𝙆𝙞𝙢 𝙏𝙖𝙚𝙝𝙮𝙪𝙣𝙜
— O poți face? intreb adolescenta care pare de aceeași vârstă cu mine. Ea mă aprobă din cap pozitiv. Îi mulțumesc, intrând în bloc.
Sunt conștient de faptul că bătrânul îmi va face rău, așa că am rugat-o pe domnișoară să anunțe poliția și că e nevoie de un echipaj de prim-ajutor.
Un minut. Atât mi-a mai rămas din timpul acordat.
Decid să alerg pe scări până la apartamentul meu, căci liftul întârzie.
Cu fiecare pas pe care îl fac inima se face cât un purice și totul devine greu de suportat.
Mă împiedic din cauza vitezei, însă îmi revin repede. Și nici nu am telefonul la mine, căci a rămas în mașină.
Urc și ultimele trepte, apoi o iau la dreapta. Încă puțin JungKookie. Voi veni imediat!
Când ajung în fața ușii scot cheia din buzunar și o bag în broască. Învârt cheia de două ori, apăsând clanța.
Ușa se deschide, făcându-mă să fiu ușurat că nu a lăsat cheia în ușă.
Primul foc de armă.
Urmat și de al doilea.
Și totul se termină.
Mă doare. Și nu pentru că eu sunt cel împușcat. Ci pentru că bărbatul pe care îl iubesc zace acum la pământ.
— Ai întârziat. Știi, s-a ridicat repede în picioare când a auzit cheia în ușă. Păcat de el, era tânăr.