, deşi la început a fost greu.
Într-o parte a încăperii l-am văzut pe Nathan, alături de tatăl său. E prima oară când pot observa că seamănă destul de bine, deşi poziţia lui Nathan pare cu mult mai arogantă. Chiar dacă pare aproape imposibil, îmi pare cu mult mai impunător decât Richard. Nu îl cunosc foarte bine pe Nathan, dar comportamentul lui e unul deplasat, în ciuda perfecţiunii de care dă dovadă în faţa presei.
Partea urâtă la astfel de petreceri e că mereu am şanse să apar în paginile presei. Urăsc asta, fapt pentru care nu atrag niciodată atenţia. Mi-ar fi plăcut ca tatăl meu să nu fie atât de influent în Sydney.
- Ne aşezăm undeva? întreabă Dean la un moment dat.
Îmi întorc privirea spre el şi zâmbesc.
- Sigur.
Îl conduc spre masa la care stătea în acest moment Blair, acompaniată de scumpa mea mamă, care avea un zâmbet imens întipărit pe chipul ei frumos.
- Reyna, spune mama zâmbind şi se apropie de mine. Mă îmbrăţişează strâns, apoi îmi dă drumul şi se depărtează pentru a-l privi pe Dean. Bună, Dean. Mă bucur să te văd.
- Bună seara, spune la rândul său.
- Ai idee unde e tata? întreb după câteva clipe, observând că Blair mă ignoră total.
- Acum câteva secunde vorbea cu Richard în apropierea ieşirii.
Îmi răspunde mama în locul ei, iar eu mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre locul indicat de ea. Seara asta va fi complet oribilă, pot să jur. Blair e supărată pe mine, iar adulţii nu sunt o companie prea plăcută. Sper că nu voi fi nevoită să stau mai mult de două ore în locul ăsta.
- Bună seara, spun când ajung în dreptul celor doi bărbaţi care discutau amuzaţi.
- Bună, scumpo, îmi răspunde tata şi îşi aşează o mână după umărul meu.
- Mă bucur că ai venit, Reyna.
- Vin de fiecare dată, îi spun lui Richard zâmbind.
- Nathan mi-a spus că probabil nu o să vii, aşa că am presupus că există şi posibilitatea asta.
Mă încrunt când îl aduce în discuţie pe minunatul său fiu. Ultima amintire cu noi doi e undeva pe blatul din bucătărie şi aş prefera să rămână acolo. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine atunci când e mult prea aproape. E ca şi când raţionamentul ar dispărea în totalitate.
- Nu se simţea prea bine când am plecat eu, spune o nouă voce apărută în peisaj. Aşa e, Reyna?
Mă fixează cu privirea lui intensă, iar inconştientă îl aprob. Zâmbeşte, apoi îşi întoarce privirea spre tatăl său. Mă simt ca în Twilight.
Nathan Atwell.
O privesc din nou, apoi mă depărtez. Chiar speram din tot sufletul să nu vină aici sau măcar să reuşesc să stau departe de prezenţa ei. E unul dintre lucrurile imposibil de realizat pentru că sunt atras de ea ca şi când ar reprezenta unul dintre elementele vitale.
Mă îndrept spre balcon, unde îmi aprind rapid o ţigară în scopul de a mă relaxa. Tensiunea care se creează între noi e destul de încărcată şi pot jura că nu doar eu o simt. Reyna e genul ăla de femeie fatală, dar care nu face nimic pentru a atrage bărbaţii. E pur şi simplu ea şi cred că asta mă atrage ca un magnet, pe lângă corpul pe care îl are.
Nu o cunosc, dar sunt atras de ea. Abia ştiu vârsta pe care o are şi asta pentru că s-a născut la interval de câteva săptămâni faţă de sora mea. Până acum prezenţa ei m-a făcut să am diferite reacţii, dar în cele mai multe cazuri voiam să o fac a mea. Cu câteva ore în urmă aş fi fost în stare să fac asta, dar m-am oprit. Şi nu-mi pare rău că am făcut-o. Vreau acordul ei înainte de o face pentru că nu vreau o singură aventură. Vreau o relaţie bazată numai pe sex.
Relaţiile de tipul ăsta sunt tot mai celebre, dar nu o văd pe ea acceptând una. Probabil m-aş alege cu o palmă puternică ce mă va trezi la realitate dacă o să-i propun asta vreodată.
Simt prezenţa cuiva în spatele meu şi ştiu că ea e acolo.
- Îmi poţi explica toată chestia asta? o aud întrebând şi pufnesc.
Explicaţii, explicaţii şi iar explicaţii.
- Mai e ceva de explicat, Reyna?
Mă întorc spre ea şi îi observ chipul scăldat în lumina care se revarsă dinspre cele două felinare. Sprâncenele uşor încruntate îmi arată că nu e tocmai prea fericită de ultimele întâmplări.
- Acţiunile tale ar merita o explicaţie, nu crezi? Eu cu siguranţă am nevoia de una pentru că nu ştiu ce să mai cred.
- Eu nu-ţi cer explicaţii pentru faptul că îmi răspunzi la săruturi, spun sec, iar ea tace.
Fac un pas spre ea, dar mă opreşte imediat. Mă dau înapoi la locul meu pentru că ştiu că aş transforma asta în altceva în mai puţin de două secunde.
- Tu nu, dar eu ţi-am cerut.
- Iar eu nu sunt obligat să ţi le ofer.
- Atunci stai departe de mine, spune nervoasă şi se întoarce spre ieşire.
Pufnesc ironic şi o prind de şolduri, apoi o trag spre mine.
- Nu atât de repede, iubito.
Înghit în sec în momentul în care îi simt corpul lipit de al meu.
- Mereu îţi place să complici lucrurile?
Nu-mi răspunde, dar presupun că răspunsul este unul afirmativ.
- Lasă-mă să plec.
- Nu, spun prompt, apoi o întorc cu faţa spre mine.
- Eu complic lucrurile? Încetează cu toată chestia asta. Mai întâi nu mă bagi în seamă şi te comporţi ca un idiot, apoi îţi dezvolţi alte calităţi, precum nesimţirea, şi mă săruţi când ţi se scoală ţie, spune enervată, atrăgând câteva priviri din sală.
Rânjesc la ultima propoziţie şi o trag mai aproape.
- Dacă mai continui să te prefaci nervoasă, chiar e posibil să se alăture şi el.
- Eşti un idiot.
- Iar tu eşti superbă, spun ironic, apoi îmi încleştez degetele în părul ei blond şi o trag spre buzele mele.
O împing spre perete, în ciuda faptului că încearcă să mă îndrepărteze. Îi muşc buza, în timp ce palma mea îi atinge piciorul prin despicătura rochiei sângerii pe care o purta. Mă îndepărtez brusc în momentul în care aud paşi îndreptându-se spre balcon.
Ea mă priveşte nervoasă şi îşi aşează părul dezordonat, apoi rochia ridicată. Paşii se îndepărtează, iar ea dă să plece.
- Vino diseară în camera mea.
Se întoarce şi râde ironic.
- Glumeşti, nu?
- Vrei să-ţi explic astea sau nu?
Se încruntă şi mă priveşte intens câteva clipe.
- Într-o oră plec. Ne vedem peste două ore.
Zâmbesc şi îi privesc mersul elegant şi postura care nu trădează nimic din ce s-a întâmplat mai devreme. Nu am ce să-i explic, dar o vreau în patul meu, chiar dacă nu o să mă lase să o ating. Momentan.
Intru înapoi în sală şi o caut cu privirea. Mă încrunt când o văd cu tipul ăla, care, din câte am înţeles de la sora mea, e fostul ei iubit. Îmi place concurenţa, dar păcat că vreau doar să i-o trag, apoi mă întorc în Londra. Până la urmă, doar eu ştiu că mutarea asta nu a fost niciodată definitivă, aşa cum am spus.
- La ce te gândeşti? mă întreabă tata, în timp ce lua un pahar de şampanie de pe tavă.
- Cred că plec în curând. Nu mă simt în largul meu aici.
- Cum vrei. Mama ta mi-a spus că nici nu ai salutat-o în seara asta.
- Te minte. Am vorbit cu ea înainte să venim, spun sec.
- Pe unde îţi sunt gândurile? întreabă zâmbitor, încă sperând că mă gândesc la o femeie.
- Dacă ţi-aş spune că la o femeie, ce ai face?
- M-aş bucura.
Zâmbesc trist, oarecum dezamăgit de mine însumi. Nu sunt capabil să mă îndrăgostesc şi nici nu voi fi.
- Mai ai de aşteptat. Nu trebuia să-mi prezinţi pe cineva în seara asta?
- Nu a putut ajunge. Vor mai exista şi alte ocazii.
Deşi sper să nu. Toate fetele pe care mi le prezintă sunt nişte târfe de înaltă clasă şi nu exagerez. Din ce în ce mai multe femei devin astfel pentru atenţia bărbaţilor.
- Uneori mă întreb de ce nu accepţi faptul că nu sunt făcut pentru o relaţie.
- Pentru că ştiu că nu e aşa. Eşti copia mea fidelă din tinereţe.
- Tu la vârsta mea aveai copil, spun sec, iar el îşi dă ochii peste cap.
Privirea lui analizează persoanele din încăpere şi zâmbeşte.
- Ce părere ai de fata lui George?
Mă încrunt şi îmi îndrept brusc privirea spre Reyna.
- Reyna? întreb detaşat, iar el aprobă. Nu am apucat să o cunosc, spun sec, iar el zâmbeşte oarecum ironic.
- Am văzut tot ce s-a întâmplat pe balcon, spune, apoi se întoarce şi pleacă.
_________
Am revenit! Sper că v-a plăcut. Vă anunţ că luna care vine nu o să mai postez deloc, decât la cartea asta dacă o să am timp. După examen voi posta de două ori pe săptămână, sper.
Mulţumesc pentru cele 25.3k lecturi şi 1.9k voturi! <3
Sper că nu v-am dezamăgit, dar se observă că nu mai am nici inspiraţie. Weekend-ul trecut am fost la Sinaia şi de asta nu am putut scrie.
Vă rog să treceţi pe la noua mea carte, Psihotic! E ceva diferit şi cred că v-ar plăcea. Mulţumesc!