—Urmează ce cred eu că urmează?, întrebă Wine, strângând pe sub rochie coapsa soției sale.
—Da.Urmează focul, spuse Lisa și îl privi pe Damon, conștientă de privirea furioasă a soțului ei care aproape că în seara aceea de primăvară timpurie pierduse totul.
*
Simți că ceva nu era în regulă din momentul în care, pășind în club, un singur paznic stătea în ușă, iar apoi, deși salonul era plin, ochiul vigilent al lui Nelson nu veghea nicio clipă zona jocurilor. Se încruntă și urcă scările, dar lacheii lipeau din locul lor obișnuit și nicio slujnică nu se învârtea pe holuri. Până și pe etajul prostituatelor nu se zărea țipenie de om. Abia apoi auzi frenezia care venea de la parter, de acolo de unde era bucătăria. Când intră în aceasta fu șocat să vadă cum aproape întreg personalul se strânsese aici, iar Mammie, bucătăreasa, plângea, zbiera și își smulgea părul din cap. Era o imagine care îl enerva, neînțelegând cine îi rănise angajata care se comportase mereu ca o cloșcă.
—Mi-au luat fetița!, zbiera Mammie. Copilul meu... Copilul meu!
Peste vocile ridicate care păreau că doreau să discute în același timp aceeași problemă, Damon interveni cu tonul lui obișnuit, în postura de patron:
—Ce se întâmplă aici?
Toate privirile se întoarse asupra-i, iar Damon fu convins că niciodată nu fusese subiectul unei asemenea uri. Scrutătoare și critice, privirile servitorilor tăiau în carne și lăsau răni peste care Mammie însăși părea că voia să picure sare. Unde era cloșca lui iubitoare acum? Numai Nelson care stătuse gânditor într-o parte interveni, apropiindu-se de el și întinzându-i o bucățică de hâtrie.
—Doamna Carter a fost momită afară și a plecat cu o trăsură despre care credea că era tocmită de tine.
—Nu am... Nu am tocmit nicio trăsură!, zise Damon și se încruntă în fața mesajului generic. Nenorociții!, se adresă unui grup impersonal de răufăcători. Mesajul ăsta putea fi lăsat cu orice ocazie!
—Exact. Au pândit momentul în care ați ieșit din club.
—După ce a părăsit-o, vrei să spui, interveni Mary pe care Damon nici nu o recunoștea acum, cu fața umflată și roșie de plâns.
Rușinea îl năpădi. Deci știau. Și probabil că Lisa crezuse că biletul era de la el din moment ce îi poruncise să plece. Nu voise să o spună, doar nu o alunga. Nu ar fi alungat-o niciodată, indiferent de ce s-ar fi întâmplat între ei. Femeia nu avea unde să se ducă.
—A... a fost o greșeală. Eu... eu o iubesc. Pe Lisa.
—E puțin cam târziu, comentă Mary, ignorând privirea scrutătoare a logodnicului ei. Probabil că ducele a luat-o și...
—Nu, nu el. Privind în ochii lui Nelson, Damon mărturisi. Nu e mort, dar își va dori să fie. Totuși, nu a fost el. Nu ar avea cum. Își trecu mâna prin păr, simțind adrenalina cum îi străpunde venele cu fiecare moment în care realiza ce se întâmplase cu adevărat. Lisa fusese răpită, iar atacatorul nu lăsase niciun indiciu legat de identitatea sa.
—Ar putea fi Bell?, întrebă Nelson. Ați avut o altercație.
—Bell e mai isteț de-atât. În plus, Bell nu știe să... Se încruntă și se uită din nou la scrisul cu înflorituri. Dacă Lisa nu ar fi fost atât de tulburată, probabil că și-ar fi dat seama că acela nu era scrisul lui. Nu. Acela era scrisul unui simandicos crescut cu privilegii și care avusese timp de pierdut cu caligrafia. Cuvintele tatălui Lisei îi reveniră în minte și îl făcură să-și dea seama cât de pasionat era bărbatul când vorbea despre stârpirea neamului și despre desființarea fiicei sale. Nu luase în considerare amenințările, dar acum... Se uită din nou la bilețel și își aminti cum scrisoarea de întâlnire la club de la el avusese exact aceleași înflorituri.
—Ce este?, întrebă Nelson.
—Ducele. Tatăl Lisei...
—Doar nu crezi că..., zise Mary care devenise brusc interesată de subiect.
—Ba exact asta cred. Ducele se teme că Lisa va produce un moștenitor. Vrea să se asigure că asta nu se va întâmpla niciodată.
O secundă camera rămase într-o tăcere evidentă, dar apoi Mammie, care continua să suspine, întrebă:
—Dar cine să îi fi dat biletul? Jo?
—Nu vă uitați așa la mine!, zise Jo. Bessie mi-a dat drăcia aia de hârtie!
Abia după ce îi șopti numele fetei brunete care încerca să se sustragă din situație Jo își dădu seama de legătura dintre Bessie și hârtie. Când zări toate privirile urâte, Bessie ridică mâinile, dându-și seama că nu merita să moară pentru o nenorocită simandicoasă.
—Mi-a zis că o duce în Whitechapel. Cunoaște un doctor și... La naiba, puteam scăpa de ea odată pentru totdeauna. V-am auzit certându-vă. Credeam că asta vrei!
Nu. Damon Carter nu voise niciodată asta.
***
Între momentul în care se revoltase în trăsură și cel în care aproape că sărise din ea, iar mai apoi primise o lovitură zdravănă care făcuse trăsura să se învârte cu ea, Lisa realiză că se afla pe o masă uzată din lemn și că în jurul ei mirosea îngrozitor. Își strânse ochii pentru a suprima durerea teribilă de cap, dar nu avea timp, nu când își simțea trupul expus, picioarele desfăcute și auzea unelte metalice trântindu-se, răscolindu-se așa cum i se întâmpla ei acum cu stomacul. Deschise ochii și își dădu seama de pericol: expusă pe o masă, cu o femeie lividă, cu ochii ieșiți din orbite și nas coroiat care deretica într-un colț, Lisa observă instrumentele pe care, de obicei, le vedea în geanta doctorului Leigh. Stomacul i se întoarse pe dos și simți un fior străbătând-o. Nu era numai faptul că se afla într-o cămașă de noapte modestă, ci și pentru că simțea iminența morții.
—Dă-mi drumul!, ceu, realizând că avea mâinile legate de picioarele mesei. Dă-mi drumul, te rog! Când femeia continuă să o ignore, apropiind de ea ceva ce semăna teribil cu un forceps, Lisa tresări și continuă: Nu vrei să faci asta. Orice te-a angajat tatăl meu să faci, nu o face, te rog. Dar femeia părea impasibilă, ceea ce o făcu să plângă. Nu avea cu cine discuta. Nu fi nebună! Ești femeie ca mine! Nu face asta! Se zbătu și încercă să tragă de legături, dar ața i se înfipse și mai tare în mâini. Avea să crape mai devreme sau mai târziu, chiar dacă urma să rămână fără degete.
—Nu are rost, copilă, îl auzi ea pe duce, tatăl ei, spunând. Îl privi în ochi pe bărbatul care o închisese într-o colivie douăzeci de ani din viața ei.
—Tată... Își trase nasul și îl privi: Nu face asta. Nu ți-am făcut niciodată nimic. Nu e ca și cum vei mai auzi vreodată de mine. Nu voi...
—Nu înțelegi, copilă. Vei duce boala ta mai departe. Îmi vei face titlul de râs! Așezându-și mâna pe fruntea ei, continuă: Am de gând să îți scot organele interne chiar eu ca să mă asigur că niciodată nu vei avea copii. Așa ar fi trebuit să fie de la început. Apoi, după ce se uită atent la ea, oftă: Mama ta a avut copii și uite ce s-a ales de ea. Consideră că te salvez.
—Tată...
—Poți începe!, îi zise el femeii.
Zărin lucriea lamei și iminența ororii pe care avea să o îndure, Lisa începu să se zbate și să plângă. Luptase atâta pentru viața ei, pentru ca în final să moară de mâna părintelui său. Șocul era parțial uitat în fața pericolului, așa încât niciunul dintre ei nu văzu trupul subțire, înveșmântat în pelerină neagră care fusese martorul dialogului și care acum decisese să acționeze, țintind cu revorverul pe care îl avea mereu la sine o direcția din încăpere.
—Stop!, strigă glasul, toată lumea încremenind. Femeia – moașa – însărcinată cu mutilarea internă a Lisei tresări și țipă când o văzu pe ducesa de Rothgar cu arma în mână. Toată lumea să se oprească acum! Tu – indică spre moașă – ia-ți lucrurile și pleacă! Dând din cap afirmativ, femeia își strânse lucrurile și plecă. Excelență Rowland, vă sugerez să vă îndepărtați de fiica dumneavoastră. Acum!
—Lady Rothgar, își miji Rowland ochii și înaintă. Ar trebui să îmi fie teamă de dumneavoastră?
—Eu am arma aici, nu?
—Văd asta, dar nu cred că înțelegi ce fac aici.
—Înțeleg prea bine, Rowland!, îi zise ducesa. Ești nebun!
—Nu! Asta nu! Rowland se înroși brusc la față și, fără să privească spre Lisa care trăgea în acest moment disperată de sforile cu care fusese legată și care mușcau din carnea mâinilor ei. Fata este analfabetă. Nu scrie, nu citește, nu socotește. Nu poate învăța. E slabă de minte și de duh. Mi-a nesocotit dorința și s-a măritat în ilegalitate. Este de datoria mea...
Privind spre Lisa, ducesa spuse simplu:
—Este de datoria ta să taci!
Rowland își ridică superior privirea și se repezi spre ducesă:
—Femeie nenorocită! Ai impresia că îmi poți vorbi tu mie așa? Tu? O stricată? Ducesa se luptă cu el pentru a ține arma în prorpiile mâini, evitând astfel schimbarea raportului de forțe. Crezi că oamenii nu știu că ești o curvă? Te ascunzi după rangul soțului tău! Tocmai tu care...
Și atunci bubuitura care explodă în cameră anunță arma care își descărcase praful de pușcă. Lisa incremeni, chiar dacă reușise să scape de ață, iar ducesa icni, privind în ochii sticloși ai ducelui chiar înainte ca acesta să se prăbușească, sângerând. Arma se descărcase în măruntaiele bărbatului.
—Dezleagă-mă! Te rog!, îi ceru Lisa, indicându-i picioarele. Te rog!
După ce rămase privind cadavrul ducelui o secundă, lady Rothgar țâșni spre femeia care avea nevoie de ajutor. După ce o dezlegă, Lisa nu se putu abține și o strânse în brațe pe femeia care o salvase, îngropându-și capul în pieptul ei.
—M-ai... m-ai salvat. Nu vreau să știu de ce erai aici, dar m-ai salvat.
—Te-am urmărit, mărturisi ducesa. Voiam să discut cu tine.
—Nu contează. Nimic nu mai contează. Ridicându-și privirea spre ducesă, Lisa adăugă: Îți mulțumesc! Nu voi uita asta niciodată!
—Oh, Lisa...
Lady Rothgar nu se putu abține văzând suferința femeii dinaintea ei. Lăsând orgoliile la o parte, ducesa începu să plângă, strângând în brațe trupul traumatizat al doamnei Carter.
Astfel le găsi Damon Carter care, înaintând în clădirea abandonată pe care i-o indicase Bessie, fosta lui angajată, când auzi plânsetele se gândi la tot ce era mai rău. Fugi în incintă și rămase încremenit când o zări pe ducesa de Rothgar strângând în brațe trupul însângerat și murdar al soției sale ai cărei umeri se scuturau de plâns.
—Pleacă de lângă ea!, îi ceru femeii.
—Damon!, Lisa își ridică privirea spre el, o clipă zări entuziasm și fericire să îl vadă, dar apoi, imediat, strălucirea se topi, iar în locul ei Damon putu observa durere, prea multă durere, durere pe care sperase să nu i-o pricinuiască ei vreodată. Nu!, îi zise Lisa. M-a salvat! Lady Rothgar m-a salvat.
Abia atunci Damon fu conștinet de cadavrul socrului său care zăcea pe podeaua clădirii din Whitechapel.
***
Ducesa de Rothgar ajunse în casa din Mayfair obosită, cu trupul tremurându-i. Cu adevărat o urmărise pe Lisa Carter, dar asta pentru că își dorise să-i vorbească. Femeile ca Lisa, cele pe care soții ei le iubeau, exercitau influență asupra acestora și crezuse că va reuși să pună o vorbă bună pentru propriul soț pe care și-ar fi dorit să îl iubească. Dar viața fusese nedreaptă cu ea, crudă. Oftă și lăsă arma la intrare. O luase după sine pentru a fi persuasivă. Nu intenționase să ucidă pe nimeni, dar, în final, se dovedise utilă, chiar dacă ducesa nu intenționase nicio clipă să ucidă pe cineva. Cadavrul lui Rowland urma să îi rămână în amintire pentru totdeauna, dar asta se întâmpla și cu cadavrul doamnei Carter, mama lui Damon. Femeia care o abordase când se afla prin mahala în găsirea unui scop nobil pe care să îl finanțeze în căsătoria ei nefericită se împrietenise cu ea și îi dovedise cât de bun putea fi un suflet chinuit. Căci, într-adevăr, doamna Carter fusese chinuită de același bărbat care o chinuia și pe ea, de duce.
Oftă și urcă scările pentru a ajunge la etaj. Fuseseră prea multe isprave în viața ei: înșelată în noaptea nunții, după ce îl îndurase pe duce pentru a-i oferi copiii de care avea nevoie, căutase alinarea în brațele altora. Fiica ei, Summer, nu era fiica soțului ei, dar bărbatul ale cărui gene le împărtășea era de mii de ori mai bun. Nu se putea plânge, totuși: avea fii minunați, Bryght, Wine și Colt, fii care îi semănau ei mai mult decât soțului său. Iar asta era probabil singura alinare a vieții sale.
Abia când ajunge pe hol auzi gemetele și icnetele de durere. Se încruntă și deschise ușa dormitorului ducelui, dormitor pe care nu îl mai vizita de ani buni, doar pentru a-l găsi în cămașă de noapte, privind în jos. Fusese crestat și fără ajutor medical rana avea să se infecteze.
—Deci chiar ai fost la acel duel, zise ducesa și privi spre trupul cândva viguros al bărbatului cu care se însurase. Anii de exces își spuneau cuvântul. Oh, vai! Și acum vei muri.
Încercase să îl salveze pentru Bryght, pentru că fiul ei merita să se bucure de tinerețea lui fără să urce la cârma familiei. Nu reușise, iar acum nu putea simți cu nimic regret.
—Stai liniștită, ducesă, zise bărbatul respirând greu. Nu voi pleca fără să-l iau și pe Carter cu mine!
Înaintea urii lui, ducesa dădu negativ din cap și oftă:
—Răul se întoarce mereu, Excelență.
—Serios?, întrebă bărbatul și se așeză în pat, ascunzând dimensiunea rănii sale. Și tu ce rău ai comis, ducesă, de te-ai procopsit cu mine?
Înghițindu-și lacrimile pe care le ascundea deja de douăzeci și mai bine de ani, ducesa ridică din umeri și șopti:
—M-am îndrăgostit de tine, nu?
Iar apoi, lăsându-l să o privească stupefiat, ducesa se întoarse, închise ușa și își lăsă soțul să zacă singur. Probabil că era cazul să își creeze garderoba de văduvă. Ducesa avea să se transforme într-o văduvă veselă, iar în curând fiul pe care îl iubea ca pe lumina ochilor ei avea să o urască, aflând de aventurile mamei sale și, pentru o perioadă, neștiind nimic legat de infidelitățile tatălui pe care îl vedea perfect.
***
Când spusese că nu avea să plece fără să-l ia pe Carter cu sine, ducele de Rothgar se referise, la propriu, că avea să-l omoare. Astfel, plătind un băiat să-i facă treaba, băiatul se infiltră pe ușa din spate în club, profită de neatenția tuturor și de tensiunea care domnea în aceasta și aprinse într-un salon camera. Ieși rapid de-acolo, lăsând focul să cuprindă încet și sigur întregul club. Ducele nu avea să știe că răul chiar promitea să se întoarcă: Damon nu se afla acasă, prea ocupat să o ducă pe Lisa în Berkeley Square și să cheme un doctor care să se îngrijească de rănile ei. În schimb, salonul în care porni focul se afla la două camere distanță de salonul în care Wine Cardinham se afla încă în convalescență. Prin urmare, Wine simți primul miros de fum. Se trezi imediat și se ridică dificil. Îl durea, dar nu avea să se infecteze. Rana părea bine curățată. Trebuia să contacteze chiar el acest doctor: făcea o treabă imecabilă!
Ieși din salon și zări numaidecât flăcările. Luaseră foc. Oftă, apoi strigă cu toată forța lui:
—Foc!
În disperarea generală, mesajul fu imediat receptat și transmis, așa încât în următoarele minute începu adevărata luptă cu flăcările. Plin de funingine, cu mânecile suflecate și încercând să o facă pe Mary să plece, Nelson privea spre Wine Cardinham care ajuta cum putea un om rănit să o facă, refuzând să părăsească incinta. Trebuia acționat rapid dacă doreau ca focul să nu se extindă și spre clădirile din jur.
—E gata?, întrebă Mary care privea dezastrul de-afară, jumătate din clădire cuprinsă de funingine, în timp ce cealaltă parte continua să strălucească.
—Da, zise Nelson. E gata.
—Am reușit!, zise Wine. Am reușit!
Mary și Nelson priviră spre tânărul Cardinham și zâmbiră.
—Da, am reușit, zise Nelson. Haide să te întinzi, băiete.
—Ah, sunt bine. Pot să mă întind oriunde, nu-i nevoie.
Două secunde mai târziu, Wine Cardinham își pierdea din nou conștiința.