În fața mea stă o clădire joasă învelită de un întuneric misterios. Cu un acoperiș triunghiular destul de mare, cu o ușă înalta între cele două ferestre dreptunghiulare care în spate aveau o perdea albă, cărarea era pietruită până spre intrare, iar drumul până acolo mă secătuise de puteri.
Părea o construcție foarte - foarte modestă. Analizez mai de aproape pereții și observ că în unele locuri sunt crăpați, scobiți și plini de rugină. Probabil era o biserică mai veche. Apăs pe clanța făcută din fier și ușa se deschide cu un scârțâit prelung.
Ochii mei captează bezna din jur și nu văd absolut nimic. Îmi țin mâinile ridicate în aer pentru a mă asigura că nu mă împiedic de ceva. Un miros de mucegai mă cuprinde și încep să tușesc încet. Ce e drept, aici înăuntru nu mai e la fel de frig, dar podeaua era precum o calotă rece de gheață.
Înaintez destul de greu, până când în față se zărește o lumină obscură. Podeaua scârție și ea tare sub tălpi, lucru ce aproape mă înfioară având în vedere atât decorul, cât și situația. Cât de veche putea fi biserica aceasta?
Pe când să mai fac încă un pas înainte, se aude un zgomot și mai opresc pe loc. Îmi țin respirația și nu mă mai clintesc. Constat adevărul iminent.
Nu eram doar eu în biserică.
Se auzea un sforăit sacadat de bărbat. Un sunet care umplea tăcerea. Nu știu sigur dacă să mă mai apropii sau să dau înapoi. Totuși, ce se putea întâmpla mai rău decât să trezesc acel om? Ei bine, expir încetișor și mă îndrept cu un curaj mut. Brusc, devin o stână de piatră stupefiată.
În momentul cel mai puțin oportun, într-unul în care ar fi trebuit să măsor zece pași în spate, strănut din cauza aerului prea închis, iar odată ce acest zgomot ce se lovește de pereții încăperii sforăitul se oprește deodată și el.
Mai țineți minte când am spus că nimic nu se poate întâmpla mai rău decât să trezesc pe acel om? Nu doar că erau șanse ca acel om să se fi trezit deja, dar spre dezamăgirea mea locul în care mă aflam acum era pe departe a fi o biserică. Am dat în fix în casa unui om străin.
Acea lumină înjumătățită la granița întunericului venea direct de pe fereastra lipsită de perdele din camera unde acum ajunsesem dinspre hol. Ochii mei oripilați oscilau dinspre podeaua lipicioasă, tavanul mizerabil, până înspre omul care se ridică buimac de pe canapea. Camera era destul de largă și poate că dacă rămâneam în umbră nu m-ar fi observat, deci speram ca să fie cuminte, să închidă înapoi ochii și să adoarmă frumos la loc. Nici bine aceste gânduri pline de speranță nu mi-au traversat mintea că acest bărbat e deja în capul oaselor. Din ,,ascunzișul" meu îi puteam observa ochii neîmblânziți care ar fi urlat: ,,cine a îndrăznit să mă trezească?" și îmi venea să tremur când ochii lui căzură fix în direcția mea.
Prost moment. Proastă alegere!
- Tu! strigă el arătând un deget amenințător înspre mine.
La o clipeală de ochi era deja în fața mea, ținându-mă de braț pentru că doar atunci m-am deșteptat că poate ar fi bine să dau bir cu fugiții și să nu mai zăbovesc o secundă.
Strig când mă trântește de podea și brațele lui nu slăbesc puțin strânsoarea.
Îi ofer aceași privire violentă și îi răsucesc brațul atunci pe loc. Acesta strigă amenințător înspre mine. Eu incep să profit de fiecare secundă. Observ o pătură aruncată jos de pe canapea și mi-o trag rapid peste spate și imi înfășor tot trupul cu ea.
- Hoațo! Stai pe loc!
Era mai rapid decât mine. Și mai înalt. Mai puternic, dar mai deștept cu siguranță nu era. În mâini îi apare acum un pistol - de unde a apărut, habar nu am - și îl ține ridicat, dar nu are și destulă îndrăzneală de a-l poziționa vertical înspre mine.
Instinctiv, mă opresc. Deși, după câteva secunde în care el ținea arama jos, îmi înăbuș un chicot de râs.
- Ce ți se pare așa de amuzant, hoțomană mică?
Acum râd de-a dreptul. Isteric. Atât de tare, căci pătura cade jos de pe mine și eu uit de decor.
- Port de arme? Suntem în Galena dacă ai uitat, spun mai tare și continui să râd. Ce ai tu acum în mâini e doar o jucărie! Pinocchio, vezi că-ți crește nasul!
O bufnitură subită mă face să îmi înghit atât vorbele, cât și râsul.
Glonțul răbufnise direct în sticla geamului și plouă cu cioburi în jur. Îmi acopăr cu brațele speriată capul.
Se pare că nu era chiar de glumă. Aș fi vrut eu.
Ochii mi se fac cât cepele. Deja era prea mult. Prea mult. Mult prea mult!
- Dacă nu vrei ca data viitoare glonțul să nimerească în altceva, ar fi bine să faci ceea ce ți se cere.
Glasul lui era grav. Înspăimântător. Cu câteva octave în jos. Încerc să mă aplec măcar după pătura care din prostia mea am scăpat-o jos. O altă mână trage de ea și chiar dacă am apucat-o de un colțișor, materialul îmi dispare de printre degete. Mă ia de umăr și cu o smucitură mă așază pe canapea, el rămânând în picioare.
Abia atunci îi observ mai de aproape trăsăturile feței și aspectul lui mă înfricoșează și mai tare.
Ochii adânciți de un negru de azur vibrant, pupilele dilatate, un nas proporționat bine pe schema chipului palid, dar totuși puțin roșu de oboseală pe obraji. Se puteau observa câteva puncte maronii sub pleoape, adică pistrui pe pomeți și nas. Părul lui era nu era nici scurt, nici lung, undeva unde se întâlnește echilibrul, cu toate acestea părul lui stacojiu intra într-un contrast izbitor cu fața lui deschisă la culoare.
- Spune, mică hoțomană! Ce căutai în casa asta?! Ai intrat prin efracție, ori cine știe ce șmecherii mai aveți voi bandiții...
Sâsâi din limbă după care se apropie de mine, lăsând doar doi centimetri distanță, lucru ce mă sperie.
Mai degrabă el avea față de bandit decât eu! Auzi la el! Mă lovi indignarea grav pe moment și, dacă nu ar fi avut la el o armă - ironia situației, nu era de jucărie cum îmi pregăteam rugăciunile de dinainte! - i-aș fi ricoșat un pumn direct în mandibulă și cu un picior în stomac mi-aș fi făcut în stil mare semnătura, dar mă abțineam. Poate pentru că simțeam frică. Una care mă înghițea.
Mă prinse de bărbie, dar lucru interesant, nu mă privi direct în ochi.
- Cine e șeful bandei voastre? Spune! Cine?
Mă prinse strâns de bărbie și îi simțeam respirația aproape de a mea. Abia atunci ochii lui întunecați căzură peste ai mei și pe loc observasem o licărire misterioasă, ceva neprevăzut, dar concis, un fulger, un deja-vu, precum o tornadă într-un parc de joacă, un licurici în toiul zilei plimbându-se la un braț cu bufniță și ariciul.
Mă încrunt și, atunci, brusc face doi pași în spate.
- Cinthya McVey! Ce surpriză! afirmă acesta cu mâinile în aer. Superba pianistă a Galenei s-a dovedit a fi o hoțomană, un suflet avar, o prădătoare sau mai bine zis o fată una cu... pădurea? spune el, după care rânjetul i se mări până la urechi. Haide, spune adevărul, micuțo!
Carevasăzică, m-a recunoscut. Îmi deschid ușor gura, după care mi-o închid la loc.
- Ce adevăr? Am crezut că e o biserică, așa că am intrat. Mai există confuzii, nu-i așa? În plus, nu știu dacă ești orb sau nu... dar mai degrabă până și o peșteră din munții Uitați-De-Lume sunt mai poleiți cu aur decât dărăpănătura asta care stă să cadă peste noi! Adică... uită-te și tu un jur, e greu?
Spun aceste cuvinte într-un ritm alert, deși nu eram cu adevărat speriată, mai degrabă dezgustată și înfricoșată de el, decât de situația în sine. Eh, cine nu mai dă buzna în casa altora făcând o minoră confuzie? Nu sunt prima și nici ultima.
- Frumoaso, șușoti el încet cu un zâmbet pe jumătate.
Mă privi preț de câteva clipe, după care își înălță sprâncenele.
- Ești naivă! exclamă tenace, după care făcu cu ochiul.
Oftez și îmi mușc buza într-un gest de nervozitate.
- Observi? Sunt naivă, ce te face să crezi că aș fi vreun spion secret sau ceva? spun ironic, după care mă ridic în cel mai inocent fel posibil.
Îmi așeză mâinile pe umeri după care expiră.
- Ah. Ți-am spus să te ridici?
- Ah. Ai auzit bine ceea ce am spus acum câteva clipe?
Își dădu ochii peste cap. Luă de data asta pistolul și mi-l așeză chiar lângă de umăr fără nicio remușcare. Avea doar un rânjet stupefiant întipărit pe chip. Mă făcea să tremur. Să îmi doresc a mă evapora. Cu toate acestea, nu mai țineam pasul cu nimic și mă cutremuram în fața privirii lui plină de lasere făcute din acid sulfuric.
- Am fost prea drăguț, zâmbi el. Prea drăguț. Să zicem că te căutăm de ceva multișor timp, McVey. Iar, acum că te-am găsit, să te las așa de ușor să pleci, scumpo? Ce-ai zice să îmi cânți una dintre cântecele tale preferate la pian?
Își legă câteva degete de părul meu și îmi strâng ochii.
- Poate altă dată, rostesc parcă tremurat.
Palmele îmi erau transpirate. Mintea mea nu mai era unde ar fi trebuit să fie.
- Dă-te mai încolo! porunci el.
Lăsă arma jos și se aplecă, lăsându-mă să stau în picioare.
În clipa aceea, de sub canapea scoase câteva cutii cartonate cu capac din plastic, aparent banale. Le scoase capacul și, înăuntru, ce să vezi mai mult decât mii de hârtii care valorau sute de dolari.
„Cum se face asta?!" îmi striga conștiința și simțeam cum am dat peste o comoară furată de un pirat, un contrabandist, un om cu inima otrăvită.
- Observi, frumoaso? Sub canapeaua asta au încăput șase cutii voluminoase, dar gândește-te că nu e și singurul loc!
Mă uit derutată și ridic din umeri.
- Faptul că am găsit casa deschisă mă face să îmi ridic un semn de întrebare privind puritatea acestor bani.
Bingo! L-am lovit cu această afirmație. Cel puțin, asta și sper.
- Ce mai scepticism! Ce necredință! Prima dată ai văzut acest pistol - apropo, minunăția asta are un nume, Jerry m-a scăpat din multe porbleme - ai spus că e de fapt o jucărie. A doua oară vezi sutele de dolari în fața ochilor tăi și afirmi printr-o deducere oarbă că ar fi nimic altceva decât niște falsuri!
Aproape că mă pufnea râsul cand vedeam cu cât protest rostea fiecare cuvânt, de parcă era sfârșitul lumii.
- Așa să fie oare toate femeile? se auzea întrebarea lui rostită acum pe un ton mai puțin răzvrătit, ai fi zis chiar împăcat.
Ridic din nou din umeri și îmi pun un zâmbet strâmb pe buzele palide.
- Habar n-am. Totuși, cum se face că ușile erau deschise? repet același lucru, deoarece pare că nici nu a auzit de prima dată ceea ce am spus.
- Taci. Ce știi tu...?
- Ce știu eu? Poate că dacă ascundeam sute de dolari mă sfiam măcar să pun niște lacăte. Se numește securitate. Pe când TU... nici măcar o încuietoare! Despre ce vorbim? Apropo, nu mai am de gând să stau nici o secundă sub acoperișul ăsta. Nu vreau să dea poliția peste noi și să mă pun în aceeași oală cu tine. Atașezi numele tău altora și ai grijă, o faci într-un mod evident. Sfat de viitor, nu mai numi pe oricine dă peste tine ,,hoț".
Pe când era el preocupat de teoria chibritului, nu mai zăbovesc și arma deja se află în mâinile mele. Îi zâmbesc răzbunător.
Doar gândiți-vă la această scenă și o să vă închipuiți cel mai înalt nivel de hilaritate de care ar fi putut da dovadă vreodată Cinthya McVey. Adică, eu.
Cu părul ciufulit în mii de direcții imprecise, din cauza cenușei și a prafului, frumoasa culoare a părului devenise o amintire în lipsa a unei ape și a unui șampon. Rimel scurs pe obrajii pudrați de pământ. Purtând o rochie roșie, odată frumoasă și impecabilă, acum nu numai murdară din cauza căzăturii aceleia pe sol, însă și ruptă în unele colțuri. În tălpile goale eram înveșmântată de o precaritate indolentă. Am intrat în casa unui străin și am făcut-o în stil mare. Atâta noroc că încă acoperișul mai rezistă și nu se clatină peste noi! Recunosc cu șovăială că chiar dacă prestez în acest moment cu o maximă încredere și satisfacere ținând eu arma de foc în mână, trebuie să spun că degetele îmi tremurau grav. Era prima dată când țineam așa ceva în mâini. Era ca și cum tocmai ce am acceptat invitația unui joc interzis.
Era rândul acestui roșcat să mă privească cu ochii cât cepele. Și-a dat seama că nu sunt singura naivă de pe aici.
- Frumoaso, ai grijă ce faci.
- Cum ai zis că se cheamă minunăția asta? Aaa, Jerry spuneai? Oh, înseamnă că pe tine te cheamă Tom, frumosule! când fac această exclamație, încep să râd plină de euforia care dispăruse la fel de repede precum și venise.
Las arma să-mi cadă din mâini în mod voluntar și o astup cu un picior. Din privirea mea se citea: ,,acum e rândul să mă asculți pe mine".
- Ascultă. Știu că ai spus că Jerry te-a ajutat când ai avut ,,probleme". Eu sunt de părere că violența nu ar fi un răspuns. Nici măcar amenințarea. Nu știu de ce am ajuns aici...
- Destinul, mă întrerupse el și un zâmbet care ar fi trebuit poate să fie șarmant îi coborî peste buzele sângerii.
Aproape scrâșnesc din dinți. Ei bine, sincer mă simțeam obosită de absolut tot ce s-a întâmplat. Aș vrea doar să dorm. Aș fi făcut o afirmație precum ,,destinul e orb", dar am tăcut din gură în privința aceasta.
- Ce voiam să spun e că eu voi pleca, tu îți vezi de ale tale și gata. Bine? Ne închidem ochii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Promit, Tom, eu nu sunt o sursă de amenințare pentru tine.
Își dădu o mână prin părul des și din ochii lui ieșeau flăcări. Se apropie de mine și mă prinse de încheieturi. Cât mai uram asta...!
Încercase să facă aceeași mișcare ca mai devreme. Să mă imobilizeze luându-mă cu toată forța de încheieturi. Poate că nu sunt o luptătoare de Taekwondo profesionistă, dar am atestat la câteva cursuri acum un an. Nu eram așa de firavă precum păream. Mă folosesc de forța din picioare și mă îndoi, după care îi rotesc o lovitură ușoară în stomac. Una care a fost de ajuns încât să îmi recapăt brațele și să îi întorc una în piept. Mă mișcăm mai rapid decât el, deci eram în avantaj. Părea o luptă unu la unu, deși el era mai puternic. Uneori puterea nu face tot. Te poate ajuta să parcurgi până la jumătate drumului, dar de acolo dacă nu mai deții o altă resursă vei deveni blocat.
Fug cât de repede pot. Cât mă țin plămânii. Până când picioarele îmi vor ceda.
- Hei, parcă spuneai că violența nu e un răspuns! strigă el în urma mea.
Depinde.
Dacă aș fi stat la o discuție amicală, sfârșeam mai rău. Am vorbit pe limba lui dacă nu s-a putut pe a mea.
Pentru că, cu unii chiar nu poți să comunici cum îți dorești. Atunci? Vorbește pe limba lor. E rău dacă n-o știi. Eu am știut literele, de acolo... motivația proprie.
Poate că de abia am sosit în Galena. Nu venisem doar special de ziua mea, am venit ca să o revăd pe mama.
Mi-am dat seama că pot pleca tot astăzi. Am văzut-o pe mama deja.