,,Dragă Cinthya,
Sper că știi că țin la tine și că aș face orice pentru tine. Nădăjduiesc că mai știi că ai valoare. Tu ai valoare. Ai apărut în viața mea când am avut cel mai mult nevoie de ceea ce erai tu. Eu am apărut în viața ta, când tu ai avut nevoie de ceea ce eram eu. Poate că te întrebi: de ce am avut nevoie? De ce prin ceea ce ai fost tu ai completat o parte din mine care era goală?
Prin tot ceea ce ești, absolut prin tot ceea ce ești. Prin toată ființa ta am putut găsi acea parte luminoasă care de alții era umbrită. Îmi doresc, Cinthya, să devii mai conștientă de ceea ce ești... iar când nu voi mai fi, nu uita niciodată ceea ce ți-am spus. Ridică-ți ochii aceia frumoși din pământ și nu-i mai lăsa să cadă. Ai încredere în tine.
Cinthya, te iubesc. Anii vor trece cu siguranță și nu voi putea să mai fiu lângă tine mereu. Boala recidivează și am ajuns ca toate speranțele mele să se canalizeze prin tine.
Nu uita iubirea mea. Încerc s-o aștern pe foaie, în cuvinte, dar nu se ridică la adevăratul puls prin care inima-mi bate, după intensitatea emoției împletită cu ceea ce știu: că te iubesc.
Lydia Emerson"
Nu sunt multe cuvinte scrise pe această bucată de foaie, dar greutatea lor mă lasă fără grai. Îmi strâng pumnii și ochii mă ustură. Aș fi început să plâng dacă nu îmi reprimam emoția.
Privesc spre colțul datat din dreapta al scrisorii, 14 iulie 1981... adică cu câteva zile înainte să...
Fără să mai rostesc ceva, fără a-mi mai da dreptul la o altă reacție, pun hârtia înapoi de unde am luat-o. Găsesc o cutie prăfuită de sub birou și am grijă să arunc exact acolo plicul roșiatic. Pun cutia înapoi într-un colțișor rigid și mă întorc în bucătărie.
Îmi beau supa și încerc să-mi limpezesc gândurile.
,,Nu uita iubirea mea.”
Nu, nu... stop...
,,Te iubesc.”
Oprește-te.
Scrâșnesc din dinți și las bolul cu supă deoparte. Știam că dacă stau pe loc voi avea aceleași gânduri răzlețe și propria mea conștiință o să mă bântuiască până la propria nebunie. Îmi iau părul deranjat între degete și îmi vine să mi-l rup. Chiar îl presez cu degetele, îl trec prin despărțiturile degetelor până când ajunsesem să-mi ciufulesc toată claia de păr ce acum semăna cu un mop stricat.
Poate pentru că eu eram ruptă, strictă, nemaifuncțională. Poate pentru că nu mai știam cum să mă reorientez și încet încet mi-aș fi uitat traiectoria, ratând astfel absolut totul.
Mă ridic în picioare și mă uit la oglinda așezată vertical de pe mobilier din fața mea. Aproape că mă speriasem. Cum am ajuns să arăt în acest fel detestabil?
Cearcănele mov erau precum niște evantaie veninoase sub ochii mei parcă injectați de un roșu-rozaliu. Fața mea era lipsită de orice culoare și să nu mai spun nimic de păr, căci am spus destule deja. Hainele pe care abia ieri aseară le luasem pe mine ai fi zis că acum atârnau că niște cârpe. Strâmb din nas și îmi spun că nu mai pot continua în ritmul acesta, altfel chiar aș fi ajuns reîncarnarea unei stafii. Mă mir că Florence nu s-a speriat ieri prea tare de mine. Oh... Și Elio!
Îmi trec un șuvoi de apă rece peste față. Mă duc să fac un duș rapid și îmi spăl părul.
Când ies din baie îmi aleg niște haine și mă îmbrac, după care îmi iau câteva pastile pentru răceala de care voiam să uit și mă pregăteam să ies afară odată.
Chiar nu mai aveam nevoie de privit pereții, am făcut-o destul. În plus, mă simțeam deja mai bine. Aerul o să îmi facă bine, însă vremea capricioasă de care aveam parte și astăzi nu avea de gând să înceteze. Chiar și-n luna august, când soarele ar trebui să își găsească locul acum orizontul era dominat de nori avari ce aduceau numai întuneric, ce vânau raze de soare nevinovate și furau de pe cer lumina înlocuind-o cu o priveliște infamă, dar care totuși... era frumoasă. Puteai găsi frumusețe acolo.
Într-adevăr, dacă priveai mai atent, dacă poposeai ochii obosiți în grabă, găseai ceva ce se alinia la perfecție. Culorile contrastante umpleau cerul de o frumusețe răvășitoare și în răceală lor, rătăceala apusurilor, pierderea pămătufului cald exilat, găseai o siguranță lipsită de a fi ștearsă, fadă ori sterpă.
În aparență, nu găseai lumină, nu vedeai tu soare, nu simțeai căldură. Dar, frumusețea are mai multe forme și nu are doar un singur lume, nu e doar ceva cu ce ne-am obișnuit. E un fior. Simți că te mușcă soarta de inimă și ți-o vindecă la loc în aceași clipă în care ai crezut că de după poarta invizibilă a norilor se pregătește războiul sufletelor. E ceva lipsit de empatie și cu siguranță palid, perfid, chiar scrupulos a susține că frumusețea se găsește doar într-un cer perfect unde soarele este poziționat pentru a nu apune niciodată.
Pentru ce este ploaia? Doar pentru a uda pământul și a ne susține existența? Pentru ce este noaptea? Doar pentru o graniță între etapele timpului și așa... o iluzie? Nu, nu, nu. Uitați de toate acestea. Aveți ochii închiși, cu toții și inimile voastre sunt prinse de niște lacăte a căror rigiditate îmi e și frică să o măsor, darămite să o mai și afirm în fața voastră pentru că mai bine îmi plec capul și aș spune ,,da, ai dreptate.”, deși nu e așa.
Ploaia este făcută pentru mult mai mult de atât. Noaptea la fel. Vântul, întunericul, umbrele, lumina obscură, furtunile, fulgerele toate sunt mai mult decât un element esențial al naturii.
Ploaia este a nu uda doar pământul, ci și a aduce echilibru, a dezmierda suflete, a împleti ideei și a pune arta sub forme de care omul este încercat cu o frică pe care îl ține pe loc și a știut prea bine Creatorul de toate acestea dinainte.
Vântul dorește tandru a ne atinge obraji și noi de fiecare dată ne dorim a opri momentul, de parcă noi controlăm legile naturii și dacă am bate din palme totul s-ar face după plăcerile noastre. Voi numiți întuneric doar prin sensul propriu, adică prin absența luminii vizibile și incapacitatea de a distinge forme concrete deoarece deja ne aflăm la polul opus luminozității. Și urâm întunericul și chiar ne e frică de el. Ar trebui să aibă un scop precis: liniște sufletului într-o beznă lipsită de gânduri, o pace fără de complicații ce ne-ar aduce mai aproape de cuget, dar reușește exact opusul și din întuneric zămislim cu propria imaginație deja îmbibată în fantasme ceva ce numai nu liniște și pace e.
Când ies afară din apartament o cotesc de pe 7th Avenue spre dreapta către Macy's aproape de 34th St. Merg tot în față, printre miile de cutii zise clădiri impunătoare și dacă m-aș privi de pe un satelit aș arăta ca o furnică rătăcită, minusculă, abia observabilă. Zăresc când fac colțul bine cunoscuta culoare a solului și a cafelei, parcă combinată cu un bej închis în cel mai subtil fel pe fonduri de cărămizi stilizate într-un mod artistic, deloc mediocru al pereților restaurantului Keens Steakhouse. Exteriorul ascunde cu modestitate fața adevărată și opulența extravagantă a acestui restaurant care datează încă din anul 1885.
Intru înăuntru și îl observ pe Jonathan cu un meniu în mână dreaptă și cu un pix în cealaltă notând – numai el știe ce – pe o foaie albă. Zâmbesc. Mi se pare amuzantă fața lui ușor încruntată atunci când se concentrează la ceva și o face în cel mai bun fel posibil. Este îmbrăcat în hainele normale de lucru, adică uniforma selecționată cu atenție a restaurantului și în clipa în care când mă apropii de el își ridică privirea de pe catalog și facem contact vizual. Zâmbește și el la rândul lui și își dă o mână prin părul lui creț și des de culoarea spicelor de grâu.
— Am crezut că n-o să te mai văd pe aici, spune el.
Expir relaxată și mă așez pe unele dintre scaunele libere de lângă.
Acest loc este zugrăvit pe fiecare perimetru de o amploare de amintiri și toate acestea, bineînțeles, le tratez cu o stare de bucurie. Când am avut cincisprezece ani, locul acesta aproape mi-a fost acoperiș deasupra capului nopți de-a rândul.
— Știi, Cinthya... ne-ai lipsit. Clienții duc lipsa sonetelor tale minunate și cinele de duminică nu mai sunt la fel fără tine, continuă el.
Îmi îngustez privirea după care afișez un zâmbet strâmb.
— Hmm... îmi închipui, zic timid. Și mie mi-e dor.
— Îți este.
— Pot să...
Mă ridic, ramând cu fraza în aer. Mă duc în fundul încăperii unde ochii mei se întâlnesc cu un pian clasic Yamaha. Mă opresc în dreptul lui și rămân ca o stană de piatră.
— L-au schimbat, zic afundată în gânduri.
O fi având aceeași culoare cu pianul precedent pentru a intra în armonie cu design-ul englezesc vechi al acestui restaurant, dar asta nu însemna că ar fi fost confundabile și mai ales în ochii cuiva care a cântat la acel instrument înainte.
— Cum de ți-ai dat seama? se auzi întrebarea lui Johnathan. Auzi, lasă-mă să îți pregătesc...
— Nu trebuie. Nu am venit pentru asta, zic rapid și mă așez pe taburetul proporționat la o distanță fixă față de claviatură.
— Oh. Să știi că am mai angajat un pianist, dar am fost nevoiți să-l concediem repede... stilul lui nu intra în nicio concordanță cu ceea ce ne-am fi dorit noi.
Cu buricele degetelor fac contact cu acele clape, dar nu îndrăznesc să le apăs mai mult decât să le ating încet.
— Talentul tău este rar.
Aici nu era vorba de niciun talent.
Formez câteva acorduri în pripă și extensii ale acestora, dar ca prin prisma unor coregrafii mute. Cu toate acestea, adoram chiar și așa senzația. Îmi era frică că dacă începeam să cânt, nu mă voi mai putea opri.
— Cânta ceva, Cinthya! Nu te sfii. Ar fi ultimul lucru de care să îți fie teamă. În fața pianului tu ești stăpâna. Urechile mele tânjesc a mai auzi cum se scurg din degetele tale mierea aceea pe care un pianist dintr-o mie o posedă! zice Johnathan în cel mai poetic fel de care e în stare și mă atinge de umăr.
Înghit în gol.
— Bine. Eu voi pleca...
Johnathan se arată surprins și schițează unul din acele gesturi grandilocvente care îl caracterizau fără doar și poate.
— Nu! Nu te las să pleci până când nu aud fie pe Debussy, Chopin, Satie... Mozzart, fie și Beethoven! și își ridică mâinile în aer în semn de o opoziție fiptă în vehemența nedisimulată.
— Văd că ești ocupat, nu te mai rețin.
Vedeam cum restaurantul – care avea aproximativ 350 de locuri pe toți perimetri – se umple subtil de oameni care-și făcuseră rezervări pentru prânz. Ei bine, Johnathan aici nu era un chelner sau bucătar, ci era de fapt un stră-nepot al aceluia care a ajutat prin fonduri a deschide restaurantul de pe 7th Ave. Într-adevăr, avea un anumit post la Knees, dar se ocupa cu doar mici lucruri în treacăt. Abandonase facultatea de medicină din primul an și astfel își găsise aici un loc de muncă mai ,,de formă”. Era cu doi ani mai mare decât mine, dar asta nu ne-a împiedicat să ne cunoaștem pe când mergeam la același liceu.
— Glumești?!
Observ cum toate lucrurile pe care le avea înainte în mâini le așează înapoi pe tejghea într-un fel degajat și în clipa aceea își fixează toată privirea înspre mine.
— Sunt ochi și urechi.
Dau din cap în sens negativ și strâmb din nas. De plăcere sau de extaz... Nu am habar.
Aș putea sta să descriu ore întregi hoinărind printre cuvinte și haos ceea ce degetele îmi dansau orbește peste clape. Aș sta zile și luni doar să încerc a picta un aforism pe care să-l dedic a ceea ce înseamnă note, muzică și pian.
Lumea în care te pierzi... Te întrebi dacă mai ești uman, căci tot ceea ce faci nu mai are relevanță prin ciobul realității: umanitate. Cine ești tu? Mai ești om?
Nu era nici ora prânzului încă și am transformat din zi noapte și am adus imaginea unei luni rătăcite care se reflecta nostalgic într-un lac al cărui nume nu are importanță și acesta este rolul nostru... a face din lumină pur întuneric și de a aduce din negru gloanțe de culori puternice.
Parcă acest unic instrument mă înțelegea... Dar, când notele luau sfârșit totul se termina, nu numai muzica.
— Ca întotdeauna! vocea lui Johnathan mă face să revin în simțiri.
Aud niște vagi aplauze când Clair de Lune i-a sfârșit. Uralele cu care eram deja învățată, aclamații scurte – dar de durată, toate acestea se perindau încet în distinsul restaurant cu pereți de marmură cioplită și podele din vinil de culoare crudă. Știam că dacă încep cu un cântec nu mă mai voi opri.
Îmi caut în geantă celelate partituri și le aliniez. Eram într-o stare febrilă și poate că pare ireal ceea ce spun acum, însă nu vei știi niciodată ce amprente pot lăsa asupra ta aceste ,,mici", ,,de camuflaj" instrumente sau pasiuni până nu ai curajul de a încerca. E absolut real. E o îmbătare la propriu cu pasiune și nu știu cât de sănătos e. Ajunge a fi viciu. E periculos. Ar trebui să te oprești la un moment dat... dar cine sunt să spun asta? Nici eu nu mă pot opri.
Fantasie Impromptu mereu îmi dă de furcă și trebuie luat ca pe o provocare. Funeral March de Chopin nu e printre preferatele mele, dar o cânt deoarece aceasta era una dintre favoritele lui Johnathan. Trois Gymnopédies de Erik Satie. Ador compozitorii francezi. Prélude de la porte héroïque du ciel: aceasta toți iubitorii de muzică clasică trebuie să o știe. Glumesc, nu chiar toți, deși are un fond liniștit și doar câteva secunde ascultând-o și deja ești în total altă lume.
Seara încet se lăsa, lumea intra și ieșea. Lua mult timp pentru a se croia o atmosferă, după care se tăia la fel de ușor cum o foarfecă trece printr-un material. Pe la jumătatea unui preludiu, mâinile mi se opresc amorțite și parcă prinse într-o transă pe care nu mi-o puteam explica. Spatele mă durea și abia așteptam să mă întind undeva. Eram obosită și tot ce îmi doream era să închid odată ochii.
Eliberez un căscat și îmi i-au lucrurile, punându-mi partiturile înapoi în geantă.
Îmi era și foame. Off, trebuia să ajung acasă...
Johnathan se uită tulburat către mine.
— E aproape ora 12, Cinthya! E doar vina ta, spune el în timp ce vede cum mă târăsc ca o legumă. Ți-am tot făcut semn să mănânci sau să iei o pauză, dar tu nu mai știi să te oprești!
— Ce e, Johnathan? Acum mă cerți?
Vocea mea e plină de repulsie, deoarece chiar nu mai aveam chef de nimic. A lui, în schimb, chiar dacă ar fi părut a fi mustrătoare, era în schimb doar plină de griji.
— Lasă-mă să vin cu tine, zise el.
— Mai scutește-mă! exclam și aproape că mă împiedic singură pe drum drept.
Ai fi zis că nu am venit direct de la una dintre cea mai ortodoxă formă de evlavie numit ,,instrument” care vindecă inimi, ci ai spune că vin de la băut.
Bine că inimile altora erau atinse, dar a mea cu fiecare melodie rămânea tot mai goală, tot mai secată cu fiecare sonată, menuet, preludiu și simțeam nevoia de a mă hrăni. O făceam în felul meu.
— Uite că până nici pe picioare nu te poți ține!
Îmi trec câteva degete prin păr după care îmi încleștez unghiile până în carnea palmelor.
— Ba da! zic nervoasă, sau nu știu dacă eram înneaparat nervoasă.
— Uite, bea asta, îmi întinde el un pahar.
Privesc înspre forma aceea cilindrică și fluidul transparent nu-mi face cu ochiul sub nicio formă. Văzând că nu mai afișez nicio reacție începe el să-mi pună forțat paharul la gură și mă simt ca un copil mic. Lichidul îmi ajunge în gură și în aceeași secundă îi dau peste pahar și apa aceea dulceagă ajung a o scuipa direct pe fața lui. Ăăm... de data asta chiar nu am făcut-o intenționat.
El se uită derutat spre mine, având buzele întredeschise nemaiștiind ce să adauge.
Un cuplu tânăr fix atunci trecea vizavi de noi și o femeie destul de masivă se uită cu un șoc deloc ascuns, ba chiar mai expus, în direcția mea și puțină scârbă i se citea întipărită pe chipul bărbatului care o însoțea.
— Oh, Doamne, Maurice. Fetița asta, îți spun eu, seamănă precum pianista aceea... totuși, îți dai seama că Cinthya e o persoană foarte cerebrală și prin fiecare cântec pe care ea îl expune...
Nu mai ascult niciun cuvințel în plus și părăsesc restaurantul, lăsându-l pe Johnathan cu ochii în soare.
Auzi acolo!
Persoană foarte cerebrală. Când o să mă văd Mahatma Gandhi. Până atunci sunt cu trei metri sub pământ a ceea ce poate însemna a fi om cerebral și nu sunt decât o întruchipare a unei obsesii vii.
O formă a violenței e și cea care nu se observă. Care totuși nu se aude în forma pe care o știm cu toții. E ceva ascuns. E ceva care arde. Este foc.
Eram trează, deși nu eram. Ochii îi aveam deschiși, inima îmi era închisă și mintea adăpostea un aer lugubru pe care ajung a-l prinde numai unele mormane de ruine secătuite de timp și uitate sub apanajul unei croieli cu răni deschise. Îmi fac singură răni cu o conștiință otrăvită și mă trezesc în locuri în care mai bine ar fi rămas doar la standardele unui coșmar de noapte și nimic mai mult.