Abjini Jain şi-a dedicat întreaga viață studiului religiei şi mitologiei hinduse. Absolventă a Facultății de Istorie şi Religii Antice, Abjini şi-a petrecut întreaga studenție încercând să descifreze o legendă veche de mii de ani.
Floarea de iasomie este sacră în India, fiind simbolul zeului Kama şi prezentă la fiecare ritual închinat lui. Curios este însă cum explicau hinduşii apariția florii de iasomie.
Abjini avea în casă o vază foarte veche, moştenire de familie, pe care era înfățişată o scenă nemaiîntâlnită în cărțile de istorie. O fată blondă, cu tenul alb ca varul, ciudată pentru poporul din care provenea, stătea în caleaşca sa de aur, ignorând toți zeii pe lângă care trecea.
Imaginea a fascinat-o pe Abjini încă din copilărie, iar curiozitatea şi dorința sa de cunoaştere au îndemnat-o spre o oarecare obsesie privind acea vază şi mitul pe care l-ar putea ascunde. Neglijența față de orice altceva a venit la pachet cu obsesivitatea cu care cerceta toate cărțile de istorie, religie şi mitologie. Nu s-a căsătorit niciodată, a murit la cincizeci de ani, la câteva minute după ce a terminat de scris în întregime ceea ce e cunoscut de puțini drept ,,Mitul florii de iasomie".
***
Undeva prin nordul Indiei de astăzi, într-un oraş dezvoltat, cunoscut pentru sacralitatea şi pentru devotamentul său adus zeilor, a trăit o prințesă hindusă pe nume Chamelee. Naşterea sa a bucurat întreaga populație, iar pe tatăl şi mama sa i-a făcut cei mai fericiți oameni de pe pământ. Aspectul bebeluşului a ridicat însă semne foarte mari de întrebare. Copila avea tenul alb ca varul, părul blond ca argintul, buze pline, dar pale ca bobocii florilor şi ochi albaştri, intenşi, ca şi când cerul l-ar fi avut în privire, Luna în păr şi Soarele în obraji. Pe cât de neobişnuit era aspectul prințesei, ce semăna mai mult cu o împărăteasă a Lunii, pe atât de frumoasă era. Fața îi strălucea mai puternic ca toate stelele de pe cerul înstelat şi se spune că ar fi chicotit la naştere, nu că ar fi plâns.
Vestea aspectului său atipic s-a răspândit foarte repede printre orăşeni şi uşor, uşor, întreaga regiune ştia de prințesa sărutată de aştrii cereşti. În mod normal lucrul ăsta ar fi fost considerat o catastrofă, poate chiar o condamnare a ținutului, dar multă lume era convinsă că prințesa era un dar al zeilor. A început să fie venerată, iar învățați şi călători de pretutindeni veneau să se uite la chipul său luminat.
Fata începuse să meargă la numai patru luni după naştere. Paşii ei erau glorioşi, mărşăluitori şi îndrăzneți, de o eleganță aparte. Cei ce o vedeau spuneau că zboară şi că o lumină puternic de blândă o înconjura de fiecare dată când făcea un pas. Era ca şi când răsărea viață pe oriunde mergea. A început să vorbească la şapte luni, rostind fraze întregi. Cei ce aveau onoarea să o audă erau gâdilați până în adâncurile sufletului de melodioasa şi clara ei voce, demnă de o prințesă.
Pe măsură ce creştea, prințesa devenea tot mai frumoasă. Nu exista sculptor care să-i poată face trupul din marmură şi nu exista pictor care să-i poată desena chipul perfect şi strălucitor. A devenit bijuteria oraşului. Oriunde mergea emana lumină, oriunde mai puțin în templu. De fiecare dată când păşea într-unul chipul i se întuneca, părul şi tenul i se colorau. Ajungea să semene cu o fată obişnuită, iar aerul divin, total diferit de conceptele rasiale ale acelui spațiu, dispărea. Doar ochii îi rămâneau la fel de albaştri şi la fel de fermecători ca cerul privit prin irişii unui orb ce admira frumusețile pământului prima dată.
Chamelee detesta să meargă în templu. Întreaga ei stare de spirit se întuneca şi se întrista. Simțea o plictiseală colosală şi, deşi era forțată de părinții ei să participe la ritualuri religioase, Chamelee nu le trata niciodată cu seriozitate, ba chiar lua multe dintre ele în derâdere. Mult s-au ofticat regele şi regina văzând cât de frumoasă şi cât de inteligentă era fata lor, dar cât de indolentă şi nerespectuoasă față de zei. Au încercat toate metodele care le-au putut trece prin cap, dar prințesa nu se lăsa înduplecată. Replica mereu:
— Eu nu mă închin la o statuie! Statuia asta nu-mi răspunde la întrebări. E doar o bucată de piatră.
Spre oroarea tuturor celor prezenți la un ritual al zeului Ganesha, stăpânul succesului şi al averii, prințesa a spart intenționat una dintre statuietele din piatră şlefuită ale zeității. În secunda în care a păşit afară din templu, chipul i s-a luminat la loc, tenul şi părul s-au albit din nou şi un miros proaspăt de verdeață i-a inundat nările.
Şi-a aruncat coroana de pe cap, fugind desculță până la cel mai apropiat iaz şi, privindu-se în luciul apei, a cugetat:
— Nu primesc răspunsuri, de ce ar trebui să slujesc cuiva care nu-mi îmbată inima cu credință? Dacă templul acela îmi răpeşte frumusețea, de ce ar trebui să mă întorc?
Chamelee era doar un copil, aşa au motivat regele şi regina, cerându-şi cele mai sincere scuze de la zei, promițând că o vor aduce pe fată pe calea cea bună. Deşi avea numai doisprezece ani pe atunci şi ar fi trebuit să se gândească la un posibil viitor soț, Chamelee era mult mai inteligentă decât o considerau cei din jur. Prințesa era foarte greu de impresionat, iar încăpățânarea sa creştea pe măsură ce frumusețea îi înflorea.
Timp de cinci ani a aşteptat în palatul său un viitor soț, ani în care întreaga regiune a sărăcit, oamenii s-au îmbolnăvit, majoritatea surselor de apă au secat şi vremea plăcută s-a transformat într-una ploioasă şi rece, ba chiar geroasă. Locuitorii spuneau că zeii, şi în special zeul Ganesha, erau furioşi pe Chamelee, şi pe bună dreptate credeau unii: prințesa a denigrat zeii, nu a înfăptuit ritualurile şi nici nu a dat semne de resemnare. Stătea în camera sa, adimirându-şi frumusețea în piatră şlefuită de râu, şi scria, citea sau cânta. Cobora din când în când să mai refuze câte un potențial pretendent.
Cinci ani a tot primit prințesa vizite din partea admiratorilor de pe întreg teritoriul, dar era din ce în ce mai clar că Chamelee nu avea intenții de măritiş. Refuza fără milă chiar şi pe cei mai aleşi şi mai bogați prinți, potențiali soți care ar fi putut salva regatul şi onoarea prințesei.
La şaptesprezece ani nu exista entitate, om sau zeitate, care să o întreacă în frumusețe sau în abilitate. Recita mai frumos ca trestiile, mânuia arcul mai bine ca vânătorii de meserie, iar frumusețea ei era suficientă pentru a seduce un zeu. Ochii îi străluceau, părul îi mângâia umerii, iar trupul i se unduia atât de melodios şi de seducător încât i-ar fi putut întoarce mințile chiar şi zeului Krishna, cunoscut de toți drept cel mai mare cuceritor care a călcat vreodată pe pământul sfânt al Indiei.
Plictisită la un moment dat de toate propunerile înspre măritiş, de insistența şi de plânsetele părinților şi de judecata supuşilor săi, Chamelee s-a înfățişat în fața părinților ei cu aceeaşi expresie luminoasă pe chip, aceeaşi postură arogantă şi cu aceiaşi paşi îndrăzneți şi a spus pe acelaşi ton hotărât, dar melodios:
— Mamă, tată, am greşit înaintea voastră, aşa că vă cer permisiunea să plec un an de zile, să-mi caut un soț şi să mă purific. Promit că voi veni înapoi în aceeaşi zi, când Soarele va străluci de două sulițe din nou pe cer, cu un soț de braț cu mine şi cu inima împăcată şi curată.
Cu nesiguranță au acceptat regele şi regina să-şi lase unica fiica să cutreiere lumea, sperând ei că zeii o vor mângâia cu iertare şi că norul negru abătut asupra regatului lor se va risipi. Prințesa a promis să Soarele va zâmbi din nou regatului lor şi că va face tot ce-i stă în putință să se achite de promisiune.
În scurt timp s-a îmbarcat în caleaşca ei de aur, adunând provizii şi haine cât mai alese din întreg castelul. Şi-a pus coroana pe cap, strălucind în umbra clădirilor. A înhămat cei mai falnici şi mai puternici bivoli, decorați cu cele mai alese bijuterii, a făcut cu mâna la părinți şi a ieşit pe porțile castelului, luând cu ea ultima urmă de lumină ce mai dăinuia în regat.
Drumul său a fost liniştit, traversând câmpii, dealuri şi munți, oraşe, cătune şi regate, fermecând pe toată lumea cu frumusețea ei atipică. Părul lung îi urma în spate ca o rază de lumină, pielea îi strălucea sub Soare, iar ochii înseninau fiecare umbră ce stătea de veghe lângă drum.
În calea ei a întâlnit un călăreț, breaz, voinic şi frumos, cu părul negru şi ochi verzi. Bărbatul a făcut o plecăciune, apropiindu-se de caleaşca prințesei. Chamelee l-a analizat de la distanță, strâmbând din nas.
— Ce caută cea mai frumoasă floare din ținut în zona aceasta? a întrebat-o bărbatul, plictisind-o şi mai mult pe fată.
— Era doar în trecere.
A plecat mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbat. La fiecare pas întâlnea un altul, care mai de care mai arătos şi zvelt. Urechile îi auzeau cuvinte mai dulci decât nectarul, iar caleaşca îi era umplută cu flori şi cadouri cum nici zeii nu primeau. Cu toate acestea, Chamelee nu s-a oprit nici măcar să-i arunce o privire vreunuia dintre ei.
Trei anotimpuri şi-a condus caleaşca prin ținuturi, căutând ceea ce nici măcar ea nu ştia. A trecut pe lângă temple, prin mijlocul ritualurilor, prin furtuni, secete şi îngheț, dar n-a primit niciun răspuns. Bătrânii o arătau cu degetul, numind-o un ateu, femeile fierbeau de gelozie când o vedeau împodobită cu cele mai frumoase pietre prețioase, copiii se minunau când o vedeau aşa strălucitoare, spunând că semăna cu o stea, iar bărbații jucau în jurul ei, venerând-o ca pe o zeiță.
Nici măcar adevăratul Soare nu putea să o eclipseze pe Chamelee. Se oprea la fiecare iaz, râu şi pârâu pentru a se admira în luciul apei. Vântul nu-i putea deranja părul, necazurile nu-i puteau întuneca privirea, iar murdăria nu-i putea păta tentul. Cu fiecare zi pe care o petrecea pe drumuri se lumina mai tare. A încercat şi viscolul, atipic regiunii aceleia, să o doboare, dar fulgii s-au oprit înaintea sa; asta dacă nu au împodobit-o cu o mulțime de cristale naturale.
Cu fiecare pretendent refuzat, Chamelee devenea tot mai convinsă că nu se va căsători, că nu exista om pe pământul ăsta care să o poată mulțumi. I-au fost oferite condimente rare, aur, platină şi rubine, binecuvântarea zeilor şi pământuri cât putea vedea cu ochii, dar prințesa nu s-a lăsat nici măcar câtuşi de puțin impresionată. Cei mai vestiți şi mai bogați regi şi prinți i-au făcut curte, cei mai bravi şi mai cunoscuți războinici au îngenuncheat înaintea ei, dar caleaşca prințesei nu a încetinit.
Pe măsură ce anul trecea, Chamelee se întrista. Deşi putea fi foarte uşor confundată cu un astru, fata nu era fericită: răspunsuri nu primise, soț nu-şi găsise şi obsosise să călătorească zi şi noapte.
Nu voia palate şi bogății, nu voia pământuri şi supuşi, voia doar pe cineva care s-o accepte aşa cum era - păgână. Şi ce dacă nu credea în zei? Nu a întâlnit vreunul, nu simțea că trebuie să venereze vreunul; iar dacă în suflet nu era nimic, dacă o flacără nu ardea în pieptul ei, putea să vadă câte un zeu la fiecare fir de iarbă şi tot nu ar fi crezut în ei. Chamelee nu înțelegea cum putea lumea să creadă fără să simtă. De mică fusese învățată de părinți că trebuie neapărat să creadă şi să mulțumească zeilor, dar nu i s-a spus niciodată pentru ce sau de ce. Credința nu trebuie să vină din obligație, sau cel puțin aşa credea Chamelee şi toată lumea o condamna pentru asta, dar nu avea de gând să-şi schimbe percepția; doar era cea mai încăpățânată făptură din întreaga Indie.
Continuându-şi călătoria în caleaşca ei strălucitoare şi glorioasă precum făptura ce o conducea, Chamelee începu să mediteze şi să se afunde în retrospective. Tot ce voia prințesa era iubire, compasiune şi acceptare, credea cu tărie în asta şi îşi dorea mai mult ca orice altceva să întâlnească măcar o persoană care să-i ofere aşa ceva. Însemna asta oare credință în zeul Krishna? Probabil, se putea spune şi aşa.
Cu un oarecare dubiu şi cu nesiguranță, prințesa îşi continuă drumul. Se plimba plictisită printr-o câmpie, bivolii de la caleaşcă mimându-i sentimentele. Lumina din jurul său păli puțin, păstrându-şi însă vigoarea şi aerul divin.
Nu după mult timp, în cale îi ieşi cale o făptură imensă, cu pielea groasă, urechi cât două palme, patru brațe, ochi mari, pătrunzători, o trompă lungă de câțiva metri și un trunchi gigantic, ba chiar enorm, ce se sfârșea cu două picioare umane, dar mari precum urechile. Făptura era îmbrăcată cu cele mai alese veșminte, împodobită cu fel și fel de bijuterii și podoabe de îți luau ochii și purta o coroană de aur pentru care mulți s-ar arunca în ocean. Chamelee l-a privit nesigură, caracterizându-l ca pe un animal de circ. Petrecându-și aproape întreaga viață în temple și înconjurată de statui dedicate zeilor, nu i-a fost prea greu să-și dea seama că făptura semăna leit zeului Ganesha, stăpânul succesului, al științei și al bogăției. Pe prințesă a cuprins-o un amestec de emoții: amuzament, pentru că i se părea atât de caraghioasă aparența finței, furie, pentru că avea o presimțire că părinții ei puseseră la cale cascadoria pe care o vedea în fața ochilor săi și nesiguranță, neștiind dacă ceea ce se afla în fața ei era o creație a imaginației sale sau era reală.
Aproape a bufnit-o râsul în momentul în care a trecut în trăsura sa de aur pe lângă ceea ce semăna cu un elefent într-o formă nu prea umană pentru a putea fi considerată normală. Creatura s-a încruntat, îngustându-și ochii. A pufnit scurt, dar apăsat pe trompă, proțăpindu-se în fața trăsurii. Chamelee l-a fulgerat cu privirea ei, nu la fel de blândă, și i-a cerut să se dea din calea sa.
— Prințesă Chamelee, eu sunt Zeul Ganesha, fiul lui Shiva și al lui Parvati.
— Părinții mei te-au plătit să-mi ieși în cale, nu-i așa? l-a întrerupt prințesa cu neobrăzare. Nu e sfidător să te dai drept un zeu?
— Ochilor tăi s-a arătat Zeul Ganesha în toată splendoarea și gloria sa, prințesă Chamelee. Te iert pentru toată neobrăzarea și sfidarea dacă te vei închina zeilor.
— Mă voi închina zeilor dacă unul dintre ei poate să-mi răspundă la o întrebare, s-a abținut cu greu prințesa să nu râdă și a vorbit în stilul său caracteristic. De ce crede lumea fără să simtă?
Zeul a privit-o curios, făcându-și ochii mai mari ca două portocale. S-a scărpinat sub trompă, căutând în vasta lui cunoaștere un răspuns.
— Pentru că așa au fost învățați.
— Nu e răspunsul pe care îl căutam.
Prințesa și-a ținut nasul pe sus, lăsându-și cuvintele să iasă pe gură cu o aroganță pe care nici măcar un zeu nu o putea măsura. A dat bice bivolilor, trecând indolent pe lângă Zeul Ganesha ca și când nici nu i s-a arătat. Și-a continuat drumul, mândră de atitudinea pe care a avut-o. Adevărul e că nici măcar Chamelee nu știa ce răspuns căuta, dar știa că avea să-l recunoască când îl va auzi.
Drumul devenea din ce în ce mai ostenitor, iar timpul trecea și niciun potențial soț nu-i ieșea în cale. Pentru prima dată prințesa intrase în panică. Făcuse înconjurul Indiei de atunci și nu găsise nimic, doar aleși ai zeilor ce credeau orbește în idei, urmărind și bazându-se pe o flacără artificială ce a fost aprinsă în mintea, ci nu în inima lor. S-a posomorât, conducându-și trăsura plictisită. În fața ei s-a arătat o femeie înaltă și frumoasă, cu părul negru, ochi precum migdalele de culoare lila, ten curat și buze subțiri. Purta veșminte colorate și deschise la culoare, bijuterii și ținea în cele patru mâini ale sale un mănunchi de flori roz pe care le etala în vântul blând, permițându-le să-și împrăștie mirosul și polenul. Chamelee s-a oprit, iritată când a văzut femeia. I-a aruncat o privire urâtă, dându-i de înțeles că nu dorea morală și nici o cană cu ceai pentru a discuta.
— Prințesă Chamelee, eu sunt Zeița Lakshmi, zeița bogăției și a prosperității materiale și spirituale. La urechile mele a ajuns zvonul că una dintre cele mai vestite prințese din întreaga Indie nu slujește zeilor.
— Zvonurile circulă repede, a replicat prințesa cu un amestec de plictiseală și aroganță. La ce bun a sluji cuiva dacă nu simți a sluji?
Femeia și-a îngustat privirea, contemplând ceea ce prințesa a rostit cu atâta siguranță și delăsare. S-a gândit preț de câteva secunde la un răspuns, dar a fost nevoită să-și înghită replica deoarece Chamelee s-a angajat din nou înspre a vorbi, emanând același aer de superioritate față de zei ca până atunci.
— Dacă îmi răspunzi la o întrebare mă voi închina ție, i-a propus fata.
Lakshmi a privit-o curios și supărată în același timp. Cum de îndrăznea un om să negocieze cu ea? Voia să o ajute pe prințesă, așa că a acceptat cu o oarecare suspiciune și rănire de orgoliu.
— De ce crede lumea fără să simtă?
Chamelee a întrebat-o pe Zeița Lakshmi același lucru pe care l-a întrebat și pe Zeul Ganesha. Femeia a stat puțin pe gânduri. Au trecut câteva clipe bune și Lakshmi nu avea un răspuns potrivit pentru prințesă. Știa că fata nu avea să se mulțumească cu orice, iar întrebarea ei, care părea simplă din exterior, era mult mai complicată decât a făcut-o Zeul Ganesha să pară.
— Deci nu ai un răspuns pentru mine, a concluzionat prințesa.
— Ce răspuns așteptai?
— Nu știu, a ridicat ea din umeri. Ți-l voi spune când îl voi primi.
Și încă o dată a dat bice bivolilor, trecând pe lângă zeiță ca și când nu a fost niciodată acolo. Lakshmi a privit-o cum se îndepărta, rămânând pe gânduri. Florile din mâinile ei au pălit, orbite de strălucirea posomorâtă pe care Chamelee a lăsat-o în urma ei. Zeița s-a întors pe călcâie către caleașca în care se afla prințesa și a strigat:
— Aroganța te va aduce la pierzanie, prințesă Chamelee.
Fata și-a continuat drumul, trecând pe lângă un pârâu. A admirat priveliștea, luând o gură de aer. Vocea zeiței îi răsunase câteva clipe bune în cap, dar a ignorat-o. Avea lucruri mai importante la care să se gândească decât să-și creioneze scenarii despre cum va muri în cap.
După alte câteva ore de mers s-a oprit în fața unei răscruci de drumuri. În fața ei se etala o altă făptură înaltă, cu patru brațe, trup de femeie, păr negru, lăsat pe spate sub o coroană, ochi mari și negri, multe bijuterii și perle la încheieturile sale și câteva instrumente tradiționale în mâinile ei. S-a apropiat de trăsura prințesei cu picioarele goale și cu veșmintele lungi, colorate pastelat, atingând drumul prăfuit.
Lui Chamelee îi ajunsese atâta mascaradă pentru o zi din viața sa. Și-a dat ochii peste cap în plictiseală, vrând să treacă mai departe, dar femeia s-a proțăpit în fața ei cu o privire serioasă. Prințesa se opri forțat, fixând-o pe femeie cu o privire urâtă și sfidătoare. Și-a dres vocea, încercând să îi dea de înțeles că ar trebui să se dea din calea ei.
— Prințesă Chamelee, eu sunt Saraswati, zeița cunoașterii, artei și a muzicii. La urechile mele a ajuns zvonul cum că profanezi numele sacru al zeilor. E mare păcat pentru o fată așa de talentată și frumoasă ca tine să nu se regăsească în grațiile zeilor.
— Degeaba mă aflu în grațiile cuiva dacă pentru mine nu înseamnă nimic, a răspuns Chamelee.
Saraswati a tăcut, analizând prințesa din cap până în picioare. S-a încruntat văzând fala și bogăția din caleașca sa, dar cel mai mult au deranjat-o aroganța, mândria și indolența de care dădea dovadă. Dacă în spatele frumuseții atipice ascundea Chamelee ceva, atunci era mândria. Avea un suflet bun, o minte sclipitoare și o ambiție colosală, dar defectul său fatal stătea în mândrie și în aroganță. Căuta mereu să aibă dreptate, nu era genul care să recunoască atunci când greșește și nici nu îi plăcea să fie pe locul doi.
— Ar fi mare păcat, a început Saraswati, ca o fată atât de grațioasă ca tine să sfârșească într-un mod tragic.
— Mai devreme sau mai târziu toți ne vom găsi sfârșitul, chiar și cultul zeilor. Numai natura nu e efemeră, i-a spus fata, trecând pe lângă zeiță.
— Te avertizez, prințesă! Vei pieri fugind de lucrul pe care ți-l dorești cel mai tare.
Vocea femeii s-a auzit pe o distanță de câțiva kilometri, urmărind-o pe Chamelee oriunde se ducea. La fiecare bătaie de inimă îi răsuna în cap prezicerea lui Saraswati. Și totuși prințesa reușea să o ignore. Încerca să-și țină capul sus, să-și mențină atitudinea caracteristică și să se concentreze pe ce avea de făcut.
Și-a mânat bivolii pe drumul prăfuit, aruncând priviri în stânga și-n dreapta. Nu uitase că trebuia să-și găsească un soț, dar misiunea sa părea din ce în ce mai imposibilă. Pe oriunde mergea dădea peste aceleași tipologii de bărbați, iar prințesa voia ceva diferit, ceva care să iasă din tipar exact ca ea. Și totuși tiparul acela părea să fie mult prea vast pentru a putea fi depășit.
A ajuns ziua următoare într-un oraș frumos și bogat. Locuitorii au întâmpinat-o ca pe o zeitate, cu flori și coroane. Chamelee a explorat zona, pentru prima dată după ceva timp coboând din trăsura ei. Cu același aer superior, cu aceeași grație și eleganță, cu aceeași îngânfare și aroganță, prințesa părea că zboară, nu că merge. Tălpile ei goale abia dacă atigeau iarba verde și crudă, iar vântul, oricât de aspru era, părea că o înconjoară, purtând-o deasupra pământului și mângâindu-i pletele. Oriunde călca iarba devenea mai verde și mai crudă, întinerind parcă.
S-a apropiat cu pași micuți, dar apăsați, de un iaz în jurul căruia se afla o șezătoare. Fete și băieți de toate vârstele dansau și cântau în jurul apei lucitoare. Printre ei se afla și un băiat înalt și zvelt, cu părul negru, ochi precum tăciunele și trăsături cum Chamelee nu a mai văzut. Băiatul cânta la flaut cum numai un om n-ar fi putut. Păsările tăceau, zumzetele se opreau, fetele se așezau pe lângă el, iar băieții îl priveau prigonitor. Frumusețea lui era la fel de orbitoare precum îi era muzica de melodioasă, iar zâmbetul său era suficient pentru a face până și cea mai umbrită inimă să se îndrăgostească.
O fată din dreapta sa l-a prins de braț, agățându-se de el, și i-a zâmbit. L-a luat în brațe, ascunzându-se la pieptul lui. O alta a tras-o pe prietena sa de păr, agățându-se de celălalt braț al băiatului. Văzând una ca asta, celelalte au sărit imediat, înconjurând tânărul și aproape rupându-i flautul. Băiatul, ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci și ceva de ani, a părut mulțumit de această atitudine, dar a scăpat dintre ele, luând-o în pași de dans în jurul iazului, urmărind ritmul cântat chiar de el. Fetele îl sorbeau din priviri.
Chamelee s-a sprijinit de un trunchi de copac, delectându-și urechile cu muzica tânărului misterios. A urmărit cu atenție întreaga scenă, hlizindu-se pe sub mustață când vedea fetele prinse în vraja muzicală a băiatului.
Nu i-a luat prea mult timp misteriosului muzician să realizeze prezența frumoasei fete de lângă copac. A privit-o în ochi și irișii lui negri ca tăciunele i-au întâlnit pe ai ei albaștri ca cerul. S-a oprit din cântat pentru o clipă, ce a părut inexistentă pentru mulți, analizându-i frumusețea, și a început să cânte din nou, din ce în ce mai repede și mai frumos. A ajuns în dreptul ei și a luat-o la dans, învârtind-o cu o mână și cântând cu atâta ușurință cu cealaltă de parcă ar fi avut mai multe.
Dacă nu ar fi știut mai bine, Chamelee ar fi zis că băiatul încerca să o seducă în aceeași manieră în care le-a sedus pe celelalte, dar prințesa nu era genul care să se lase mai prejos. L-a fixat cu privirea, mângâindu-i brațul cu care o strângea de talie, și l-a tras mai aproape de ea, invitându-l paraverbal la dans. Părea că flautul cânta singur căci băiatul o trase aproape de el și o învârtea mai grațios și mai rapid cum nimeni altcineva nu a făcut-o.
Și-au intersectat din nou privirea, de data asta lung. Niciunul nu voia să-și ia ochii de pe celălalt. Siguranța din privirea tânărului a liniștit-o pe Chamelee, dându-i de înțeles că băiatul voia să conducă dansul. A început simplu, devenind din ce în ce mai jucăuș. Deși niciunul nu a scos vreun cuvânt, amândoi au început să zâmbească, iar ceea ce a început ca un zâmbet a evoluat într-un chicot și mai apoi într-un râset din întreaga inimă.
Dansul lor era grațios și sigur, de o armonie rară. Tânărul a încercat să o impresioneze pe prințesă, săltând-o în sus. La cât de greu era de impesionat prințesa, nimeni nu ar fi crezut că niște gesturi atât de simple aveau să o facă să rămână plăcut surprinsă. La final, băiatul s-a aplecat, sărutându-i mâna și culegând cea mai frumoasă floare din zonă. Părea că acea floare a răsărit din senin, dar Chamelee a fost atât de absorbită de gest încât nu a mai dat importanță la nimic din jurul ei.
Văzându-se analizată cu privirea și curtată de un adevărat domn, mintea ageră și ascuțită a prințesei s-a gândit la ceva. Chiar în momentul în care muzicianul a vrut să-și deschisă gura, cu intenția de a o cuceri până la final, fata a plecat fără să spună ceva. Șiretenia prințesei întrecea orice limită, dar nici tânărul galant nu se lăsa mai prejos. Bărbatul chipeș și tânăr nu era nimeni altcineva decât Zeul Krishna, zeul iubirii și cel mai mare cuceritor care a călcat vreodată pe pământ. Flautul său avea puteri miraculoase, putând cuceri pe oricine.
Se poate spune că zeului i-a picat cu tronc prințesa, iar el era determinat să-i cucerească inima acelei pământene cu trup de zeiță. Chamelee avea însă sa fie cea mai mare provocare a sa. O făptură încântătoare era ea, întradevăr, dar se putea compara doar cu Zeul Ganesha în cunoștințe. Deși părea încântătoare și de-a dreptul tentantă, Chamelee era cea mai păgubașă femeie lângă care putea un bărbat sta. Pe lângă trăsăturile sale stupefiante și calitățile pe care le poseda, fata aducea și ceva tente de defecte pe care mulți le-ar numi fatale. Dar, bineînțeles că, Zeul Krishna nu știa acest lucru, așa că a pornit vioi pe urmele sale.
Fata stătea sprijinită de un alt copac la câteva sute de metri distanță de locul întâlnirii lor. Zeul, în forma sa umană, s-a apropiat țanțoș, etalându-și flautul. S-a apucat din nou să cânte, de data asta numai pentru prințesă. Flori și fire de iarbă răsăreau pentru a-l asculta. A compus o nouă melodie ce i-a gâdilat urechile fetei. A simțit în pieptul său o ardoare pe care n-a mai simțit-o vreodată, dar ceva îi trezea suspiciuni.
Când melodia s-a terminat, zeul s-a apropiat de ea, încercându-și puterile pe tânăra prințesă. Personalitatea puternică și orgoliul ce zăceau în Chamelee nu au lăsat-o să cadă pradă ușoară farmecelor sale, așa că prințesa a început propriul său ritual de seducere. Nici măcar zeul iubirii nu a putut rezista șarmului prințesei de pe care nu-și mai putea lua ochii. Tenul începuse să-i strălucească din nou, părul îi părea cea mai valoroasă comoară a lumii, iar ochii emanau scântei pline de pasiune și dorințe ca și când bucăți întregi de infinit și puritate s-ar fi desprins din cer.
Văzând reușita sa, Chamelee s-a luminat la față, apropiindu-se de bărbatul ce era în secret Zeul Krishna. Bietul zeu habar n-a avut ce l-a lovit. În doar câteva secunde s-a lăsat pradă șarmului prințesei, declarându-se pentru prima dată, și ultima, învins.
— Cânți foarte frumos la flautul acela, a mormăit prințesa în urechea sa.
— Cânt pentru muza mea, i-a răspuns zeul, întorcându-se către ea pentru a o putea privi în ochi.
— Și cine ar fi acea fată norocoasă?
— Stă chiar în fața mea. Frumusețe mai orbitoare ca a ei nu am văzut în viața mea. I-aș putea știi numele?
Prințesa a zâmbit mulțumită. Cine ar fi crezut că s-ar fi simțit atât de bine și de în largul ei în jurul unui muzician necunoscut dintr-un sat ferit de lume? Era ceva diferit la bărbatul acela, ceva ieșea în evidență. Avea un aer divin, de parcă n-ar fi fost din lumea aceea. Simplitatea lui complexă o intriga pe fată, făcând-o din ce în ce mai curioasă. În mod normal nu ar fi fost așa atrasă de un străin, dar nu știa dacă farmecul lui sau altceva o făcea să se apropie din ce în ce mai mult de el.
— Chamelee, a răspuns pe un ton melodios. Și tu ești?
— Toate la timpul lor.
Zeul a schițat un mic zâmbet și a început să cânte din nou, dansând pe același ritm jucăuș în jurul ei pentru un timp, după care s-a așezat pe iarbă. Din ce în ce mai multe flori răsăreau în locurile în care a fost și în locul în care stătea, înconjurându-l cu blândețe. Chamelee s-a așezat lângă el, rezonând cu muzica pe care o cânta.
Niciunul nu a mai scos vreun cuvânt toată ziua. Comunicau prin note muzicale și prin fredonări. Nu era stilul prințesei să tacă atât de mult timp, dar nu simțea lipsa cuvântului, ci o simplitate aparte când stătea lângă el. Nu era complicat pentru niciunul dintre ei să comunice ceva celuilalt, iar pentru prima dată, Chamelee a prins drag de un bărbat.
Față de ceilalți pretendenți pe care i-a întâlnit, el era diferit prin alură, prin spirit și prin trup, așa cum și Chamelee era diferită prin aspect, prin gândire și prin spirit. Se părea că prințesa a găsit în sfârșit pe cineva pe placul său, iar Zeul Krishna a găsit în sfârșit pe cineva de care nu se plictisea și care îl putea satisfăcea pe deplin. Îi era tare greu zeului să accepte ideea că un om se ridica peste nivelul său, dar îi era și mai greu să accepte faptul că nu putea avea prințesa pentru totdeauna. De dragul ei ar fi avut o viață dublă, mințind-o pentru eternitate doar ca s-o știe aproape.
Inima lui s-a rupt în momentul în care Chamelee i-a spus că nu crede în zei, că ea caută răspunsuri și că vrea să simtă înainte să creadă. Nu ar nega faptul că a simțit o mândrie colosală alături de ușurare atunci când fata i-a mărturisit că singura legătură pe care o avea în suflet era cu Zeul Krishna.
Dacă ai știi cât de puternică e acea legătură..., prințesă, nu ai mai sta pe gânduri și m-ai săruta.
În sfârșit cineva nu a judecat-o pe fată pentru ateismul de care dădea dovadă, iar Chamelee a fost atrasă de asta mai mult decât a fost de farmecul sau de talentul lui. Adevărul era că Zeului Krishna nici măcar nu îi păsa de credința fetei. Se uita în ochii ei și se pierdea în infinitul cerului, o privea în ansamblu și rămânea orbit de frumusețea ei, își trecea degetele prin părul său și se simțea de parcă avea în propriile mâini toate bogățiile lumii. Ce și-ar mai putea dori Zeul Krishna care era printre cei mai venerați? Ce și-ar mai putea dori prințesa Chamelee care era cea mai bogată și mai frumoasă? Răspunsul e simplu: unul pe altul.
Dacă ar fi știut ei doi că nu se puteau uni pentru vecie niciunul nu ar fi vrut să mai trăiască, dar nici măcar un zeu nu putea prezice viitorul. Krishna devenea din ce în ce mai convins de sentimentele sale atipice. Era gata să se căsătorească cu o frumoasă prințesă ce nu slujea zeilor și era gata să-și ascundă adevărata identitate pentru restul vieții ei. Poate avea Chamelee să se reîncarneze într-un simbol al său mai târziu.
— Nici acum nu mi-ai spus cum te numești, i-a șoptit prințesa la ureche.
— Vei afla în noaptea nunții.
Zeul nu avea nicio idee de nume la momentul respectiv, așa că încerca să tragă de timp pe cât de mult putea. Privirea ageră și încăpățânarea prințesei erau însă mai puternice decât voința sa. S-ar fi părut că Chamelee era o ființă cu totul specială, lucru pe care zeii îl recunoșteau cu dezinvoltură. Nimeni nu a mai avut, și nici nu avea să mai aibă vreodată, puterea de a-l seduce pe Zeul Krishna, întruchiparea șarmului și a standardelor ridicate ale vieții de cuplu.
— Nu pot să mă căsătoresc cu cineva al cărui nume nu-l cunosc.
Fața prințesei era aproape lipită de a zeului, urmărindu-i atent cu privirea reacțiile. O singură privire în ochii ei a fost fatală pentru ca bietul zeu să cadă în plasa fetei și să simtă o vinovăție mare în piept. Cum putea el să se căsătorească cu o prințesă fără să-și dezvăluie adevărata identitate? La urma urmei, Chamelee s-a declarat adeptă a persoanei sale zeificate, deci n-ar fi avut niciun motiv de fugă; ba chiar și-ar fi dorit să se căsătorească mai repede, nu-i așa?
Krishna a oftat, sprijinindu-se în coate și mângâindu-i talia fetei. A privit-o în ochi și cu o fluturare slabă din încheietură și-a făcut flautul să vină în mâna sa. Chamelee l-a privit confuză, frecându-se la ochi. Nu știa dacă ceea ce a văzut era real sau imaginația îi jucase feste.
— Tocmai ai–
— Frumoasă prințesă, ți-am ascuns ceva și nu pot să te cer în căsătorie fără să mă deschid în fața ta. Promite-mi că vom rămâne egali.
Zeul Krishna a așteptat aprobarea prințesei, care a venit imediat, dar cu o ușoară nesiguranță. A oftat încă o dată, nevrând să dea înapoi. S-a ridicat și s-a arătat fetei cu tenul său albastru intens și a început să cânte la flaut, atrăgând în jurul lui toate creaturile din acea zonă. Și-a terminat cântecul de dragoste prin care își exprima iubirea desăvârșită și s-a așezat într-un genunchi, sărutând mâna prințesei, și cerând-o în căsătorie.
Atmosfera s-a întunericit odată cu privirea fetei, care s-a smuls din mâna sa. Expresia ei era una furioasă care l-ar fi speriat și pe Zeul Shiva, iar bietele viețuitoare l-au privit cu simpatie și milă pe zeu. Toți știau că era un ,,nu".
— Cum îndrăznești să apari în calea mea, să mă curtezi de dragul zeilor și apoi să mă ceri în căsătorie? a răbufnit Chamelee. Și eu care credeam că mi-am găsit perechea... Totul nu a fost nimic altceva decât un plan pentru a-mi forța credința.
— Nu! Prințesă, iubirea mea e reală, inima mea bate după a ta și niciun zeu din panteon nu a îndrăznit să-mi ceară așa ceva. Nu știam de frumusețea ta, nu te cunoșteam, dar în viața mea nu am văzut o făptură mai grațioasă și mai splendidă ca Măria Ta.
— Păstrează cuvintele dulci pentru urechile bolnave ale altcuiva.
Și așa inima celui mai râvnit cuceritor a fost ruptă în bucăți mici de prințesa Chamelee și aruncată în apă să fie descompusă. Pe măsură ce lumina ei se îndepărta de zeu, noaptea și ziua deveneau mai reci, viața secătuia de emoții, inimile rămâneau goale și ultimele fărâme de iubire și empatie se evaporau în aerul tăios și greu.
Lumina zeului a pălit, devenind o umbră, iar cântecele și jocul lui vioi deveniră triste și melancolice. A hoinărit prin lume, distrugând căsnicii, furând iubire cu nemiluita pentru a-și alina durerea și cântând melodii de dor și jale despre o iubire imposibilă ce i-a furat singura urmă de umanitate și ultima fărâmă de vitalitate pe care le avea în el. Copacii se plecau când îl auzeau, cerul plângea, iar florile se ofileau. Cel ce era cândva sufletul petrecerii a devenit un cortegiu funerar ce își plângea suferința și dragostea pierdută. Și toate astea pentru că era un zeu.
Între timp, Chamelee își începu drumul spre casă, plângând lacrimi de cristal și aur. Nici lumina sa nu mai era la fel de strălucitoare. Inima îi era rănită. Trădarea a fost prea mare. Nu credea că va mai zâmbi cândva. Găsise persoana aproape perfectă. Aproape pentru că era un zeu.
Într-un oraș locuit de soare s-a oprit pentru a-și adăpa bivoii. S-a lovit de un bărbat trecut de douăzeci și cinci de ani, cu barbă neagă și deasă, păr creț, ochi negri și lacomi. O singură privire i-a aruncat fetei că s-a și aruncat în genunchi în fața ei și a cerut-o de soție. Tristețea din privirea lui Chamelee făcea mai mult decât o mie de cuvinte. Nu voia să se gândească la măritiș, ba chiar se hotărâse să nu se căsătorească, dar promisiunea făcută părinților îi veni în cap. Cu tragere de inimă a acceptat.
Ochii bărbatului avar străluceau la vederea bogățiilor prințesei și analizându-i mai bine frumusețea orbitoare. O ultimă lacrimă a curs pe obrajii albi ai fetei, înnegrindu-i. Trebuia să-și țină cuvântul.
Soarta a făcut ca Zeul Krishna să treacă prin acele locuri. A observat trăsura prințesei și s-a încruntat văzând lacomul de lângă ea. Și-a încleștat pumnii, urmărind totul cu atenție.
Chamelee începuse să se simtă din ce în ce mai prost. Singura fință în jurul căreia strălucea era Zeul Krishna. Era singurul zeu care nu-i răpea frumusețea și, în ciuda mărturiilor sale ofensatoare la adresa celorlalți zei, nu a încercat să-i schimbe percepția. A acceptat-o pe ea.
I-a simțit prezența în jur și l-a zărit pe un deal. Bărbatul de lângă a strâns-o de bărbie, vrând să îi sărute buzele, iar prințesa nu s-a putut împotrivi. A reușit să sară într-un final din caleașcă și a început să alerge către zeu cu bărbatul pe urmele ei. Orbit de furie, Krishna și-a aruncat Sudarshan Chakra-ul, un disc de foc ce semăna a soare, către câmpul de jos. Chamelee a fost orbită de lumina strălucitoare a obiectului și nu a mai văzut nimic în jurul ei. A făcut un pas în spate mai la dreapta și a fost lovită direct în frunte de disc. Furia lui Krishna s-a resimțit în tot corpul ei și a căzut fără suflare la pământ.
Zeul a făcut ochii mari, realizând ce a făcut, și a alergat cu pași repezi către locul în care sângele argintiu al fetei se scurgea în pământ. A îngenunchiat lângă trupul ei, mângâindu-i părul și fruntea. Krishna a vărsat lacrimi mari ce au udat pământul, făcând cinste prințesei pe care a ucis-o încercând să o protejeze. Trupul ei s-a făcut polen în mâinile lui, iar Krishna și-a scos flautul și a cântat cea mai frumoasă melodie care a fost auzită vreodată.
În locul în care sângele argintiu al lui Chamelee a atins pământul a crescut un arbuște, iar din mugurele uneia dintre crenguțe a răsărit o floare albă și delicată, cu miezul galben și cu un miros îmbătător. Floarea s-a aplecat și i-a sărutat buzele zeului, ștergându-i lacrimile, și s-a înălțat falnică înspre cer. A început să strălucească, captând lumina soarelui.
Floarea avea să fie cunoscută drept floarea de iasomie, simbol al Zeului Kama, zeul iubirii și al dorințelor trupești, în semn de omagiu și pentru a-i îndeplini dorința Zeului Krishna de a fi legat pe viață de frumoasa lui Chamelee.
word count: 6573 (eu care ziceam că nu voi scrie nici 3000 de cuvinte)
INFO: Krishna este considerat a fi un mare Avatar divin și este o zeitate venerată în multe tradiții hinduse. Este prezentat, de cele mai multe ori, dar nu neapărat, ori ca un păstor de vaci, cântând la flaut, ori ca un tânăr prinț care oferă îndrumări filozofice. Este considerat zeul suprem în unele tradiții sau o reîncarnare a Zeului Kama, zeul iubirii, în altele. Este, de asemenea, cel mai venerat zeu. Arma lui favorită este Sudarsan Chakra, o armă rotitoare, asemănătoare unui disc, care înseamnă literalmente ,,discul unei viziuni de bun augur", având o sută opt margini zimțate.
(Surse: Wikipedia și alte site-uri de mitologie și religie)
---
Poveste scrisă în cadrul concursului MYTHFEST
La media aveți coperta originală creată de BiancaStoica8