—Se putea să nu avem un final fericit?, întrebă doamna Carter privindu-și soțul.
—Nu, nu aș fi permis asta, replică mândru Damon.
—Oh, mai taci!, zise ea. Eu nu am permis asta!
*
Lisa fusese neobișnuit de tăcută până în Berkeley Square, acolo unde, imediat ce ieșiră din trăsură și intrară în holul vastei lor proprietăți, Damon primi un bilet urgent de la Nelson. Citind rapid printre rânduri, se încruntă, apoi deschise gura șocat, iar în cele din urmă mormăi nemulțumit. În ciuda propriei situații, Lisa prinse grimasa de pe chipul lui și îl întrebă:
—Ce este?
Oftând, Damon o ghidă spre dormitor:
—A fost pus un foc la club.
—Poftim?!, făcu Lisa șocată și se opri pe scări. Stai, trebuie să te duci! Trebuie să vezi dacă... Damon o prinse în brațele lui și, ridicând-o, intră cu ea în dormitorul lor. Lasă-mă! Damon, dacă e cineva...
—Singurul lucru pe care trebuie să-l fac, pentru că este exact ceea ce îmi doresc, Lisa, este să stau aici. Să stau chiar aici. O așeză pe pat și se îndreptă spre carafa cu apă de lângă lavoar, acolo unde turnă într-un bol și aduse cârpele pentru a-i îngriji chiar el rănile. Și asta voi face.
Lisa înghiți în sec, privindu-l cum începe să înmoaie cârpa în apă și să șteargă urmele de sânge închegat de pe mâinile ei.
—Din câte am aflat azi, Damon, nu vrei să stai aici. Chiar mi-ai spus să plec.
—Și nu mă voi ierta pentru asta niciodată, Lisa. Doar... Am fost speriat. Sunt speriat încă, deși am aflat un lucru important în timp ce mă duelam cu ducele de Rothgar și nu, nu îl ucideam. Lisa se încruntă, cerând mută detalii: Mama nu s-a sinucis. Ducele a omorât-o.
—Ce bărbat crud!, zise Lisa și își închise ochii, incapabilă să înțelegaă motivul acestei crime și capacitatea umană de a trece peste cadavre pentru a-și menține privilegiile și renumele. Are logică. Mama ta te-a iubit foarte mult, Damon. Nu ar fi făcut una ca asta.
—Mi-ar fi plăcut să fiu atât de logic și eu, atunci. Am crezut că m-a părăsit. Așa cum era să o faci chiar tu, azi.
—Mi-ai cerut să te părăsesc, îi aminti ea. Asta nu schimbă ce simt pentru tine. Ce nu vreau să simt pentru tine. Damon oftă și continuă să îi șteargă palmele. Atunci, în timp ce el ajunse la tăișul degetului său, Lisa prinse cârpa în pumn și anunță: Vreau să îmi câștig libertatea printr-un joc de noroc. Vreau să-mi recuperez datoria.
Damon se încruntă, ridicându-și privirea spre chipul ei hotărât.
—Ce tot spui acolo? Lisa, ești deja liberă. Mereu ai fost.
—Nu, nu sunt. M-ai răscumpărat pentru o guinee. Îți sunt datoare guineea aceea, îți sunt datoare banii. Vreau să jucăm singurul joc pe care tu îl consideri potrivit pentru un pariuri și care relevă cel mai mult norocul.
—Hazard, își dădu seama Damon. Vrei să lași asta la mâna sorții, să înțeleg.
—Nu văd de ce nu aș face-o. La urma urmei, tot ce ni s-a întâmplat până acum a fost la mâna sorții.
***
Damon avea în casă cărți de noroc și zaruri, iar asta pentru că Damon Carter nu își lăsa niciodată munca deoparte pentru a se uita spre viața privată. Acum însă și-ar fi dorit să nu aibă cutia cu cele două zaruri pentru jocul de hazard, singurul joc pe care el îl credea al norocului. Revenind cu cutia și ajutând-o pe Lisa să se așeze pe fotoliul dinaintea mesei, Damon o privi în ochi și se întrebă dacă nu cumva distrusese totul înainte ca măcar să înceapă.
—Probabil că știi să joci, nu?, întrebă Damon.
—Da. Nelson m-a învățat.
Damon aprobă și se uită la cele două zaruri care urmau să îi decidă viitorul. Până la urmă, lucrul pe care îl văzuse ca viitorul lui devenea lucrul care îi decidea viitorul cu ceea ce merita cu adevărat, pentru că acum, pentru Damon, era clar: Lisa Carter era femeia visurilor lui; nimic în viață nu conta mai mult decât ea.
—Tu prima, îi zise Damon și îi intinse zarurile. Jucăm de trei ori, asta dacă nu arunci din prima miza. Poți să te retragi după prima rundă, dar asta va însemna că...
—Nu mă voi retrage, îi zise Lisa. Aleg șapte. Învârtind zarurile o dată, Lisa le dădu drumul pe masă, cu sufletul la gură. Damon zâmbi văzând suma dintre patru și cinci.
—Nouă. Rămâi?
—Da. Am o șansă dacă dau doi.
Lisa nu era deloc proastă, iar Nelson o învățase bine. În primul rând, șapte avea cea mai mare șansă de câștig; în al doilea rând, cu o sumă de unsprezece câștiga, deși acum era destul de dificil și improbabil să nimerească pe ambele zaruri unu.
—Știi, Lisa, azi am făcut o greșeală colosală.
—Doar azi?, își semeți ea o sprânceană. Mâinile pe masă, domnule Carter. Nu am încredere în tine.
—Ar trebui să mă doară această afirmație?, întrebă Damon care își așeză degetele pe masă, prinzând zarurile și începând să le agite în palme. Pentru că mă excită. Înseamnă că mă cunoști perfect.
—Ei bine, știam că vei fi nefericit când vei realiza că mă iubești, Damon, dar... Nu credeam că voi fi aruncată în stradă.
—Niciodată!, îi zise el. Niciodată nu te-am aruncat în stradă! Opt!, își alese numărul și aruncă zarurile, dar niciunul nu privi imediat, prea concentrați să se uite unul în ochii celuilalt. M-am speriat pentru că da, doamnă Carter, te iubesc!
Lisa tresări și privi în jos. Zarurile indicau cifra zece.
—Ne află în aceeași situație, nu?, întrebă Lisa. Tu trebuie să dai doi, eu trebuie să dau doi. Damon aprobă. Lisa prinse zarurile în palmă și își trase involuntar nasul, conștientă de emoțiile care i se acumulau în stomac. Vedea peste tot imaginea lui, frânturi din conversația lor, râsetele, tachinările, cinele. Dacă avea să câștige, dacă urma să nu îi mai fie datoare Diavolului, Lisa nu știa ce voia să facă mai departe cu viața ei. Nu știu de ce te iubesc, Damon Carter. Tot ce mi-am dorit în viață a fost puțin noroc, noroc pe care aveam de gând să mi-l fac singură.
—Am crezut acealași lucru, Lisa, dar știi ce am realizat? Ea își ridică privirea: Norocul meu a începu să apară după ce am descoperit dragostea ta.
—Nu poți spune asta, îl contrazise ea și începu să se joace cu zarurile. Nu ai crezut în iubire până... până când? Până azi?
—Nu trebuie să crezi în ceva, Lisa. Oricât de improbabil pare de crezut, când devine evident... Ar trebui să fii prost să nu îl recunoști. Nu, nu am vrut asta, recunosc. Nu am vrut să iubesc. Am crezut că iubirea slăbește persoana. Eram deja slăbit când te-am întâlnit, totuși, iar acum... Am scăpat de inamicul meu, dar nu ucigându-l. Nu i-am mai oferit putere asupra mea. Rothgar nu mă mai controlează. Nu îmi mai controlează destinul.
Lisa aprobă. Tot ce auzea o făcea mândră de bărbatul care devenise Damon. Era mândră de el. Aruncă zarurile și privi cifrele, însumându-le. Oftă și îl privi apoi pe el:
—Doisprezece. Am pierdut la diferență de un punct.
—Eu mai am încă mâna mea, Lisa.
—Dar tu joci împotriva mea, Damon.
—Ești așa sigură de asta? Prinzând zarurile, Damon înghiți în sec pentru a-și reprima emoțiile. Nu am știut că acea guinee înseamnă atât de mult pentru tine. Am crezut... Cred că am crezut greșit, așa cum am crezut că și că o femeie voluptuoasă, roșcovană, pistruiată, cu gura mare, băgăreață și complotistă nu mă va prinde niciodată în mrejele ei, că dragostea nu a fost făcută pentru mine. M-am înșelat, nu? Sunt îndrăgostit, dar tu vrei să pleci acum.
—Damon...
—Și nu te învinuiesc. Ți-am spus că voi fi un soț îngrozitor. Sunt un soț îngrozitor.
—Damon...
—Lisa Carter, dacă eu câștig te eliberez. Vei fi liberă. Nu îmi vei mai datora nimic.
—Dar...
Și atunci, Damon Carter aruncă zarurile, iar în rostogolirea lor molcomă pe masa din lemn, când bătaia se opri, amândoi citiră rezultatul. Damon zâmbi și se lăsă pe spate, în fotoliu:
—Doisprezece. Am câștigat. Lisa, de azi înainte ești liberă. Lisa tresări, ștergându-și lacrimile care îi căzuseră pe obraji. Se ridică, se întoarse cu spatele și rămase o clipă nedumerită, de parcă nu avea idee ce voia să facă mai departe, după acest moment. Lisa, îl auzi șoptindu-i numele și îl privi peste umăr. Dacă pleci, dacă alegi să pleci... Să știi că oriunde ai fi, orice ai face... ai inima mea cu tine. Mereu.
Iar asta o făcu pe Lisa să își dea seama că nici inima ei nu îi mai aparținea.
***
În ziua în care Damon se trezise și nu o găsise pe Lisa în casă, cu soarele strălucind vesel la orizont, își plecă trist capul. Acum, înaintea clubului pentru care își jertfise tinerețea, înaintea unui club care era parțial funingine, Damon își dădea seama că balustradele infinite, lăcuite, din lemn nu aveau să îi mai ofere nicio satisfacție, nu așa cum îi oferea Lisa. Ajunsese azi să se simtă ca la început: secat de viață, de putere, de parcă acest era sfârșitul lui,
—Se va reconstrui, îl auzi pe Nelson spunându-i.
Câțiva oameni continuau să se uite la Devil's Luck de pe strada cealaltă, iar Nelson, care nu plecase, care îi rămăsese alături, evaluase pagubele. Nu erau mărețe. Totuși, nu mai conta. Nimic nu mai conta.
—Nu mă îndoiesc, îi zise el. Bunurile se pot înlocui întotdeauna. Oamenii în schimb...
Nelson își drese glasul, cunoscând prea bine drama prin care Damon trece.
—Tânărul Cardinham a ajutat. Bine, apoi a leșiat din cauza rănilor. Mi-am luat libertatea să îl cazez într-unul din apartamentele dumneavoastră.
Damon zâmbi palid:
—Wine Cardinham merită să fie membru în clubul pe care l-a salvat.
—Serios?, întrebă șocat Nelson. Și cum rămâne cu sângele care îi curge prin vene?
—Sângele este irelevant, Nelson. Așa am observat. Iar ducesa m-a ajutat teribil. Sper că și eu pe ea. Îl rănise pe duce și nu știa în ce măsură rana avea să se vindece. Ducesa de Rothgar trecuse prin multe, și o făcuse singură. Merita ajutor acum. Apoi, întorcându-se spre cel care îi era mai mult decât un angajat, Damon întrebă: Când aveai de gând să îmi spui de tine și de Mary? Nelson tăcu, pălind o clipă. Să știi că dacă o rănești, îți rup picioarele. Nu-mi pasă că ești mai în vârstă. Mary e parte din familia Carter.
Nelson aprobă și zâmbi ușurat. Rămași în soarele din ce în ce mai puternic al primăverii, cu păsările ciripind triluri pe fundal, Nelson îi șopti la rândul lui:
—Se va întoarce.
—Nu are de ce să o facă. Nici eu nu m-aș alege pe mine.
—Ai gusturi foarte proaste, domnule Carter. Damon tresări când auzi vocea femeii care îi făcea tot sufletul să tresalte. Se întoarse spre ea, zărind-o într-o rochie cafenie, cu o pălărie care îi acoperea mult din față. Erau haine de doliu, evident, asta pentru că ducele de Rowland decedase recent în circumstanțe îngrijorătoare: tâlhari. Cel puțin așa spusese presa care primise un imbold din partea domnului Carter. În calitate de om liber, eu decid asta.
Privindu-i frumusețea radiind în lumina puternică a afințintului, Damon simți că inima i se oprește în loc.
—Ai... ai venit. Lisa... Dădu să se apropie de el, dar femeia ridică o mână și îl scrută cu privirea, arătându-și inelul de pe mâinile care nu purtau mânuși.
—Doamnă Carter pentru tine, îi zise aceasta.
—Încă, își dădu seama Damon și păstră o oarecare distanță față de ea, fără a-și putea ascunde însă zâmbetul.
—E cam greu să ceri un divorț, nu crezi?
—Ai studiat legea deja?
Lisa își dădu ochii peste cap și ridică din umeri:
—Am înțeles atât din ea: bla bla bla. Apoi, aruncându-i în zâmbet, doamna Carter întrebă complet inocentă: Mai trebuie să lucrez, nu?
Damon oftă și se uită la femeia pe care o iubea și care îl iubea, mai ales că o vedea acum stât aici, cu el. Totuși, era necesar să se asigure de acest lucru:
—Să înțeleg că rămânem împreună până decizi să divorțezi de mine?
—Nu, idiotule. Lisa își dădu ochii peste cap și se apropie de el, își așeză mâinile pe pieptul lui și îi șopti: Rămânem împreună pentru totdeauna. Dar te voi amenința constant cu un divorț. Ori de câte ori mă superi.
—Ești o diavoliță!, îi șopti Damon și îi prinse mijlocul în palme.
—Nu meritai nimic mai mult, își semeți Lisa o sprânceană, privindu-i cu râvnă buzele. Pentru că tu, domnule Carter, ești un diavol.
—Am crezut că vei pleca. Am crezut că m-ai părăsit.
—Oh, te rog!, îi zise Lisa și își dădu ochii peste cap. Doar nu credeai că îl voii părăsi pe bărbatul pe care îl iubesc.
Damon o îmbrățișă, inhalându-i mirosul, strângând-o la pieptul lui.
—Te iubesc! Te iubesc și asta, ce avem noi, asta e real. Ăsta e singurul lucru real pentru mine. Te iubesc!
—Și eu, Damon. Pentru că am de ce.
Iar acolo, în St Giles, Damon și Lisa Carter să sărutară. Dar povestea lor era departe de a se fi terminat. Poveștile de dragoste nu se termină niciodată.
Aceasta nu a fost o poveste despre iubire, ci despre cum iubirea poate să schimbe oamenii. Aceasta a fost o poveste despre viață, despre cum grabnic ea se schimbă când în piept începe să îți pâlpâie speranța unui sentiment straniu. Această poveste a fost despre speranță.
- R. Wilde