—Ai lăsat-o să plece?, se încruntă Wine Cardinham, prietenul lui Damon încă din iarna despre care se povestea. Nu-mi vine să cred!
—Nici mie, nici mie... Iar Damon nu își mută o clipă privirea de pe femeia care povestea acum cu zâmbetul pe buze tot ceea ce se întâmplase, în ciuda deznădejdii și a durerii pe care o simțise cândva.
*
Nu fusese niciodată bună la nimic. În primul rând, își ucisese mama când se născuse, într-o zi rece de martie în 1760; apoi, nu putuse sub nicio formă să-l consoleze pe tatăl ei care își pierduse iubirea în mai puțin de o zi de la nașterea copilului lor și după numai un an de căsnicie. Din câte știa Lisa, părinții lor se căsătoriseră din dragoste, pe când mama ei avea șaptesprezece ani, iar tatăl ei douăzeci și șapte. Moșiile lor fuseseră învecinate dintotdeauna, iar familiile prietene. La trei ani, tatăl ei o ignora complet, pentru ca la vârsta de șapte ani, când trebuise să învețe să scrie și să citească, să fie brusc interesat de dizabilitatea fiicei lui de a deosebi a mic de mână de b mic de mână. Și nu fusese numai atât; pentru că guvernanta nu era supravegheată, când își dăduse seama că Lisa nu avea să fie capabilă să-și scrie propriul nume, preferase să o chinuie, să o bată, să o pedepsească.
Oprindu-se în fața unui semn pe care era desenată o femeie și înconjurată de litere, Lisa încercă să-și dea seama dacă acesta era bordelul Pretty Maid. Probabil că era, din moment ce clienții râdeau, beți, iar în jur se vedeau femei aparent goale. Își începuse seara teribil, refugiindu-se pe aceeași alee pe care zărise mai multe femei ușoare. Una dintre ele pufnise, cealaltă încercase să o gonească, iar când bărbatul acela o alesese tocmai pe ea invidia erupsese în rândul semenelor sale. Nimeni nu crezuse că avea să atragă un client cu pielea ei albă, prea albă, cu chipul ei pistruiat. Și, aparent, nu putuse. Clientul ei o abandonase fără ca măcar să devină client, după ce îi povestise cine era și ce căuta în brațele sale. Fusese o proastă.
Așa cum se întâmpla de obicei, literele de pe semn se împleticeau. Nu putea înțelege nimic din ce era scris acolo. Iar când începuse să socotească, Lisa își dăduse seama că fiecare cifră nu avea nicio însemnătate valorică pentru sine. Toate cifrele semănau între ele. Prin urmare, fiica ducelui de Rowland se simțise impresionată când Reginald, un conte, fusese atras de fiica analfabetă și care nu știa să socotească a ducelui de Rowland. Fiica lui care, de altfel, nu fusese niciodată scoasă în societate, nu dansase niciodată într-o sală de bal, nu făcuse niciodată cumpărături pentru rochii extravagante.
Ar fi plâns, ar fi implorat ajutor, dar nu credea că asta va fi rezolvat ceva, orice. Când Reginald ridicase mâna la ea – mai bine zis pumnul – nu îi păsase de lacrimile ei. Oricum era mult prea obosită ca să mai plângă. Era ciudat cum zăpada îi ardea picioarele. S-ar fi presupus că răcoarea ar fi trebuit să se simtă rece, nu precum flăcările. Privi în jos la picioarele ei distruse. De-abia începuse să le simtă când domnul Carter o dăduse afară din clubul lui.
—Ce caută o fată așa de drăguță aici, singurică?
Lisa privi spre femeia care i se adresase, bine îmbrăcată, în negru, cu o pălărie generoasă și blănuri în jurul gâtului.
—Mă întrebam dacă acesta este Pretty Maid, bordelul.
După două zile de înfometare simțea că nu mai există în ea nicio urmă de mândrie.
—Așa cum scrie pe semn, da, îi zise femeia. E bordelul doamnei Benthon. Lisa aprobă. Trebuia să își facă puțin curaj să intre. Trebuia să discute cu matroana, să îi spună că era vorba de o noapte, de un singur bărbat, de câțiva bani de care cu siguranță se putea lepăda. Nici nu știa cât trebuia să primească și nu era deloc sigură dacă era capabilă să numere sau nu banii. Poți intra. Vai de piciorușele tale drăguțe... Nu e o priveliște care ar plăcea unui bărbat, nu-i așa?
—Probabil că nu, spuse Lisa. Știți cumva unde o pot găsi pe doamna Benthon.
Femeia rânji, un zâmbet care o făcu pe Lisa să înghită în sec.
—Vorbești cu ea, copilă.
—O! Lisa înghiți în sec. Aș... aș putea vorbi cu dumneavoastră? Adică... ăăă...
—Ai ceva de vândut?, o întrebă doamna Benthon pe un ton seducător, aproape blând, dar care trezi fiori în corpul Lisei.
Da, avea ceva de vândut, ceva ce nu avea oricum să folosească niciodată. Reggie îi arătase clar că nu era valoroasă, iar domnul Carter îi indicase toate motivele pentru care un bărbat nu ar fi vrut să fie cu ea din punct de vedere intim. Poate că avea noroc dacă atrăgea un client și dacă pleca de aici o femeie bogată.
—Da, doamnă, spuse Lisa și simți cum chipul îi arde de rușine când adăugă: Fecioria mea.
Ochii doamnei Benthon sclipiră încântați, o trase de mână și o băgă în bordel. Sentimentul care răzbi în ea fu mult mai ciudat decât cel care o încercase când se văzuse în brațele domnului Carter. Ciudat cum se simțsie în siguranță în bârlogul diavolului, dar nu și într-o casă plină de femei.
***
Pe etaj era suspect de multă liniște, își dădu Damon seama mai târziu în acea seară. Mâncase singur niște rață cu cartofi copți și unt, roșii zemoase asezonate cu busuioc și pipet, pâine proaspătă și era la al doilea pahar cu șampanie când își dădu seama că părea chiar singur în Devil's Luck. Damon îndepărtă resturile de mâncare din fața lui. Evitase strategic morcovul din farfurie, cum culoarea lui bogată îi amintea de părul unei anume fiice de duce care se pierduse de tăticul. Își șterse buzele și lăsă șervetul deoparte.
Fusese foarte dur cu ea. Nu era grasă, era doar bine făcută, nu ca slăbănoagele care de-abia se puteau ține pe picioare, cu sânii ei proeminenți, cu șolduri care s-ar fi potrivit de minune în mâinile lui. Avea pistrui pe întregul chip, dar aceștia nu aveau cum să-i ștribească frumusețea. Pistruii ei spuneau că stătuse mult timp în soare și că nu avusese o umbreluță după ea, ceea ce era ciudat,d acă se gândea bine, pentru că fiica unui duce trebuia să aibă grijă de pielea ei albă. Probabil că părul îi era deosebit de bogat, dar Damon nu avusese ocazia să-și treacă mâna prin el, să îl cuprindă în palmă, să îl miroasă. Bine, acum, nu exagerase cu mirosul: Lisa avea un miros puternic, pregnant, de la zilele în care nu se spălase. Era scundă, într-adevăr, dar picioarele ei... Damon se uită la propriile cizme și se gândi că ar fi putut să i le dea ei. Degerăturile însemnau că putea intra oricând în hipotermie; micuța aristocrată urma să își piardă picioarele dacă avea să continue să le expună astfel în frig. Își mișcă ușor degetul de lângă cel lipsă.
Avusese zece ani, iarna fusese cumplită, mâncarea puțină, el era cerșetor. Și ciclul de durere, de umilință se repetase până când Damon Carter, după ce mama lui se aruncase în Tamisa, fugise din adăpostul în care stăteau. Neobligat să-și mai dea câștigurile tatălui său, Damon începuse să strângă monedă după monedă, intrase în afaceri riscante, iar în final, la douăzeci de ani dăduse lovitura. Până la acea vârstă mahalaua îl cunoștea pe orfanul Carter – tatăl lui fusese găsit mort pe marginea unui șanț la un an după fuga lui Damon –, cunoștea mânia pumnilor lui și hoțiile sale. Cu o reputație, cu viziune, cu un scop, Damon construise totul. Iar acum bea șampanie și făcea focul în fiecare zi friguroasă din an, fie ea și în august.
Se ridică brusc, hotărât să inspecteze. Deschidea ușa când Mary trecu prin dreptul său, aparent grăbindu-se undeva.
—Ce se întâmplă aici?
Mary se întoarse și îl privi.
—Nu ai auzit? Damon dădu negativ din cap. Doamna Benthon vinde în seara asta o nouă fată. Va fi o licitație. Vrem să mergem să o vedem și noi. Cică e virgină!
—Noi?, întrebă încruntat Damon.
—Eu și celelalte fete. Haide, domnule Carter, sunt câteva minute până ce cineva o cumpără pe biata fată! Poate venim și noi cu câțiva clienți de-ai noștri...
—Cine e fata asta?, întrebă Damon având cumva o presimțire îngrozitoare legată de asta. O virgină, o licitație, o vânzare... Iar el îi spusese că avea de ales între Devil's Luck și Pretty Maid.
—Scundă, pistruiată, păr portocaliu..., o descrise succint Mary. De ce?
—Fără motiv. Du-te!
Mary ridică din umeri și coborî grăbită scările. Dacă Lisa Pomery nu avusese minte mai înainte, acum dovedea cu siguranță că era un pericol pentru sine. Doamna Benthon câștiga mereu, iar el se îndoia că Lisa urma să-și îndeplinească visul, acela de a fi cu un singur client. Seara urma să fie foarte lungă pentru ea. Damon își trecu mâna prin păr și mârâi furios.
Fusese curios cu privire la ea de la început, acum se simțea categoric responsabil. Dacă i-ar fi dat câțiva bani, dacă ar fi ținut-o câteva momente aici... Se întoarse, își luă pălăria și bastonul și ieși.
—Plec puțin, Nelson!, i se adresă el bărbatului pe lângă care trecu în drum spre strada aglomerată.
Nu așteptă un răspuns din partea acestuia. Stabilimentul doamnei Benthon vuia de oameni, de indivizi care se călcau în picioare ca să intre în clădire. La naiba cu asta! Reputația unei anume fete de duce era, după seara aceasta, categoric compromisă. Asta dacă era cu adevărat cine spunea că era.
***
Lisa credea că negociase perfect cu doamna Benthon, deși acum, când stătea aproape goală în fața a câteva zeci de bărbați beți și gălăgioși, se îndoia teribil de acest lucru. Doamna Benthon păruse înțelegătoare și receptivă cererii ei de a renunța la virginitatea sa în seara aceasta cu scopul unei sume pe care doamna Benthon o numise, dar pe care Lisa nu o înțelesese pe deplin. La urma urmei, Lisa nu își dădea seama care era costul vieții în general, ferită constant de lume în conacul tatălui ei de la țară. Nu cumpărase niciodată nimic de una singură, din moment ce nu înțelegea cifrele și nu era în stare să numere măcar banii, dar zâmbetul constant al femeii pe chipul ei, frigul care o încolțea și promisiunea unei băi calde o făcuseră să accepte oferta. Era vorba de o singură persoană, un singur client, o sumă de bani care să o ajute să fugă din Londra și să se îndepărteze de Reggie și de tata. Își putea închipui doar ce avea să spună ducele de Rowland dacă se va întoarce acasă după cearta lor din bibliotecă.
—Îmi place Reginald, îi spusese ea impunătorului duce.
—Reginald? Acum îi spui pe nume? Ridicându-și capul din cartea pe care o citea, bărbatul cu care semăna atât de bine aruncase plin de venin în direcția ei: În cazul acesta, cred că ar fi înțelept să îți faci bagajul. Te mut în munți, acolo unde nu mă poți face de rușine fugind cu unul sub numele familiei noastre.
Lisa simțise cum tremură de furie. Întreaga ei viață fusese închisă aici, într-o casă cu fermă, într-un loc în care nu cunoscuse pe nimeni, unde cel mai apropiat sat se afla la kilometri depărtare, iar acum, când în sfârșit întâlnise pe cineva care o putea scoate din rutina mizerabilă în care intrase, ducele de Rowland decisese să să își facă datoria de tată și îi interzicea căsătoria cu acesta.
—Este un conte! E contele de Haimdal!
—Și este același bărbat care cerșește bani pe lângă oricine pare suficient de bogat. Deci nu, Lisa, nu te măriți cu el.
—Dacă ai observat, nu prea am opțiuni!, strigase ea nefericită.
—Deci despre asta e vorba? Despre faptul că nu ai opțiuni?, își mijise ducele ochii la ea.
Lisa dăduse negativ din cap, deși acesta era motivul pentru care îi dăduse lui Reggie o șansă când acesta venise alături de ducele de Rowland în casa lor, în acea zi de iarnă. Ducele îl găzduise în drumul lui spre sud, prezentându-l drept un potențial partener de afaceri. Crezuse că tatăl ei urma să fie fericit pentru ea, pentru că găsise în acest bărbat un partener de viață. Dar se părea că nici partenerii lui de afaceri nu puteau face casă cu fiica lui cea nătângă.
—Îl iubesc, îi spusese. Îl iubesc pe Reginald și...
—Știi, Lisa, niciun moment în viața ta nenorocită nu ai dat un semn că ai fi inteligentă, că ai avea o sclipire în mintea aia ta înceată. Vrei un soț? Corpul ăla al tău blestemat cere copii în sfârșit? Ducele de Rowland continuase răutăcios în direcția ei: Îți dau eu soț, Lisa! Vicarul tocmai și-a arătat interesul pentru tine.
—Are cincizeci de ani!, icnise Lisa șocată.
—Ei, copilă, dar nici tu nu ești perfectă, nu-i așa?
—Dar credeam că nu îl accepți pe Reginald pentru titlul său! Cum este vicarul mai nobil decât un conte?
—Este fiul ce mic al unui marchiz, o informă scurt tatăl ei. Atât trebuie tu să știi. Ți-aș sugera să te străduiești să citești măcar puțin din Biblie. Soțul tău va fi foarte dezamăgit când va descoperi că nu te-ai atins măcar de cartea sfântă.
Și cu asta tatăl ei încheiase conversația. Lisa fugise plângând, dându-și seama că pentru tatăl ei nu avea să fie niciodată mai mult decât fiica proastă pe care mama ei o lăsase moștenire înainte să moară. Și așa Lisa luase hotărârea groaznică de a se arunca din lac în puț, în brațele lui Reggie care păruse mai mult decât fericit să o ajute. Asta până își dăduse seama că era săracă lipită pământului, că fără zestrea tatălui ei era o altă povară.
Trupul îi tremura acum în muselina cu care fusese obligată să se îmbrace, fără nicio altă lenjerie pe ea. Refuza să se uite în jos la sânii ei expuși, cum sfârcurile i se întăriseră de frig și puteau fi ușor observate de oricine. În acest moment era recunoscătoare părului pubian care acoperea goliciunea corpului său. Nu primise baia fierbinte pe care o așteptase; în schimb, cu un burete umezit în apă rece fusese îndemnată să îndepărteze transpirația. Pentru picioarele ei care odată ce însepuseră să se încălzească începuseră să își arate bășicile roșii formate din cauza degerăturii doamna Benthon găsise o soluție; îi dăduse o pereche de cizme cu trei numele mai mari, probabil una rămasă în urmă de la vreun client, și care o bătuseră teribil în timpul piruetelor pe care matroana o pusese să le facă.
Era obosită, mult prea obosită ca să mai stea în picioare, corpul o durea, pâinea stricată o făcea să îi fie rău, își dorea nespus să plângă. Nu știa dacă își regreta fostul cămin; mâncarea era bună, avea mereu căldură, servitorii vorbeau cu ea. Nu era complet singură. Acum însă în marea aceasta de oameni dizgrațioși Lisa se simțea încolțită de deznădejde. Mirosul de ceară topită și de trupuri transpirate o amețeau, iar glasurile ridicate, râsetele și glumele deocheate o făceau să se întrebe dacă era înțelept ceea ce alegea să facă. Nu găsea însă o altă modalitate de a rezolva situația în care se afla. Damon Carter – căci aflase numele întreg al Diavolului – fusese bădăran cu ea, îi arătase ce gândea mahalaua despre una ca ea, iar Lisa nu putea spune că era a aristocrație, nu când nu cunoștea, de fapt, pe nimeni din Înalta Societate.
—Pornim de la un preț, domnilor?, se auzi glasul matroanei.
Femeia aceasta îi devenea din ce în ce mai antipatică, își dădu Lisa seama când fu prinsă de mână de ea și prezentată ca pe o bucată de carne.
—Ce oferă în afară de bătăi de cap?, strigă cineva din mulțime, trezind hohotele de râse ale celorlalți.
Câțiva pumni, se gândi Lisa și îl privi pe cel care făcuse presupusa glumă. Putea să îi dea chiar lui câțiva pumni dacă insista.
—Domnilor, vă rog! O speriați! Nu știți că e... virgină?
Hohote și mai puternice de râs o lăsară contrariată. Nu înțelegea ce era atât de amuzant în informația care fusese atât de ușor răspândită prin încăpere. La urma urmei, doamna Benthon însăși se holbase la femeia care testase afirmațiile Lisei. Fusese cea mai umilitoare experiență din viața ei, să stea întinsă pe spate și să se simtă penetrată de niște degete străine, reci, lipicioase.
—Eu nu dau mai mult de zece șilingi pe ea!, strigă un bărbat. Pare că are fața puțin aranjată, nu?
—Sunt convinsă că nu fața vă interesează, zise doamna Benthon, stârnind încă un hohot de râs. Și vă asigur că marfa este intactă. Foarte, foarte... intactă, rânji femeia.
Brusc liniștea răzbătu în întreaga încăpere, iar acum Lisa se simțea ca într-un ocean plin cu rechini care mirosiseră o clipă sângele. Foarte atenți la ea, bărbații clipiră de câteva ori, iar în final, când cineva șopti o nouă sumă Lisa își dădu seama că licitația de-abia acum începea.
În final, după un iureș de sume și de monede, după ce doi dintre bărbați se luară la bătaie, râsetele izbucniră din nou, doamna Benthon puse să se întoarcă cu spatele, așa încât toată lumea îi putu observa fundul plin, rotund, fluierăturile și uralele făcând-o pe Lisa să se înroșească până la rădăcina părului, un bărbat scund, subțire și tăcut fu câștigătorul. Doamna Benthon o împinse în brațele lui, chiar dacă acesta o prinse impersonal de braț, tăcut.
—La camera obișnuită?, îl întrebă doamna Benthon pe individ, iar acesta nu făcu decât să aprobe tăcut. Voi pune pe cineva să o ducă acolo. Veniți până în biroul meu ca să închidem socotelile, domnule.
Și așa fu transferată în mâinile unei alte fete, una care continua să râdă, să chicotească și să o facă pe Lisa să își dorească măcar să adoarmă ca să nu mai audă nicio secundă atât de mult zgomot în jurul ei. Oricum simțea cum ochii i se închideau încet, cum trupul îi ceda. Luă o gură mare de aer și se uită la ușa întunecată care nu spunea nimic. Fata o împinse în camera obscură, făcând-o să se împiedice de covorul gros și să cadă în genunchi. Clipind des pentru a se obișnui cu întunericul, Lisa își dădu seama că picase în genunchi în fața unei femei, iar când își ridică privirea își dădu seama că această femeie era goală.