^ Richard Jay Colton ^
Uşa se închide în urma lui, iar eu rămân cu privirea pierdută... undeva. Nicăieri. Habar nu am câte minute stau aşa, dar la final sunt sigură de un singur lucru: o să vină o zi când cineva o să afle totul despre mine. Toate temerile şi toate speranţele pe care le-am avut vreodată, toate defectele şi toate calitățile - dacă voi ajunge să am aşa ceva - şi toate acele lucruri care mă definesc. Visele. Și coşmarurile deopotrivă.
Pentru că sunt omul ăla care păstrează totul în el, şi adun zi de zi amintiri şi sentimente, vorbe nerostite şi gânduri neînfăptuite. Până când explodez. Dar gândul că va în clipa în care mă voi spulbera şi nu vor mai rămâne din mine decât cioburi şi fărâme, va fi cineva lângă mine, mă sperie peste măsură. Cum ar putea să nu mă terifieze gândul că cineva - o altă fiinţă umană - va avea aşa putere mare asupra mea? Puterea să mă adune sau să lase vântul să mă împrăştie. Puterea de a-mi reda viaţa sau de a-mi sfârşi chinul.
Dar poate reuşesc să amân momentul. Încă mai e loc în mine. Mai încap multe. Şi poate... poate nu voi mai avea nevoie de nimeni să mă culeagă din praf. Poate momentul ăla va veni prea târziu ca să mai conteze dacă e cineva lângă mine sau nu. Cu minciuna asta în cap, deschid caserola din faţa mea şi las foamea să scoată ce e mai bun din mine.
Şi încep să prind curaj cu fiecare îmbucătură de clătită pe care o înfulec. Toată viaţa am fost singură, de ce aş avea brusc nevoie de companie? Toată viaţa m-am ridicat singură, de ce aş avea acum nevoie de ajutorul cuiva? Să mă scuture de praf? Să mă distragă de la scopul călătoriei? Oricare ar fi ăla.
Doar că tot cu fiecare îmbucătură se duce pe apa sâmbetei şi planul meu de a nu mai lăsa pe nimeni să mă ajute. Ai zice că după atâţia ani în care am fost dată la o parte am reuşit să devin imună şi să îmi formez îndeajunși „anticorpi" aşa încât nimic să nu mai reuşească să mă atingă. Dar poate, la fel ca şi Icar, mi-am construit armură de ceară. Şi căldura cu care am fost primită începe să topească straturile care mă ocroteau.
Habar nu am. Dar ştiu că Oscar a trecut de prea multe garduri deja. Hotărăsc să îi întorc favoarea şi să îl ajut cu tot ce pot. Iar când va veni vremea să îmi iau tălpăşiţa, să pot pleca liniştită, fără să am datorii faţă de el.
Cu hotărârea luată, mă ridic de pe canapea şi după ce îmi strâng masa, pornesc spre uşă. Iau şorţul din cuier şi îl leg în jurul corpului meu. Dar mintea mi-e asaltată instantaneu de imaginii prea vii ca să trec peste ele cu uşurinţă. Amintirea mâinilor lui făcând acelaşi lucru îmi ridică părul pe mâini şi spinare. O iau razna şi toate reacţiile corpului meu trădător nu fac decât să îmi zădărnicească planurile.
Iar eu nu ştiu cum să mă păzesc. Pentru că inima mea deja se leagă de locul ăsta şi de oamenii de aici. Şi dacă viaţa nu va face ceva pentru mine să mă ţină aici, atunci legăturile pe care le creez mă vor frânge în bucăţi la plecare. Şi tare mă tem că va trebui să plec. Nimeni nu m-a dorit vreodată îndeajuns încât să vrea să mă păstreze.
Am aflat asta la patru ani. De-atunci nimic nu s-a schimbat. De ce s-ar schimba acum? Şi totuşi, să aflii aşa ceva, copil fiind, îţi spulberă lumea. Te zdrobeşte. Pentru că doare, să aflii că apariţia ta a fost o greşeală. Un prezervativ spart. O pilulă care n-a funcţionat. Şi nu sunt frumoasă. Cel mult, obişnuită. Par brunet şi încălcit, ochi căprui obişnuiţi, corp în formă de clepsidră şi ten deschis. Nimic special. Nimic de iubit. O păpădie.
Cu mantra asta rostită ferm şi repetată de câteva ori, pun mâna pe clanţă şi o apăs cu hotărâre. E cazul să îmi plătesc datoriile.
Holul se termină şi când intru în bar realizez că e plin. E sâmbătă - realizez - dar nu mă aşteptam să fie chiar aşa. La bar nu mai sunt locuri, iar jumătate din mesele din sala sunt ocupate. O mulţime de chipuri noi. Câteva perechi de ochi se ridică de pe sticle şi se fixează asupra mea. Nu-i bag în seamă. De o singură pereche îmi pasă. Nu ar trebui.
Trec neafectată prin sală şi nu mă opresc decât în clipa în care ajung după bar, la chiuvetă. Şi la fel de nepăsătoare, dau să mă apuc de treabă. Însă mâinile lui mă opresc. O mână şi-o aşează pe talia mea şi cu cealaltă îmi ia laveta din mâna. Mă trage de lângă chiuvetă şi când îşi ia mâna de pe mine mă mir că nu tremur toată. Pentru că interiorul meu tremură ca un câine ud în ploaie.
Mă întoarce cu faţa spre el şi zgomotul de pe fundal piere. Fluierăturile absurde - şi ele. El ştie ce încerc să fac. Eu ştiu ce vrea să facă. Dar mă priveşte în ochi şi realizează că nu are rost să încerce să mă oprească. Va fi în zadar. Oftează, dar buzele i se arcuiesc într-un zâmbet subtil.
-Dacă vrei neapărat să ajuţi, poţi să iei comenzile. Nu te mai las să te atingi de soluţii de spălat azi.
Dau din cap în semn de acord, iar el îmi întinde un carneţel cu foi îndoite la colţuri şi un pix. Zâmbetul lui creşte şi la fel şi pulsul meu. Mă îndepărtez înainte să fac vreo prostie şi mă fac că nu văd zâmbetele celor care ne privesc înfometaţi de la bar.
E prima dată când fac pe chelneriţa aşa că la început mă simt pierdută şi mă bâlbâi mai rău ca un copil de cinci ani. Mă uit mereu înspre bar de parcă m-aş aştepta să fiu admonestată pentru ceva. Dar de fiecare dată când privesc într-acolo privirea mea o întâlneşte pe a lui şi zâmbetul lui încurajator îmi face inima să bată mai tare. Şi în acelaşi timp îmi aminteşte că trebuie să dau tot ce e mai bun din mine. Să îmi plătesc datoria aşa cum se cuvine. Partea bună e că nu am spart nimic. Cel puţin până acum.
Clienţii sunt în mare parte politicoşi, iar eu mă fac că nu aud remarcile legate de corpul meu. Şi totul decurge bine până când ajung la masă doisprezece. E cea mai retrasă masă din bar şi lumina e destul de slabă în colţul respectiv. Mă opresc lângă masă şi deşi nu mă priveşte, îmi lipesc zâmbetul amabil pe buze. Îmi scot carneţelul, deschid pixul şi mă pregătesc să iau comanda, dar bărbatul tot nu mă bagă în seamă.
Are un creion pus după ureche, altul în mână şi stă aplecat asupra unui caiet plin de notiţe, tăieturi şi fircălituri. Părul şaten închis îi cade astupându-i chipul, dar îmi dau seama că stă concentrat după cât de tensionat îi e spatele. Tipul chiar are nevoie de o bere să se destindă. Dar tot nu îndrăznesc să îi spun ceva aşa că mai aştept câteva secunde.
Îmi dreg glasul în speranţa că voi reuşi să îi atrag atenţia fără să îi stric starea de concentrare. Bărbatul însă nu se mişcă şi nici un muşchi din corpul lui nu tresare. Dacă mâna lui nu s-ar mişcă cu aşa o frenezie pe carnet, lăsând în urmă cuvinte, aş fi zis că e doar o statuie de ceară. Nici măcar nu respiră, dar foaia continuă să se umple de însemnele lăsate în urmă de creionul lui.
Nu ştiu cum îndrăznesc, dar mă trezesc a îl ating.
-Domnule? şoptesc eu şi mâna mea se aşează uşor pe spatele lui.
Realizez că am dat-o în bară în stil mare când îl simt cum se încordează. Îşi îndreaptă mai întâi spatele după care îşi ridică privirea şi se întoarce spre mine. Toate cu încetinitorul, iar eu încep să îmi muşc buza de teama reacţiei lui. Fruntea îi e brăzdată de cute de concentrare, dar ochelarii nu pot să ascundă privirea plină de frustrare fiindcă a fost deranjat. Barba şi mustaţa îi sunt mari, dar îngrijite, la fel şi hainele lui.
Mă fixează cu privirea şi eu tac. Apoi mă scanează din cap până în picioare, dar nu în acelaşi fel în care mă priviseră tinerii aceeia cu câteva minute în urmă. Sau atâţia bărbaţi -chiar mai în vârstă că el - de-a lungul anilor. Mă analizează de parcă aş fi cine-ştie-ce ce experiment în cercetare.
Şi apoi se întoarce înapoi la caietul lui cu notiţe fără să-mi adreseze măcar o vorba. Rămân cu gura căscată pentru că mintea mea nu reuşeşte să asimileze foarte bine ceea ce tocmai s-a întâmplat.
-Nu te-a învăţat maică-ta că e nepoliticos să te holbezi? mă întreabă într-un final fără să-şi ridice ochii din caiet.
-Dacă aş fi ţinut cont de ce m-a învăţat maică-mea aş fi fost o prostituată de lux acum, îi răspund plină de dispreţ.
Mama mi-a dat multe lecţii, printre care cum să folosesc tot ce mi-a dat Dumnezeu că să-mi fie bine. Deocamdată îmi folosesc creierul. Celelalte părţi ale corpului nu mă încânta în mod expres.
-Atunci poate ar fi fost bine dacă Oscar ar fi făcut puţină instrucţie cu tine, înainte să-ţi dea voie să lucrezi la bar, mi se adresează din nou şi pentru prima dată de când am ajuns la masa lui, mă priveşte în ochi. Aşa ai fi aflat că dacă am nevoie de ceva mă servesc singur, nu am nevoie de o femeie să mă servească. Apoi ai fi aflat că nu suport să fiu deranjat când scriu. Nu ştiu dacă ai observat, dar stau în cel mai retras punct din încăpere, stau de unul singur şi scriu. După mintea mea astea sunt semne destul de clare cum că nu vreau să fiu deranjat.
Spre final vocea lui începe să urce. La fel şi tensiunea mea arterială. Bărbatul e un nemernic şi sunt cât pe ce să îi fac cunoştiinţă cu prietenul meu Sarcasmul, când o mâna caldă se aşează pe umărul meu.
-Ce zi minunată, nu-i aşa Jay? întreabă Oscar şi ştiu că Sarcasmul ne e un prieten comun. Arielle, bătrânul asta morocănos e cel mai bun prieten al meu. Singura lui problema e că nu s-a mai distrat de ceva vreme aşa că le strică şi altora bună dispoziţie uneori. Tot ce trebuie să faci e să nu-l bagi în seamă. Nu-i aşa bătrâne?
Bărbatul se uită chiorâş la Oscar pentru câteva secunde după care da din cap şi - spre totala mea surprindere - zâmbeşte. Ochii lui însă pică pe mâna lui Oscar ce stă frumos aşezată pe umărul meu şi cutele se întorc pe faţa lui.
-Oscar, explică-i prietenei tale cum stă treaba în bar şi promit să nu-i mai stric bună dispoziţie altă dată.
-Oscar, intervin eu imitându-l pe bătrân, explică-i prietenului tău că motivul pentru care nu a mai avut parte de distracţie - şi mimez ghilimele - în ultima vreme e pentru că e un necioplit.
Sunt o fire impulsivă. Nu o dată mi s-a întâmplat să spun tot ce-mi trece prin cap şi apoi să realizez ce consecinţe pot avea vorbele mele. Şi să regret. De îndată ce termin de vorbit închid ochii şi aştept iadul să se dezlănţuie: Oscar să mă dea afară din bar ... şi poate chiar din oraş, iar bărbatul să-mi ţină vreo predică despre respect şi despre filtrul pe care al trebui să mi-l pun la gură.
Se întâmplă exact opusul. Cei doi încep să râdă de parcă le-aş fi citit bancul zilei. Cam cum râdea bunica în zilele în care îi zicea horoscopul că o să aibă noroc la bani.
-Poate să rămână, zice într-un final bărbatul şi eu sunt şi mai confuză ca înainte.
Oscar pare totuşi dezamăgit şi chiar în clipa în care sunt gata să deschid gura şi să cer să fiu luminată, începe să vorbească.
-Problema e că nu ştiu dacă vrea să rămână, apoi se întoarce spre mine şi-mi zâmbeşte. Barul e al lui Jay, dar de când a descoperit că are putere asupra cuvintelor nu mai are timp să se ocupe de el aşa că... m-a lăsat pe mine să mă ocup de tot, îmi explică el şi nu înţeleg de ce zâmbetul lui pare nostalgic.
-Chiar dacă nu rămâi, mă bucur să te cunosc Arielle. Dar acum serios copii, lăsaţi-mă să scriu şi nu mă mai întrerupeţi.
Nu face semn cu mâna să plecăm de parcă am fi nişte găini fără creier, iar el se reîntoarce la caietul cu notiţe. Rămân pe loc, confuză de schimbarea bruscă, dar Oscar îmi ia mâna într-a lui şi mă trage uşor după el. Însă realizez asta abia când îmi da drumul la mână. Obrajii mei, mai mult că sigur, prind culoarea cireşelor şi începe să-mi fie tot mai cald.
-Scuze pentru Jay. E un om grozav şi mi-a fost ca un tată, doar că uneori, când intră în tranşa aceea de scris se comportă ca un măgar. Şi dacă e să fim sinceri, îmi şopteşte conspirativ, toţi scriitorii sunt puţin duşi cu pluta. Aşa că nu-l băga în seamă, dacă vrea ceva se serveşte singur.
-Mai ai vreun client de genul, de care ar trebui să mă feresc? îl întreb zâmbind ca să ştie că totul e în regulă.
Asta deşi nu e. Mintea îmi vâjâie de întrebări. Dar nu e vremea potrivită. Aşa că beau un pahar de apă ca să mă răcoresc şi plec de lângă bar până nu îmi deschid gura şi încep să pun întrebări. Mai ales când eu nu sunt gata să ofer răspunsuri la întrebările lui.
Ziua continuă în acelaşi ritm: clienţi, câteva pauze bine-meritate, zâmbete dinspre bar şi mai mult avant în luatul comenzilor. În clipă închiderii mă simt extenuată şi Oscar își dă, aşa că îmi ia bagajul şi după ce îmi mulţumeşte de câteva ori, mă duce direct la motel.
Abia când rămân singură cu bagajul, în mijlocul drumului realizez că va trebui să dorm afară din nou. Oboseala mă copleşeşte aşa că nici să plâng nu mai am forţă. Trag bagajul după mine, înspre micul părculeţ şi exact ca şi seară trecută, îmi pregătesc culcuşul.
Adorm aproape instantaneu. Adorm singură, însă când deschid ochii suntem doi.
Şi uite aşa mi-am suflat singură puful.