„Da: sunt un visător. Căci un visător este acela care poate să-și găsească drumul numai la lumina lunii, iar pedeapsa lui este că vede zorii înaintea restului lumii.”
– Oscar Wilde
M-am dat bătut. Nu am mai vrut să continui. A mai lua parte nicidecum. Poate că nu sunt un luptător. Nu cred că numele meu înseamnă ,,soare". Mai degrabă are legătură cu un întuneric sterp, insuccint, nevaloros, ieftin, de o mie de ori sorbit de gnomi și pedeștri dezmoșteniți.
Mă desparte pe mijlocul străzii vizavi doar o pădure cu aer primitiv, de culoarea unui smarald înghețat, teatralist, melancolic. Aș aprinde o lumânare în decadența unei liniști pure, neatinse. Ori aș deschide odată pentru totdeauna cutia Pandorei, aruncând priviri răzlețe tuturor celor ce m-au izgonit din ciuma selectă ce mă alcătuiește atom cu atom. Celulă nenorocită cu ruină precară, intolerabilă.
Viața e un ocean în care până la urmă toți se îneacă. Nu mai distingi forma de linie, nici toxicitatea de puritatea neatinsă. Gemi, suflete, gemi. Poartă-ți durerea ca pe sabia lui Raskolnikov. Distruge-te. Singur. Și tot în liniște dispari... Nu vrei ca alții să-ți pună mâna la gură, pentru a-ți astupa vocea, pentru a ascunde gălăgia. Pentru a se restabili falsa armonie, pentru a îmbracă pacea în erezie.
Am crezut că fac ceva. De fapt, nu sunt nimic. Tot trecutul meu e o ceață.
Avem nefericire la unison. Cântăm pe voci dezacordate cântece false în care strigăm fericirea cu cel mai jalnic ton posibil. Mi-e greață. Te strânge și te sufocă, îți fură aerul, îți sacadează traiul. O ambulanță ce a deparat de pe drum, s-a pierdut, e cu roțile pe sus, nu mai va învia mâine, nici a doua zi, nici a treia zi. Stări sufletești: încerc să zic ceva, nu, nu, nu pot. Încerc cu disperare, unghiile mele zbiară, organele vor să-mi iasă dinăuntru și cer protest, vor libertate. Eu le aduc doar vise spulberate, înfășurate în haine false, durerii destinate, nefericirii neameliorate.
Nu-mi sunt doctor, nici nu-mi voi fi vreodată, dar când inima îmi bate în acest hal nebun, e imposibil a nu-mi spune că mai bine-aș face-o scrum. Nici măcar de-acest lucru nu-s capabil.
Îmi liniștesc respirațiile aprinse, focalizându-mi atenția asupra drumului din fața mea. Ochii mei atenți, ai zice că nu mai știu să clipească. Mâinile mele stau deranjate pe materialul de burete tare al volanului. Îl strâng. Maxilarul îmi e și el încordat, coatele se ating în van de aer. Încerc să mă liniștesc conducând, până la urmă asta mai făceam și înainte. Acum, simt că nici dacă aș face asta continuu pentru trei zile neobosite, aș sfârși cu aceeași stare, poate însă și mult mai josnică. Decăzută, murdară.
Copacii despărțiți de drum îmi fac cu mâna, însă îi ignor veritabil. Norii se mișcă într-un ritm al unei sonate și triste, dar și rapide, de parcă și tristețea se derulează la fel de vivace. Diferența e că e lentă. E în tine. Ai impresia că nu se va mai plictisi de ceea ce ești și nu se va mai termina, asemenea acestui drum parcă devenit sferic și sucit, indefinibil totuși.
Picură încet. Văd lacrimile palide ale unui oraș răstignit, instabil. Știu că șoseaua va deveni imediat umedă. Însă, nu mă opresc. Nici măcar atunci când ochii mei cuprind forma unui fulger care lasă pe cer o amprentă neonă, acidă și bântuitoare.
Brăzdătura aceea de pe cer, m-a condus spre-o altă imagine. O amintire ce mă lăsă stins, mut.
— Cinthya! Cinthya!
În pădure totul parcă e mort. Mă uit peste tot, nici urmă de fata cu părul mereu nepieptănat, cu un râset aproape strident. Mai o strig odată, și a doua oară... Nu se aude nici un răspuns, decât cel al naturii: ploaia era tot mai puternică, fulgerele și tunetele grăiau ceva neînțeles.
— Cinthya! Te rog!
Nu vreau să o pierd. Simt cum ceva îngheață în mine doar când mă gândesc la acest lucru.
Chiar înainte ne certasem grozav de rău. Știam că nu ar fi trebuit să-i spun că e zăpăcită, la fel cum nici ea nu ar fi vrut să mă facă afurisit. Am folosit cuvinte insuficiente în semn al unei apărări emoționale ce oricum erau doar un scut de plastic, o iluzie. Pentru că atunci când începi să arunci cu expresii jignitoare la întâmplare în loc de a îți construi granițe și ziduri, te destrami. Îți cad până și ultimele aripi ale vulnerabilității.
Am început să alerg în fiecare colț, unghi umbrit, nepăsandu-mi nici de ploaia vijelioasă, nici de noroiul, bălțile adânci, frânturile de crengi ce împodobeau solul. Eu voiam să o revăd pe ea și să-i spun că-mi pare rău de tot.
Când un alt fulger tăie cerul, în spatele unui trunchi de copac văd blugii largi, albi, murdari de-a binelea, tricoul roșu îmbibat de apă și ochii unei fete înroșiți până la refuz. Merg glonț înspre ea, iar mâinile mele o cuprind cu toată puterea. Suspină. După care plânge. Îmi șoptește numele tremurat. Își lasă capul în scorbura brațelor mele și simt că acea calotă de gheață din mine resimțită la început, acum s-a evaporat.
Pe măsură ce în minte se derulează această imagine infiltrată cu emoție, conștientizez adevărul.
Nu am avut un ,,la revedere" cumsecade cu Cinthya. Nici măcar unul decent. Suntem separați. Acum poziționați pe două teritorii opuse. Ne-am certat. Am spus lucruri poate tot la fel ca atunci ,,la întâmplare". Suntem două suflete ce au suferit, dar nu au știut în ce altă formă s-o arate decât într-un haos ce a demarat în forțe inexplicabile.
Motivul pentru care atunci am și avut un conflict, practic în esență părea ceva banal, însă banalitățile ascund monștrii realității de dincolo. Pentru în spatele acelui banal, este ceva formidabil de adânc.
Că te cerți pentru o ciocolată nu centralizată e acea simplă ciocolată. Că te cerți pentru o bomboană în plus, poate însemna însăși punga plină. Că plângi pentru că nu știi cum altcumva să o exprimi, arată că de fapt în tine stau alte o mie de lanțuri nedezlegate.
Noi am plâns, suferit, răbdat din cauza că familiile noastre n-au fost familii. Acea mamă nu era doar o mamă. Însemna însăși lipsa unui cămin în adevărul sens al cuvântului. Acele lipsuri formau cascada în care te spălai zilnic.
Da, știam că trebuia să înfrunt la ceea ce n-am sperat: acceptarea.
Căci poate nu mă puteam accepta pe mine, pentru că cei din jurul meu au avut grijă.
Oftez de data asta nu dezamăgit, ci parcă eliberat de ceva nevăzut. Parcă-mi creionez în minte imaginea mamei mele cum îmi zâmbește în acest moment.
În spatele altor jocuri periculoase, era jocul acceptări de sine. Să spui că da, asta să iubesc să fac, acest lucru vreau să fac. Să recunoști în tine ura și iubirea. Să prioritizezi. Să naști adevărate valori în timp ce lași acceptarea și își urmeze cursul.
Schimb inițiatului traseul, pentru că deja în minte am o altă idee.
***
Ploaia acum s-a oprit. Observ un curcubeu ce se contopește prin degradeul albastrului difuz. În fața mea stă piatra funerară pe care stă gravat numele mamei mele, însoțit de data nașterii și a morții.
Rup frivolele petale ale trandafirului, după care le presar precum niște pene de porumbel deasupra locului.
Aerul ce împresoară respirație cu respirație e tot mai cufundat în mirosul naturii trezite. Este răcoros, îl inhalez cu nesaț.
Aud câțiva pași venind în direcția mea, sunet ce-mi ocupă gândirea. Privirea meila întâlnește figura unui tânăr și clipesc de două ori atunci când îi întâlnesc chipul. Ochii lui sunt fixați spre mine ca două elemente ce levitează nestingherit. E ceva mai mult decât straniu în acel schimb de priviri.
Chiar dacă eram la o distanță considerabilă față de acel om, evit contactul și-l ignor, după care îmi centralizez înapoi atenția asupra pietrei de mormânt.
— Dorul de mămica, netrebnicule?
Șoptește cuvintele printre dinți, răstit subtil pe fiecare silabă. E la un metru de mine, și îi simt respirația slabă.
Îl recunosc.
Ochii îi erau crispați, storși de omenie, fixați în mod cert și obsesiv pe mine. Eram obiectul lor dezumanizat. Eram obiectul josniciei lor.
— Încântat de revedere? sună vocea mea un strop de ironie, iar el pufnește zgomotos.
— Laș ca întotdeauna. Nici nu cred că mai știi care este numele meu, idiotule.
Singurul lucru pe care-l pot face este să îl măsor mai bine din cap până în picioare și să încerc a-mi aminti, căci avea dreptate, nu-i știam numele. Singurele lucruri pe care le corelez cu acesta este doar un trecut depravat. O bandă de oameni devorați de întuneric, în goană după vânt, în goană după nebunie. Un grup de oameni ce credeau că au un scop în viață, pe când nici măcar următoarea picătură de oxigen nu știau cum să o consume. Viața se scurgea fără niciun țel, ei rămâneau la fel. Nu exista nicio diferență, doar rutina muribundă și otrăvitoare ce îmbrăca secunda și clipa.
Amănuntul ce pe acesta îl face individualizat de restul este categoric culoarea aprigă, rece, spumegândă, ruginie, a părului său vâlvoi. Pe lângă asta, ochii lui parcă adânciți în orbite ce sorb numai el știe ce păcate. Îți dădea sentimentul unui deja-vu impregnat cu miros de pericol și nonconformism. Ceva la care nu aș fi aderat nici obligat.
— Derek? Jake? Peter...
Face o expresie ucigătoare. Nu mă înfioră, dar mă face să mă gândesc doar la stratul gros de întunecime ce se zăbrălește prin fiecare celulă din el.
— Știi ce? Spune-mi Tommy. Ah, nu-i ca și cum să fiu politicos... Dar ceea ce e cel mai grav eu că ți-am reținut numele...
Fac o grimasă, iar acesta rămâne cu o privire departe de locul acesta. Pe degetul mare, observ un inel închis, ce avea un corb pe mijloc care nu părea prea prietenos.
— Elio, știi că îmi datorezi ceva, nu?
Îl privesc drept în față, iar acesta adoptă o atitudine ieftină.
— Nu am de gând să stau la palavre cu nebuni prin cimitire, zic vehement și hotărât, cu o hotărâre ce pe acesta îl demască.
Sare la gâtul meu și, agresiv, mă prinde de guler. Îmi sprijin corpul de solul ud, și încerc să-i fac față greutății ce apasă vertical pe mine, chiar dorind să-l întorc.
— Ești unde ar trebui să fii, de vorbă perfect cu cine ar trebui! Nu te sfii, nu eram noi amici pe vremuri?
Atmosfera este una tensionată și probabil dacă aș dori n-aș știi cum s-o repar. Era imposibil. Ca o poartă din cărămizi indistructibile.
— Ori, mai bine zis... Cred că eram exact inversul, șoptește acesta cu o voce adâncă, gravă.
Se ridică, slăbește strânsoarea și face câțiva pași frenetici, nebuni, transând cercuri imaginare. Își frământa mâinile unele de altele, într-un gest obsesiv. Când își revine, îmi aruncă aceeași ocheadă tulburătoare, ce ți-ar intra până și un cele mai indivizibile substraturi ale pielii.
— Viața e amuzantă, rânjește.
Îmi pun mâinile în șolduri și parcă e ca și cum ai aștepta ca nu știu ce explicație inteligenta din partea lui să vină, dar știi că ceri literalmente luna de cer.
— Unii plâng și se vaită pentru o julitură, în timp ce alții îndură strângând din dinți pumnalul încins din piept. Alții își strigă durerea rupându-și o unghie, in timp ce alții și-au pierdut picioare, mâini, și acum se târăsc muți trăind o viață mizerabilă și nimeni nu privește către ei decât cu o silă nemăsurabilă.
Înghit în gol, neștiind la ce să mă mai aștept din partea lui.
Acum, el tace. Mă liniștește doar aerul rece.
— Și asta ți se pare ție amuzant? întreb.
Pentru că nu mai știam ce altceva a spune pentru a umple tăcerea. Propria lui prezență era una neplăcută, una de care să te îndepărtezi o sută de kilometri. Felul în care se uita la tine, felul în care vorbea, totul. Ochii lui rămân paralizați, rătăciți în vanul abundent al unei inimi ascunse.
— Este incorectitudine, Elio.
— Ție îți vine să râzi când alții suferă?
— Râzi la propria ta durere. Tu n-o faci?
— Eu spre deosebire de tine sunt un om normal.
— Om normal de anormal.
— Ar trebui să știi ce sunt alea sentimente.
— Dar tu știi? strigă.
— Știu, pentru că nu râd de durerea altora, și cu atât mai mult de a mea. Nu-s nebun. Încerc să rezolv problema, nu să o astup.
Acesta își ridică mâinile în aer, după care și le bagă în păr. Își mușcă una dintre buze.
— Să știi că prințesa ta e la mine, trântește afirmația.
— Ce prințesă? zic dezorientat.
— Dada, știi tu prea bine. Ori ai uitat-o și pe ea? Măi, măi... Nu credeam că suferi de amnezie!
Buzele mele se întredeschid subit.
— Fata aceea de o albeață ca laptele, slăbuță, firavă...
— Ce tot vorbești acolo?!
— Ochii ei verzi ce m-au captat din prima. Oh, nu nu, de fapt prima dată toată atenția mea a fost distribuită spre rochia ei făcută ferfeniță ce a dezgolit unele părți cam indecente, dar mă știi om moral așa că am mai închis și eu ochii.
Simt că fierb și o să-mi pierd cumpătul, iar în cel mai bun caz îl voi lăsa fără dantură.
— De ești tu om moral pot spera ca de mâine să plouă cu bezele și acadele, și poate cu doi-trei purcei făcuți din zahăr pudră.
— Ah, vezi că nu ai încredere în mine?! În plus, să știi că ea încă stă în condiții chiar privilegiate...
Îl prind amețit de încheieturi, și acesta mă împinge, lovindu-mă direct în mandibulă.
— Ne revizuim termenii? Ba chiar bucură-te că ne-am întâlnit! Nici nu era în planul inițial...
— Să văd că are o singură zgârietură și nu-mi ieși viu mie din mâini!