Enzo
— Dacă e să privim partea plină a paharului... Ei bine, măcar nu ți-a spus că te urăște! glasul lui Adam mă determină să oftez grav și să-mi dau ochii peste cap.
Îmi încleștez maxilarul în timp ce privesc stratul gros de cenușă care s-a așternut pretutindeni, acoperind ceea ce a fost cândva un perete alb.
Pășesc pe bucățile de sticlă spartă, privind cu o oarecare indiferență mobila distrusă în timp ce-mi croiesc drum până-n fața dulapului care a rămas în picioare. Un mic zâmbet îmi apare pe chip când privirea-mi cade asupra jucăriei de pluș care a devenit gri, dar care din fericire este întreagă, deși are nevoie de o curățare temeinică.
— Tăcerea ei a durut de o mie de ori mai tare decât un ,, te urăsc" , îmi strâng buzele într-o linie dreaptă în timp ce mă aplec să ridic jucăria de pe jos. Iar cât despre partea plină a paharului... nu prea cred că există! exclam, arătând spre încăperea distrusă care până acum câteva ore a fost dormitorul meu.
— Are de gând să plece din țară și dacă asta nu era de ajuns, are de gând să plece în Anglia peste câteva luni! Mai bine de atât nu se poate! Va fi lângă tine în timp ce iadul se va dezlănțui aici! exclamă entuziasmat, gesticulând amețitor din mâini.
— Crezi că va dori să fiu lângă ea, știind că familia ei e vânată din cauza mea?! Că eu sunt motivul pentru care familia ei va trece prin focurile Iadului? Îi vor ataca familia știind că o vor răni pe ea, știind că voi riposta în momentul în care vor ajunge la ea. Va fi o declarație de război pe care nu o voi putea ignora! îl străfulgerez cu privirea, enervat deja de această discuție inutilă.
— Privește în jurul tău, Enzo... Dacă nu-ți poți apăra casa de la un cartier distanță, crezi că o vei putea apăra pe ea de la mii de kilometri distanță?
Înghit în sec și privesc în gol, simțind în adâncul sufletului că Adam are dreptate. La naiba! Acum două seri... pentru câteva secunde am avut speranță, mi-am permis să visez, să conturez un viitor în care ea mi-ar fi fost alături.
Nu-l pot învinui pe Adam că încearcă să mă convingă de jumătate de oră că totul o să fie bine și că povestea mea și a Aiyanei va avea un happy end, fiindcă și eu credeam asta până acum câteva ore.
Nu cred că am simțit vreodată fericire mai mare decât în momentul în care am aflat că Aiyana urmează să studieze la Oxford. În acea clipă am simțit cu adevărat că le pot avea pe toate, că o pot avea pe ea și că pot avea pacea la care râvnesc de zece ani de zile. Am crezut că destinul îmi zâmbește într-un final și că nu o să fiu nevoit să mai fac sacrificii, însă se pare că m-am înșelat amarnic, dovadă clară fiind clădirea în care mă aflu, ce a fost arsă din temelii în această dimineață. Dacă ăsta nu a fost un avertisment cât se poate de clar...
Criss s-a opus participării mele la cursa care a avut loc acum două seri în cartierul de vest, iar faptul că i-am ignorat părerile și avertismentele l-a determinat să-mi ofere un foc de tabără pe care să-l văd de la kilometri depărtare. Ei bine, a fost un foc de tabără foarte drăguț, păcat însă că a decis să înlocuiască lemnele cu clădirea pe care eu, Adam și Jake o numeam ,, acasă".
Îmi mușc buzele cu putere și oftez grav în timp ce strâng în pumn jucăria de pluș pe care mi-a dăruit-o Aiyana. Ridic brusc capul și-mi pironesc privirea asupra lui Adam.
— Planul se va desfășura în continuare fără nicio modificare. Aiyana nu va fi implicată în asta. E timpul să plecăm. Nu mai există niciun motiv să rămânem aici, spun pe un ton cât se poate de stabil fără a lăsa loc de discuții, iar Adam încuviințează.
Îmi dreg glasul și mă grăbesc să ies din camera transformată în ruine, având un singur gând în minte. Trebuie să stau departe de Aiyana și să-mi controlez naibii vorbele și acțiunile. I-am spus că o iubesc clar și răspicat, iar acum trebuie să fiu din nou un dobitoc, însă ceva-mi spune că nu o să-mi fie prea greu. Mă pricep la asta. Până la urmă, știu să rănesc de zece ori mai bine decât știu să iubesc.
Îmi aprind o țigară în timp ce ies din casă și aproape mă pufnește râsul când dau cu ochii de Aria ce trântește portiera mașinii sale și aproape o ia la fugă între mine în timp ce chipul îi este străbătut de spaimă.
Îmi arcuiesc sprâncenele întrebător când se oprește în dreptul meu și analizează cu atenție casa. Își mută privirea asupra mea rugătoare, fără a rosti însă nici măcar un cuvânt. Îmi dau ochii peste cap, enervat de orgoliul ei și oftez grav în timp ce scot fumul pe nări.
— E viu și nevătămat... spun plictisit, aruncând o privire peste umăr.
— Slavă Domnului! exclamă ușurată, iar pe chip îi apare un zâmbet mic în timp ce închide ochii câteva clipe.
— N-ai dat tu foc la casă așa-i? întreb ușor amuzat, determinând-o să deschidă ochii.
— Poftim?! Normal că nu! Cum poți să spui așa ceva?!! exclamă indignată, privindu-mă de-a dreptul terifiată.
Ridic ușor nepăsător din umeri, strâmbând din nas.
— Aveai cam multe motive ca să-l arzi pe Adam, la propriu, încerc să o privesc cu sinceritate și să nu râd, dar îmi este greu.
— Ești un mare idiot! mă străfulgerează cu privirea, trecând grăbită pe lângă mine.
O aud înjurând pe fundal în timp ce intră în casă și nu pot să nu mă întreb de ce-și revarsă furia asupra mea. N-am spus nimic greșit. Până la urmă, nu e prima dată când îl arde pe Adam...
**********
Aiyana
Îmi mușc buzele cu putere în timp ce privesc în gol și înjur în barbă în timp ce vocea lui Enzo se aude neîncetat cu ecou în mintea mea.
" Mă iubești, iar asta te sperie. Te iubesc, iar asta mă îngrozește. "
Are dreptate. Îl iubesc. Îl iubesc atât de mult încât sunt dispusă să trec prin focurile Iadului ca să-i fiu aproape. Îl iubesc atât de mult încât aseară mi-am călcat pe orgoliu și am pornit ca o toantă pe urmele lui în timp ce ploua torențial, doar ca să-mi dau seama după zeci de apeluri și mesaje că nu vrea să fie găsit.
Sunt mai confuză decât am fost vreodată, iar el accentuează această confuzie cu fiecare cuvânt rostit și cu fiecare privire pe care mi-o aruncă. Enzo e o perfecțiune formată din mii de imperfecțiuni. Are mii de calități și mii de defecte și tocmai asta îl face special. E în stare să-mi pună zâmbetul pe buze cu o simplă privire și să-mi distrugă sufletul cu un singur gest.
Seara trecută m-am gândit la toate momentele pe care le-am petrecut împreună, la toate conversațiile pe care le-am avut, la toate privirile pe care ni le-am aruncat. Am analizat până la cele mai mici detalii fiecare cuvânt pe care l-a rostit și fiecare gest pe care l-a făcut și am ajuns la o singură concluzie.
Ceea ce a spus aseară este adevărat. Mă iubește. Adoră că-i văd lumina din privire, însă e terifiat că mă voi speria de întunericul din sufletul lui. E terifiat că voi da bir cu fugiții când acel întuneric va ieși la suprafață, însă n-are nici cea mai mică idee că ceea ce îl face atât de special e fix acel întuneric ce-i îmbrățișează sufletul, acel întuneric care-mi îmbrățișează și mie sufletul...
Tresar când un zgomotul provocat de un claxon spulberă liniștea în mii și mii de bucățele și devin brusc conștientă de faptul că am ajuns pe strada pe care locuiesc. Trag aer în piept în timp ce privesc strada goală și mă încrunt când privirea-mi cade asupra celor trei mașini care sunt parcate în fața casei lui Enzo și în fața casei mele. Recunosc mașina lui Enzo de la depărtare, iar când mă apropii îmi dau seama că una dintre mașini este a lui Adam, iar cealaltă îi aparține lui Jack, moment în care inima mi se oprește.
Rămân fără suflu când privirea-mi cade asupra casei mele în care toate luminile sunt aprinse, și aproape că o iau la fugă, temându-mă de ce este mai rău.
— Mamă?! Mamă?! aproape că țip în timp ce ușa se închide în urma mea, iar eu privesc înnebunită în toate direcțiile.
— Suntem în sufragerie!
Mă liniștesc instant când aud glasul calm al mamei în depărtare și răsuflu ușurată, închizând pentru câteva clipe ochii.
Încă de seara trecută, de când Enzo a dispărut din raza mea vizuală am avut un sentiment ciudat, un fel de presentiment care nu mi-a dat pace toată ziua. Gândul că urmează să se întâmple ceva rău mi-a răsunat în minte fără încetare, și nici în momentul de față nu a dispărut.
Înghit în sec în timp ce mă îndrept spre sufragerie, arcuindu-mi sprâncenele mirată când aud glasul unui băiat. Pufnesc uimită când ajung la intrarea în sufragerie și dau cu ochii de Adam, de Jake și de Enzo care au niște zâmbete kilometrice întipărite pe chipuri în timp ce se delectează cu preparatele gătite de mama.
Mă blochez preț de câteva secunde, iar mii de gânduri încep să mi se deruleze în minte. Ce caută ei în casa mea, la masa mea, la ora asta?
Chicotesc ușor când privirea-mi cade din nou asupra lui Enzo, simțind cum toată frica și confuzia se transformă ușor, dar sigur în furie. Băiatul ăsta chiar vrea să mă înnebunească de tot, mă jur! Cum naiba să-și facă brusc apariția în casa mea după ce m-a ignorat toată ziua cu nesimțire?!
— Bună seara! Și încă ce seară minunată! exclam în timp ce intru în sufragerie, atrăgând atenția asupra mea.
— Bună! se grăbește Adam să-mi răspundă cu zâmbetul pe buze.
— Seara! completează Jack, zâmbindu-mi la fel de mieros ca Adam.
— Hey... murmură și Enzo, fără a mă privi în timp ce eu îl străfulgerez cu privirea.
— Ooo, bună seara scumpă domnișoară! Aș putea să știu pe unde ai umblat până la ora asta? glasul ușor ridicat al mamei mă determină să-mi măresc zâmbetul.
Îmi ațintesc privirea asupra mamei în timp ce mă apropii de canapea, rezemându-mi șoldurile de spătarul ei. Mama-și arcuiește sprâncenele întrebătoare, așteptând un răspuns de la mine, care întârzie să apară.
— Păi... am băut, am fumat, m-am drogat și eram pe cale să mă iau la bătaie cu o tipă pe ultimul pachet de țigări din magazin, de asta am întârziat, mă grăbesc să spun cu zâmbetul pe buze, moment în care băieții se opresc din mâncat și-și ațintesc privirile asupra mamei, iar apoi asupra mea.
Mama oftează și-și dă ochii peste cap, mișcându-și apoi capul în semn de negație, moment în care zâmbesc mulțumită.
— Cu asemenea copii Dumnezeu mă încearcă în fiecare zi! Ia un loc. O să-ți aduc supă fierbinte. Sunt sigură că ai înghețat în timp ce te-ai plimbat pe plajă.
— Aww, dar știi că te iubesc, zâmbesc, grăbindu-mă să ajung lângă ea și să o iau în brațe.
Mama zâmbește și mă strânge ușor în brațe, sărutându-mă pe frunte, după care-mi face semn să mă așez la masă, lucru pe care-l și fac, fără să rostesc vreun cuvânt, atrăgându-i atenția lui Enzo când mă așez pe scaunul liber ce se află în dreapta sa.
Îmi privesc mama în timp ce iese din sufragerie, iar zâmbetul îmi dispare instant de pe chip când iese din raza mea vizuală, moment în care-mi ațintesc privirea asupra băieților, dorindu-mi să aflu ce naiba caută în casa mea. Îmi arcuiesc sprâncenele întrebătoare, zâmbind firav.
— Ne-a luat foc casa și am rămas pe drumuri. Mama ta s-a oferit să ne ofere o masă caldă și de asta ne aflăm aici, mă informează Adam cu o nonșalanță care-mi îngheață sângele în vene.
— Poftim?! îngaim cu jumătate de glas, făcând ochii mari. Dumnezeule! Sunteți bine?! întreb îngrijorată, simțind cum îmi dispare fecare gram de furie.
— Mhm, suntem întregi și în perfectă stare, nu ai de ce să-ți faci griji. Bine, prietenului nostru aici de față îi lipsește inima, dar în rest totul e perfect!
Mă blochez când Adam îmi zâmbește cu subînțeles, iar Enzo ridică capul brusc, străfulgerându-l pe Adam cu privirea în timp ce întredeschide buzele, dorindu-și să-i spună ceva, dar se oprește când mama-și face apariția.
— S-a întâmplat ceva? mama se încruntă, privindu-ne pe rând în timp ce așază un bol aburind în fața mea.
— Care a fost cauza? Cum s-a întâmplat? Erați în casă? Sigur sunteți bine? Ați inhalat fum? V-ați dus la un control? Dacă nu, cu siguranță trebuie să vă duceți! aproape că rămân fără aer în timp ce pun întrebările, privindu-i cu atenție.
Îmi mușc buzele și încep să respir sacadat în timp ce mii de gânduri mi se aleargă prin minte. Înghit în sec și-mi ațintesc privirea asupra lui Enzo când simt o atingere ușoară pe coapsa stângă, și un sentiment ciudat mă cuprinde când privirea-mi cade asupra mâinii sale ce-mi mângâie gentil coapsa, trezind mii de senzații.
Ridic ușor capul, moment în care privirea mi se intersectează cu cea a lui Enzo.
— Suntem ok. Nu era nimeni în casă. Cel mai probabil incendiul a pornit de la un cablu care nu era securizat corespunzător, glasul jos al lui Enzo mă calmează într-o oarecare măsură, însă nu pe deplin.
— Mă bucur că sunteți bine, aproape că șoptesc, ațintindu-mi privirea asupra bolului din fața mea, moment în care simt cum Enzo-și retrage mâna de pe coapsa mea, lucru care mă întristează.
— Le-am propus băieților să stea aici câteva zile, până când se mai liniștesc lucrurile, mă anunță mama, privindu-i cu drag.
— Vă mulțumim, suntem recunoscători și apreciem, însă nu putem să acceptăm. Nu vrem să fim o povară. Avem casa bunicii la dispoziție cât este ea plecată, se grăbește Enzo să zică, iar Adam pufnește amuzat.
— Avem degeaba casa la dispoziție dacă nu avem cheile de la casă! Nu avem prea multe opțiuni și nici prea multe soluții. Bine, am putea să dărâmăm ușa, dar nu cred că bunicii tale i-ar plăcea prea tare lucrul ăsta! Adam își dă ochii peste cap, oftând grav.
— Aici trebuie să-i dau dreptate! Nu ne dorim să deranjăm, dar nu prea avem opțiuni, Jack intervine, privindu-l cu subînțeles pe Enzo.
Enzo întredeschide buzele, dorindu-și să se opună, însă nu apucă. Îmi așez ușor mâna stângă pe coapsa sa, atrăgându-i atenția asupra mea, așa cum a făcut el cu câteva momente în urmă.
— E o idee practică să rămâneți aici pentru câteva zile. Mai ales că se apropie sărbătorile, zâmbesc ușor, privindu-i pe rând pe cei trei băieți.
— Dacă nu deranjăm prea mult... murmură Enzo, dregându-și glasul când îmi mișc ușor mâna.
— Oh, dar nu e niciun deranj, din contră! exclam, zâmbind firav și-mi mișc mâna un pic mai sus, moment în care Enzo se încordează și-și pune mâna peste a mea. Și așa trebuia să vorbim despre... Oxford, continui, făcând o mică pauză.
— Nu cred totuși că o să ne ia câteva zile ca să vorbim despre Oxford, Enzo-și drege din nou glasul, străfulgerându-mă cu privirea în timp ce-și strecoară degetele printre ale mele.
— Am atât de multe întrebări, iar tu ai atât de puține răspunsuri încât s-ar putea să dureze o eternitate, îl străfulgerez cu privirea, moment în care înghite în sec.
Îmi pironesc privirea într-a lui, uitând pentru câteva secunde că nu suntem singuri.
Tresar ușor când se aude soneria și rup contactul vizual, ațintindu-mi privirea asupra mamei pe chipul căreia a apărut un zâmbet uriaș.
— Mă duc să răspund! ne informează în timp ce iese din sufragerie.
Dau să-mi retrag mâna din strânsoare, însă Enzo mă oprește, atrăgându-mi atenția. Mă încrunt și-mi pironesc privirea asupra sa enervată, însă înghit în sec când se apleacă în față pentru a-mi șopti la ureche.
— Scumpo, nu pune întrebări dacă nu vrei să afli răspunsul! șoptește pe un ton jos, iar eu rămân fără suflu când mă sărută fugar pe gât.
Fac ochii mari și n-am timp de reacție, căci se retrage brusc și-mi dă drumul la mână, apucând paharul cu suc din fața lui. Un chicot scurt îmi atrage atenția, moment în care-mi îndrept privirea asupra băieților ce-și aruncă priviri cu subînțeles în timp ce zâmbesc ca și cum ar fi cea mai frumoasă zi din viața lor.
— Sunteți de-a dreptul incredibili! exclam, ridicându-mă enervată de la masă.
Fac câțiva pași, dorindu-mi să plec în camera mea, dar mă opresc în mijlocul sufrageriei când privirea-mi cade asupra persoanei care tocmai intră în sufragerie. Clipesc des și întredeschid buzele dorindu-mi să spun ceva, dar pur și simplu nu pot. Privirea mi se încețoșează când se apropie de mine, deschizând brațele larg pentru a mă lua în brațe.
— Bună seara, rază de soare! Sper că alea sunt lacrimi de fericire, că n-am venit tocmai din România ca să te văd plângând de tristețe! exclamă zâmbitoare, chicotind ușor când îmi citește uimirea din privire.
Mă grăbesc să o iau în brațe, dorindu-mi să mă asigur că e reală și că nu e doar produsul imaginației mele.
— Olivia, chiar ești aici! exclam entuziasmată când parfumul său îmi invadează nările și nu mă pot opri din zâmbit când ne desprindem din îmbrățișare.
— Da, chiar sunt aici și nu sunt singură! se grăbește să spună, făcând un pas în spate în timp ce privește peste umăr.
Înghit în sec când îmi dau seama pe cine privește și nu-mi pot controla zâmbetul care dispare complet când privirile ni se intersectează.
— Sebastian... îi murmur numele în timp ce vine înspre mine, zâmbindu-mi firav.
— Ciao, bella! șoptește pe un ton jos în timp ce-și înconjoară brațele în jurul meu, după care mă sărută apăsat pe frunte.
Îmi înconjor brațele în jurul său și-mi întorc capul într-o parte, rezemându-mi ușor tâmpla de pieptul său, moment în care cineva își drege glasul puternic.
Cuvinte: 3.070
Știu, știu că mulți dintre voi ar dori să mă sufoce cel mai probabil cu o pernă pentru că au trecut aproape două luni de când am postat ultimul capitol, și sincer și mie îmi vine un pic să o fac, daaar înainte să vă alimentez acest gând ucigaș aș vrea îmi cer mii și mii de scuze!
După cum se știe deja, am luat o pauză nesimțit de lungă din punctul meu de vedere și v-am ținut un pic în suspans ( fără să-mi doresc acest lucru, bineînțeles) însă, vă anunț cu bucurie că această pauză a luat sfârșit oficial.
O să vorbesc despre această pauză într-un capitol din cartea ,, În Spatele Cuvintelor" pe care o voi face din nou publică săptămâna viitoare.
Ideea este căăăă o să încerc să scriu și să postez un pic mai des deoarece îmi doresc enorm să termin cât de rapid se poate de scris această carte din simplul motiv că v-am ținut prea mult timp în suspans.
Deși n-am fost vizibil activă pe Wattpad, am remarcat fiecare persoană în parte care a interacționat cu cărțile mele și trebuie să recunosc că sunt efectiv șocată de faptul că ambele cărți sunt citite cu interes în continuare și că se află mereu în topuri, ceea ce e impresionant dacă e să mă raportez la algoritm. Pe această cale vreau să vă mulțumesc din toooot suflețelul meu pentru că sunteți aici și pentru că mă susțineți! 🤗💜
Love u all șiii sper să revin cât mai curând cu următorul capitol.