.
.
lumânărele,
pete de lumină
ascunse după scaune
și perdele,
ar vrea să dezgolească
pielea care
ascunde mii de goluri
și rugină...
dar nu le las.
eu sunt cea care
dorește întuneric,
nu lumină.
căci Soarele privește
fără de rușine
și judecă din perfecțiune
o neghină.
m-ascund și după ploaie,
mă ascund după nori,
căci ei ar vrea să vadă
nevăzutul.
nici eu nu știu
de ce-l ascund de ei
căci nici eu nu-l cunosc
pe de-a întregul.
însă cât știu
e suficient
să mă frământ,
să mă urăsc
și să mă rușinez,
căci nici într-un coșmar
nu ar vedea
ceva atât de sumbru și
grotesc.
eu zi de zi simt cum
mai ruginesc
puțin, puțin,
până mă ofilesc...