Ceea ce am știut dintotdeauna este că timpul devine scurt pentru cine așteaptă, foarte repede pentru cei ce seamănă frică, foarte lung pentru cei ce plâng, însă pentru cei ce iubesc... este etern.
Ce te faci când nu o mai poți face?
Ce te faci când... ai uitat cum se face? De fapt, n-am uitat. Am înlocuit sentimentul acela cald cu ceva total opus și rece. Ceva ce nu se mai numește ,,iubire”. Cuvântul ,,dragoste” la fel de bine este acum săpat în pământ.
— La mulți ani?
Ochii lui de un albastru violent mă priviră preț de câteva clipe în derivă. Se apropie de mine, la un pas de a mă cuprinde de talie.
Oricine, dar nu el.
Expir câteva clipe nesigură pe mine și cu neîncredere de data aceasta ochii mei – poate nu de un albastru la fel de vibrant – cercetează cu o fărâmă de frică chipul brăzdat de mister al aceluia care acum era în fața mea. Așteptând pentru ce... nici chiar soarta nu poate știi.
— Elio! țip eu către brunetul din fața mea care schițează de pe buze un zâmbet plin de nonșalanță.
Mă încrunt și aproape îmi vine să îl dau jos de pe picioare. Lucru destul de ironic și hilar, având în vedere diferența de înălțime dintre mine și el. Cu toate acestea, aș fi făcut-o dacă era cazul.
— O să vezi, lunatico... Sunt singurul care și-a amintit de ziua ta, spuse pe acel ton plin de încredere care aproape mă scotea din minți.
,,Lunatico."
Drept cine mă lua?! Ori... cine se credea?
Nu mai era același Elio de acum cinci ani. Nu mai eram aceeași Cinthya de acum cinci ani.
Strâmb din nas. Fac doi pași în spate. Mă lovesc de peretele parcă făcut din valoarea amintirilor acestui loc plin de lugubritatea trecutului, contopit în afilierea a ceea ce numeam odată dragoste și dispreț.
Faptul că m-a numit în acel fel mă ustura mai tare decât afirmația de după. Asta, pentru că, era o fărâmă din trecut. Un vas fragil de marmură. Un cuvânt care, aparent, pentru cineva ar avea o semnificație doar la nivel de teorie, însă există unele cuvinte de care te legi într-un mod mult mai profund.
Cuvinte care ajung să aibă o semnificație pentru tine.
Poate pentru că fac parte din trecutul tău, ori poate pentru că reprezintă viitorul plămădit din vise de cretă.
- De fapt, Elio, nu ești singurul care și-a amintit de ziua mea, spun sigură pe mine.
,,De asta am și venit astăzi aici", aș fi dorit eu să completez. În schimb, am tăcut. Nu era ca și cum aș fi avut o oarecare reținere, însă chiar și pura rostire a acestor cuvinte în plus mă făceau să mă gândesc la un efort inutil, ca și o altă explicație pe care aș fi adus-o totodată.
Aici.
- Ba da, încerca el să își mențină opoziția fermă.
- Ba nu! răbufnesc eu.
Era rândul meu să mă încrunt și să mă întreb dacă chiar mai avea toate țiglele pe casă.
Privesc țintă către smokingul negru cu care era îmbrăcat și tentația de a-l întreba ,,atunci, pentru cine te-ai îmbrăcat așa?" - mai ales știind că urăște această formă de vestimentație - se risipi de-a binelea când, de după colț, apăru scumpa noastră Ruthven.
Draga mea prietenă de încredere. La bine și greu, atunci când vrei să povestești cu cineva despre pantofi și despre vreme, ori atunci când îți cauți un aliat de nădejde când vrei să faci vreo boacănă.
Această minunată ființă era și sufletul „pereche" al așa-zisului Elio.
Da.
Dragostea lor înflăcărată dusă până-n limitele extazului omenesc. Ah. Până și eu mă fac văpăi când îl văd pe Elio cum o privește pe minunata lui roșcată. Zău de nu că atunci când aceștia doi apar sub raza mea vizuală, mă simt prinsă într-o scenă din telenovelele turcești.
Schițez un zâmbet rapid și încerc să par cât de normală pot fi. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Nu.
Ruthven mai zisă și ,,ochi de șoim", o arcașă înzestrată cu o tolbă de săgeți ca de foc. Când punea mâna pe arc, putea închide la fel de bine ochii căci avea o țintă cum era călcâiul lui Ahile de drept și legile justiției de nemiloase. Deși roșcata la o primă ocheadă părea doar o fată smulsă din îmbrăcămintea frivolă a naivității tinereții, un copil la sânul mamei, o fetiță pierdută sub formele insalubre ale universului: aceasta era doar o aparență înșelătoare.
Părul ei aproape de culoarea focului îi era pe spate în bucle lejere, iar șuvițele din față îi era prinse într-o fundiță din mătase neagră, iar de acolo se ivea o împletitură simplă, mică și abia observabilă. Purta o rochie de un negru confundabil cu un verde închis, care îi punea în evidență talia de viespe. Rochia, tot din mătase, era de o lungime mai sus se glezne. Îi venea perfect.
Pe de altă parte, eu aveam o rochie roșie care îmi venea până peste genunchi, din catifea, cu mânecile în motive bucolice ușor reliefate, materialul ajungând până mai sus de coate. Deja făcusem o comparație între mine și ea.
- Te-am căutat peste tot, Elio.
Se uită către mine cu reticență, cu toate acestea cuvintele ei erau pentru altcineva. Vocea ei ambră era plină de magnetism.
Elio se apropie de ea și își mușcă buza inferioară.
- Poate că de fapt... nu m-ai căutat, dădu el din umeri, după care își lăsă pe buze să cadă unul din acele zâmbete deocheate, dar totuși pline de inocența unui copil care tocmai își dorea să pregătească una dintre cele mai mari ghidușii care i se amestecau în capul acela poznaș.
Ruthven își dădu ochii peste cap.
- Fie.
Îl luă de mână și părăsiră coridorul, doar tocurile fetei mai auzindu-se în treacăt, până când o liniște sobră cuprinse întreg așezământul rece al necuprinsului. Al inimii. Al cugetului. Al totului-tot.
Trăiam un fel de sentiment nesigur. Presimțeam că ceva se va întâmpla. Nu ceva de bine. Și noi, oamenii, avem diferite momente de introspecție. Însă, sentimentul venit neașteptat, teama ce se lovește năvalnic de pieptul tău într-un mod tot atât de deliberat: nu uimește doar natura, doar picurii de ploaie, doar pensula sub care stau scrise secretele pictorului, ci însăși lumina ce vine din suflet a aceluia care găsește o oglindă pierdută și ajunge să se privească în ea, aflând mai-apoi că acea oglindă era de fapt deformată.
Ajungem să ignorăm acele pure instincte și să ne preocupăm mintea cu altceva. Sau poate că facem exact opusul.
Ei bine, de ce eram cel mai sigură era de faptul că perechea de tocuri pe care o purtam era cea care îmi prăjea nervii la propriu. Poate că de la asta îmi provenea tot disconfortul acesta asurzitor, deși ar fi fost cumplit de ironic. Mi-am dat jos tocurile de catifea roșie și am rămas doar cu perechea de ciorapi pe care o aveam. Nu mai așteptasem o a doua strigare.
Puteam să-i port foarte bine când va fi cazul. Aproximativ cam peste o oră pe când va începe serata zilei mele de naștere.
De aceea Elio făcea doar pe ignoratul infam, nimic mai mult. Nu se îmbrăcase în smoking pentru o ieșire ,,banală" în parc, pentru o scrută plimbare la braț cu Ruthven prin curtea conacului.
În această seară voi atinge clapele de pian și câteva melodii scrise de Ludovico Einaudi, printre care se număra fără doar și poate Nuvole Bianche vor răsuna în salonul conacului. Înfiorând inimile pereților, punând pecete peste orizont. Era momentul meu cel mai așteptat din această zi. Această zi în care împlineam nouăsprezece ani.
Într-adevăr, astăzi făceam nouăsprezece ani. Ziua de 19 iulie.
Îmi croiesc drum înspre bucătărie pentru a lua un pahar de apă, după care mă îndrept spre camera mamei mele.
Cunoșteam bine acest conac. Chiar dacă era cu două etaje, în ochii multora un castel în care te pierdeai cu ușurință, însă, cum să nu fi știut fiecare ascunziș, colțișor, unghi și cotitură din acesta atâta timp cât o mare bucată din viața mea am trăit-o aici?
Nu. N-am fost una dintre ,,prințesele" norocoase. Nu fiica unui ,,rege".
Am trăit în acest loc de nevoie. Am pierdut uneori zile întregi hoinărind pe holuri, făurindu-mi iluzii idilice, sperând în credibilitatea unui copil că sunt o zână fermecată care are la dispoziție așa un frumos palat, pentru ca apoi realitatea să se sfărâme de cei doi umeri mici și vulnerabili ai mei - tot de copil.
Mama mă privise în ziua aceea nestingherită în ochi, dovedindu-mi că de fapt tot ce mi-am imaginat a fost un joc copilăresc. Am plâns și nu puteam accepta.
Era greu să accept abandonul tatălui meu și faptul că mama trebuia să muncească atât de mult pentru a ne întreține. Apoi, a fost greu să mă afirm cu acest decor ca fiind doar o iluzie: nu puteam percepe nimic din toate acestea.
,,Abandonul."
Faptul că nu mai era lângă noi. Că prezența mamei nu o compensa și pe a lui. Mama nu cumpăra locul tatălui. Sufletul meu de copil căutase în întunericul de mister, în tăcerea croită din coșmaruri răspunsuri.
A murit.
Credeam că va reveni.
Îl visam noaptea cum îmi spunea ,,Te iubesc. Ne vom revedea" și totuși... inima mea aproape ceda când îmi dădeam seama că acea revedere era atât de tabuu în perspectiva mea de copil.
Pe când să mă apropii de ușa camerei care aparținea mamei, aud ceva straniu. Niște strigăte ambigue, o ușoară diferența între două voci prezente, un miros de respingere și dezgust, o aromă de gheață și o formă de violență pe care n-o puteam disimula.
Deschid imediat ușa, fără răgaz.
Imaginea pe care o văd nu numai că mă înfioară, dar în același timp îmi trezește amintiri din trecut, fapt pentru care, în haoticul întâmplării, nemaiștiind să respir, fac un lucru pe care mai târziu - poate, doar poate - îl voi regreta.
În mâna aveam acel pahar de sticlă. Fără să mă mai gândesc, fără să stau și să mă întreb de două ori dacă e totuși rațional ceea ce fac, îl arunc în zăduful neliniștii.
Unde a nimerit paharul, vom vedea.
Și dacă aș fi închis ochii, tot aș fi nimerit. Ura era nemăsurabilă. Furia din mai ochii mei creștea. Focul era acolo.
Sentimentul de a apăra, cu atât mai mult.
— Cinthya! sună glasul spart al mamei, care se aplecă înspre domnul Emerson.
Ceea ce s-a întâmplat în trecut nu este un mit pentru mine. Cu toate acestea, când contemplez înspre el, simt că unele lucruri ce s-au întâmplat mai bine ar fi rămas legende.
Era cert era că domnul Emerson, primarul, nu făcea parte din categoria de oameni buni.
Tatăl lui Elio a fost unul dintre oamenii care mi-a marcat în cel mai crunt fel perioada aceea din viața fiecărui om care se mai numește și ,,copilărie".
De-aici intrăm într-un carusel și s-ar putea să ne pierdem. Chiar să cădem împiedicându-ne... dacă nu ne ținem echilibrul bine.