—Damon Carter a fost rău în mod intenționat; altfel, domnul Carter era de o blândețe neînchipuită. Mai ales când m-a întâlnit pe mine...
*
Lisa nu își dădea seama dacă trecuse printr-un coșmar sau zilele trecute chiar se întâmplaseră în viața ei. Fugise cu adevărat cu Reggie, fugise cu adevărat de Reggie, sfârșise în brațele unui anume domn Carter, apoi fusese cumpărată de un grup de femei cu înclinații ciudate, răscumpărată în cele din urmă de același domn Carter ale cărui cuvinte îi răsunau vii în minte:
Ești grasă, scundă, pistruiată. Miroși, ești murdară și mă tem sincer că posibil să fi luat deja ceva de la tine din moment ce am băut din aceeași sticlă. Ești urâtă, Lisa Pomery, și îmi repugni. Tu și toată populația de domnișoare, adăugă. Să nu mai spun cât de proastă ești că ai fugit cu un bărbat pe care cu siguranță nu îl cunoști atât de bine pe cât ți-ai fi dorit. Nu tolerez prostia.
Să nu mai adauge că domnul Carter continuase:
Succes în cariera ta, milady, dar aici am un singur loc de muncă pentru tine, singurul pentru care probabil că te-ai califica.
Își deschise ochii, simțindu-și încă stomacul teribil de sensibil și oftă. Nu, ăsta nu era tavanul din camera ei. Tavanul ei era simplu, alb; acesta era decorat obscen cu femei ale căror sâni se profilau goi, cu ținute sumare și chiar lipsă. Patul ei de acasă nu fusese niciodată într-atât de mare, deși putea jura că moliciunea era aceeași. Ea avea baldachin roz și pereți crem, în timp ce dormitorul acesta era decorat în culori neutre, masculine. Oftă. Mda, se afla în camera pe care, neîndemânatică fiind dintotdeauna, aproape că o distrusese. Roșii puternic în fața gândului că reușise să dărâme cada.
Lisa fusese dintotdeauna o copilă plinuță și crescuse pentru a deveni o femeie voluptuoasă. Văzuse portrete cu mama ei și știa foarte bine că nu o moștenise; mama ei fusese o englezoaică micuță, slăbuță, deloc gălăgioasă și categoric inteligentă; Lisa, în schimb... Bustul îi încăpea cu greu în hainele de copilă pe care tatăl ei insista să le poarte, simple, lipsite de orice strălucire; corsetul era mereu prea strâns pentru a ascunde șoldurile proeminente și, adesea, nici nu avea nevoie de crinolină pentru a face rochia să stea așa cum trebuia la spate. Fundul ei era suficient pentru a face materialul să stea bombat. Lisa înțelegea că o domnișoară nu trebuia să arate atât de mult, dar nu era ca și cum putea să-și impună cum să arate. Semăna cu tata, așa încât nu își dădea seama de ce pe el nimeni nu îl certa că era plinuț, nimeni nu îl punea la dietă, nimeni nu îl înfometa. Ea, în schimb, suporta cel puțin o dată pe an un regim alimentar strict care o lăsa apatică și nefericită. Stomacul ei se răzvrăti o clipă când se gândi la mâncare. Dacă se întâmplase ceva bun în ultimele zile probabil că era faptul că îi scăzuse apetitul, mai ales după mâncarea stricată pe care o mâncase. Măcar atât reușise să facă de când era pe cont propriu, pentru că, altfel, reușise să distrugă totul, inclusiv pe ea.
—Oh, ești trează! Lisa tresări când auzi vocea femeii. Își semeți capul și o văzu pe roșcata cu ochii albaștri și mari care se holba la ea în timp ce stătea așezată pe un fotoliu în fața unei măsuțe pe care era așezată mâncare. Femeia mestecă rapid ceea ce părea a fi o măslină și înghiți. Eu sunt Mary și mă voi ocupa de tine.
Dar Lisa știa că aici nu era în vreun pension sau în vreo casă de binefacere; și în bordelul doamnei Benthon avusese o femeie care se ocupase de ea, iar asta o lăsase mai degrabă umilită decât fericită. Lisa rămase încruntată, simțindu-și limba grea, membrele amorțite.
Mary se încruntă:
—Nu mi s-a zis că ești mută. Își duse degetul la buze și își mușcă obrajii. Ar fi trebuit să cer mai mult atunci...
—Asta pentru că nu este mută.
Damon Carter intră în încăpere cu ceea ce părea a fi ziarul din acea dimineață, îmbrăcat la patru ace și cu părul lui creț și destul de lung pentru un bărbat prins cu o fâșie din piele brună. Își purta cămașa din bumbac cu o naturalețe aristocrată, în timp ce jacheta și pantalonii albastru-închis erau din damasc. S-ar fi așteptat să poarte lână, dar proprietarul de la Devil's Luck nu voia categoric să arate că era dintr-o speță inferioară, că aparținea de clasa muncitoare. Oricum nu arăta astfel; din nou Lisa se găsi fascinată de trăsăturile lui fine, totuși masculine, așa încât își dădu seama că râvnea la această frumusețe masculină izolată în umbre. Trebuia să fii nebună să nu îți placă domnul Carter. Așezat pe scaunul de lângă Mary, îngrijitoarea ei, aparent, bărbatul își înfipse furculița într-o bucată de șuncă. Voia și Lisa șuncă...
—De când a deschis gura a provocat numai necazuri, adăugă domnul Carter în timp ce mușcă nemilos din șuncă. Modul în care linse grăsimea sărată a cărnii de pe buzele lui îi făcu trupul Lisei să se revolte: nu putea exista un bărbat care să arâte atât de perfect, totuși să se comporte atât de prost cu ea. Poate nu chiar atât de prost din moment ce îi oferise camera lui în seara aceasta. Înghiți în sec dându-și seama că probabil nu era vorba de mărinimie aici, ci de un profit garantat. Mary, ajut-o!
Mary, care începuse să se înfrupte și ea din șuncă, dădu afirmativ din cap și se ridică, venind spre Lisa. O apucă ușor de umeri și încercă să o ridice, moment în care Lisa își dădu seama că era goală. Icni și încercă să își ascundă pieptul, dar nu era ca și cum mâinile ei mici puteau să inhibe sânii prea mari. Își ridică privirea spre Damon Carter care mușca liniștit din bucata de pâine prăjită unsă cu unt și pe care adăugase mai multă șuncă și probabil și niște roșii. Ochii lui o urmăreau cu o strălucire diabolică, provocând-o parcă, șoptindu-i că nu avea de gând să nu se uite la ceva ce plătise ca să vadă.
—Oh, vai!, exclamă Mary și se repezi spre ceea ce părea a fi un halat brun. Nu știam că ești goală, dragă. Ține! Îi așeză halatul pe umeri, legându-l în jurul bustului. Lisa se ridică, simțindu-și picioarele bandajate protestând. Totuși, era categoric mai bine decât aseară. Trebuie să ne uităm la bandajele alea... Mary oftă și o prinse de mână. Vino să mănânci cu noi!
Pășind atentă, Lisa se apropie de masă, așezându-se pe scaunul din fața domnului Carter. O ceașcă cu ceai aburindă fu pusă înaintea ei, alături de niște pâină prăjită și unt. Apoi, cu un oftat, Mary spuse:
—Gata! Micul dejun așa cum a ordonat domnul Carter!
—Acum pleacă, i se adresă Damon, continuând să mănânce.
Mary își țuguie buzele, oftă și se întinse după un biscuit înainte să iasă din cameră. Lisa o urmări, încercând să îi aprecieze vârsta și ocupația. Purta lână, dar rochia nu avea deloc decolteu, fiind închisă până în gât cu nasturi albi. Părul îi era aranjat într-un coc serios, iar chipul plăcut. Avea probabil peste treizeci de ani. Lisa se întoarse la farfuria din fața ei. Râvnea la prăjituri, șuncă, ouă, patiserie, cremă de brânză și niște ciocolată caldă, dar stomacul ei nu era încă suficient de puternic pentru a înghiți așa ceva. Trebuia să se rezume la pâine prăjită și ceai.
—Nu o lăsa pe Mary să te păcălească, spuse Damon și se servi cu o chiflă aburindă din coșul de pe masă. Are ținute serioase pentru când găsește un loc de muncă serios, dar adevărul este că Mary e prostituată. Dacă ar fi auzit asta acum câteva săptămâni ar fi fost scandalizată, dar Lisa trecuse prina atâtea, încât prezența unei femei ușoare nu o mai putea afecta. Ai dormit douăzeci de ore, domnișoară Pomery... Credeam că ai murit înainte de a te face folositoare.
—Ei bine, zise Lisa în sfârșit, realizând că domnul Carter avea darul de a o face să se enerveze, dar pe care nu credea că îl posedau mulți, nu mă poți învinovăți. Am avut câteva zile grele.
—Și ai fi avut o noapte și mai grea dacă nu eram eu, banii și informațiile mele. Totuși, nu aud încă un mulțumesc plin de recunoștință.
Lisa roșii. Nu fusese învățată să nu aibă maniere, dar lumea în care aterizase și care îi era complet străină o transforma. Nu avea să o lase să o transforme!
—Mulțumesc!
—Prea târziu, oricum. Damon își tamponă buzele și își încrucișă brațele la piept. Până te vei simți mai bine vei bea și vei mânca asta.
—Deci vrei să mă simt bine?, întrebă Lisa precaută.
—Normal. Pariez pe un cal sau, mai bine zi, o iapă; nu vreau ca iapa să fie bolnavă, nu? Nu va mai aduce niciun câștig atunci.
Apetitul Lisei scăzu dramatic din nou. Înghiți cu dificultate. Crezuse că scăpase de prostituție, dar Damon nu era decât un alt pește, unul mai sofisticat, unul care deținea și un club de jocuri de noroc. Atât.
—Asta voi face aici? Mă voi prostitua?
Damon zâmbi. Așteptase ceva ca această copilă să se trezească. Avusese un somn agitat la un moment dat, el trebuise să se prefacă generos că nu observă sânii plini pe care îi poseda femeia sau chiar fesele rotunde, perfecte, care ascundea smocul de păr portocaliu dintre picioarele ei. Se trezise devreme, lucrase mult, luase pauze scurte, vizitase holul și se asigurase că totul decurgea normal pentru acea perioadă din an. Gândul lui rămăsese însă blocat la roșcata focoasă din patul lui, roșcată pe care nu o atinsese încă, dar pe care și-o dorea cu toată ființa lui. Era într-o stare de frustrare sexuală de câteva ore și credea sincer că urma să rămână astfel încă niște ore bune.
—Eu nu te opresc, domnișoară. Dacă vrei să fii prostituată, e alegerea ta.
—Nu înțeleg, se încruntă Lisa.
—Ascultă bine, domnișoară. Am dat o guinee și jumătate pe tine și intenționez să o primesc înapoi.
—Nu am bani la mine..., bombăni Lisa.
—Tu nu, dar sunt convins că tăticul e putred de bogat. Asta dacă ești cu adevărat fiica unui duce.
Lisa se înroși la chip, dar de data aceasta de indignare. Bărbatul acesta o credea o mincinoasă.
—Ce aș câștiga mințind?
—Am încetat să mai caut motivul pentru care oamenii fac unele lucruri, Lisa, replică Damon. Nu mă întreba pe mine.
Lisa își încrucișă brațele la piept și îl privi indignată.
—Deci ăsta este planul tău? Ai de gând să mă predai tatei în schimbul banilor pe care i-ai plătit pentru mine?
—Și cu o sumă considerabilă pentru osteneala mea, bineînțeles. Și ca să îmi țin gura în ce te privește.
Lisa rămase perplexă. Nu știa dacă înțelesese bine, dar Damon voia să îl șantajeze pe ducele de Rowland. Își simți buzele uscate, așa că sorbi din ceai. Probabil că era momentul potrivit pentru a-i spune că tatăl ei nu dădea doi bani pe ea, pe soarta ei. Dar se temea; bărbatul acesta nu părea dintre cei mai blânzi, iar dacă urma să îi spună că profitul pe care îl aștepta de pe urma ei nu avea să apară niciodată... Lisa nu voia să se gândească la ce urma să îi facă, la ce urma să se întâmplă. Amintiri din urmă cu o seară o făcură să se înfioare. Crezuse că se putea prostituata, că putea fi mai inteligentă decât clasa de jos, dar Lisa se înșelase; aventura ei ratată arăta clar că nu avea minte, așa cum obișnuia să spună ducele. Nu se putea descurca singură. Nu putea reuși în lumea aceasta, nu în condițiile în care nu avea niciun talent real. Nu știa să facă nimic.
—Acum, spuse Damon în cele din urmă, vreau să aud despre acest Reginald. Reggie, o imită iritat. Te-a păcălit să fugi cu el, apoi s-a gândit să profite de pe urma ta, știind că nu avea să existe nicio zestre dacă fugeai fără binecuvântarea tatălui tău, totuși ți-a învinețit ochiul când ai aflat.
—De ce te interesează?, îl întrebă femeia.
—Sunt curios. Adică... nu cred că am văzut o ființă mai naivă decât tine până acum. Ești un clieșeu, Lisa, dar pari unul dintre cele mai proaste clișee.
—Și tu crezi că jignindu-mă vei scoate ceva de la mine?, pufni Lisa.
—Sunt surprins că ești conștientă măcar că te-am jignit.
Lisa își strânse pumnii. Aroganța lui era intolerabilă.
—Poate că nu sunt cea mai inteligentă, domnule Carter, dar nu îți permit să îmi vorbești astfel.
—Serios? Și cum mă vei opri?
—Nu e ca și cum îmi dai opțiuni, îi spuse Lisa, încercând să își înăbușe lacrimile care amenințau să i se scurgă pe obraji, să o facă, din nou, de râs. Își sprijini capul de mână și se uită la lichidul aburind. Mi-e milă de tine, domnule Carter, îi spuse ea într-un târziu. Ești o față atât de frumoasă, dar ai un suflet atât de negru... De fapt, ești extraordinar de hidos, nu?
Privind în direcția ei, Damon nu își mai putu găsi cuvintele. Știa că era frumos; tocmai această frumusețe fascinantă atrăsese persoanele și le făcuse să aibă încredere în el, dar cuvintele ei îl loviră mai mult decât crezuse a fi posibil. Damon nu se mai simțea frumos la suflet de când era copil; nu era ca și cum puteai păstra o fărâmă de inocență în lumea asta neagră; nu era ca și cum aveai opțiunea de a te întinde pe asfalt și de a muri; asta nu era o opțiune. Dar să o audă de la ea, de la o aristocrată care dăduse de belele, îl făcea să realizeze diferența evidentă dintre ei. În timp ce Lisa strălucea natural, datorită frumuseții sale interioare, Damon se simțea aidoma unui măr putrezit de la fundul sacului; era plebea, iar mirosul stricat pe care îl aducea cu sine nu putea fi atât de ușor uitat.
Se ridică brusc. Nu putea sta aici, cu ea, nu fără a-și pierde cumpătul. Dar asta nu era o bătălie pe care să o piardă, nu.
—Poate că ar trebui să te gândești puțin la puritatea ta, Lisa. La urma urmei, nu cred că ai fugit cu acest Reggie pentru că îl iubeai; cred că te-ai folosit de el. Lisa înghiți în sec, dar nu îl putu contrazice. În sinea ei știa prea bine că nu îl iubise pe Reggie, n-ar fi avut cum, chiar dacă o fascinase într-o măsură covârșitoare. Nu, Lisa se folosise de el pentru a scăpa de tata. Se părea totuși că la mila ducelui avea să ajungă. Sau la mila străzii. Deși, continuă Damon, nu îmi dau seama exact de ce. Aplecându-se spre ea, Lisa îi putu mirosi parfumul masculin, mosc, santal și ceva propriu, curat, seducător. Dar voi afla, nu te teme. Își îndreptă spatele: Vreau să fii pregătită până la ora șase; tatăl tău vine în vizită să știi.
Nu era liniștită până atunci, dar când auzi că ducele de Rowland fusese convins să vină, spaima o năpădi; în curând, Lisa nu avea să mai fie valoroasă pentru nimeni.
***
Reginald era în mare bucluc. Contele de Haimdal își dăduse seama de asta de când o pierduse pe micuța moștenitoare. De fapt, ar fi trebuit să își dea seama că ceva nu era în regulă când fugise cu ea și i se păruse că de la geamul conacului tatăl ei îi urmărea. Ce tată își lăsa fiica să fugă cu un conte care era sărac lipit pămânului? Dar ignorase evidentul și se înhămase în această aventură nebunească până ce, ajuns în Londra, prinsese de veste că și ducele se afla în capitală cu treburi importante. Atunci îi scrisese biletul prin care, în schimbul reputației Lisei, cerea o zestre colosală. Răspunsul venise imediat, un simplu „nu" și felicitări pentru nuntă.
Contele de Haimdal știuse că fusese chiar el înșelat și privise spre Lisa Pomery cu ciudă. Femeia nu făcuse decât să doarmă, să mănânce și să fie enervant de curioasă până atunci, așa că în ziua în care cățeaua fugise Reggie se gândise la o soluție; avea de gând să o transforme pe fiica uitată a lui Rowland într-o amantă de lux; avea tot ce îi trebuia pentru această profesie și, un bonus, era virgină. Discuta cu un posibil client, unul foarte bine pus care era pregătit să ofere o sumă record pentru întreținere, când Lisa îl auzise. Trebuise să își ia adio de la bărbat, apoi să se ocupe de ea. Plânsese, se zbătuse, făcuse pe proasta, așa că Reggie fusese nevoit să o lovească. Și îi plăcuse cum se simțea, să dea în ea, să strângă toată acea carne. Se oprise la timp, pentru că nu voia să strice marfa, și plecase. Asta fusese greșeala lui, faptul că plecase și nu încuiase ușa dărăpănată a locuinței. Femeia nu mai era când se întorsese, în condițiile în care el negociase deja un preț și trebuia doar să o predea iubitului ei.
—Ei bine, Haimdal, spuse bărbatul care plătise deja jumătate din preț, până în Anul Nou îmi doresc marfa pe care am cumpărat-o.
—O vei avea!, îl asigură Reggie. O vei avea, promit!
—Ai face bine. Eu îmi recuperez mereu datoriile.
Reginald înghițise în sec și aprobase. Nu voia să se pună cu el, nu când era categoric mai puternic și mai periculos decât el; cu ochii lui închiși la culoare, părul negru, foarte înalt, de un metru și nouăzeci, și probabil în jurul a șaizeci de ani, acesta avea o soție, o ducesă, care nu era mai prejos și își înșela cu regularitate soțul. Pe lângă soție, bărbatul avea patru copii, dintre care moștenitorul lui se afla pe continent, în turul său european. Era o familie influentă spre deosebire de bieții Haimdal.
În acea seară, bărbatul părăsise clubul în care se refugiase după ce își plătise chiar el datoria la masa de joc, la hazard, iar Reginald rămase întrebându-se dacă nu cumva ar fi trebuit și el să investească în cluburi, așa cum făcuse un nimeni, Damon Carter, și care acum probabil că era cel mai bogat bărbat din Londra. După nenorocitul puternic cu care bătuse palma, bineînțeles. După un nenorocit de Cardinham.