Privesc absentă tavanul alb de deasupra capului meu ca și cum ar fi cel mai interesant lucru pe care l-am văzut vreodată în viața mea și casc de câteva ori la rând atunci când număratul firelor de praf devine deja mult prea obositor.
Nu că mi-ar plăcea să număr sau să fac orice ar avea legătură cu matematica, asta ca să nu fiu înțeleasă greșit, dar e probabil singurul lucru pe care îl pot face atunci când brațele cuiva în jurul meu mă împiedică să fac orice altceva și strânsoarea lor devine mai puternică cu fiecare mișcare involuntară pe care o fac.
Îmi cobor privirea spre acel păr brunet pe care continui să îl mângâi de ceva vreme și zâmbesc la vederea imaginii din fața mea. Capul i se odihnește pe pieptul meu, un picior îi este încurcat cu ale mele, degetele îi sunt răsfirate pe abdomenul meu, iar somnul îi este adânc, adânc la fel ca de obicei.
În urmă cu ceva vreme nu înțelegeam de ce de fiecare dată când suntem împreună obișnuiește să adoarmă și o face pentru o perioadă bună de timp, Chiar începeam să am impresia că prezența mea îl plictisește naibii sau ceva de genul ăsta și tot ce ar putea face în legătură cu asta ar fi să doarmă, iar chestia asta mă frustra la un cu totul alt nivel. Dar după îndelungi și frustrante zile și nopți de căutări și de întors internetul cu susul în jos, am descoperit ceva ce mi-a topit inima complet. Stările lui de somnolență în preajma mea nu erau altceva decât un semn bun, căci copilul lui interior se simțea în siguranță atunci când era cu mine. Am decis să țin ceea ce am aflat doar pentru mine și pentru sufletul meu, căci cu siguranță așa și trebuia să rămână.
O să fie micul nostru secret.
Al meu și al micuțului Elliot.
"Nu știu cum se face că eu sunt ăla care doarme și tot tu visezi"
Îl aud mormăind somnoros și nu mi-am dat seama decât acum că mă privea de ceva vreme. Pufnesc amuzată și îi ciufulesc părul, iar el mârâie nemulțumit și îmi mușcă ușor o mică porțiune de piele la care avea cât de cât acces.
"Cât e ceasul?" mă întreabă căscând și își plimbă palma pe pântecul meu, gest ce mă face să mă înfior considerabil.
"Cât ți-e nasul" îmi înăbuș un chicot la gluma extrem de proastă și neamuzantă pe care am făcut-o, dar totuși am reușit să îi smulg un râset scurt și probabil involuntar.
Știam eu că nu îl iubesc degeaba.
"Iubito, faptul că ești frumoasă cred că e de ajuns. Mai bine ai lăsa glumele pe seama altora" mă tachinează cu un rânjet în colțul gurii, iar eu pufnesc și îmi dau ochii peste cap.
"Nesuferit" mormăi prefăcându-mă supărată și totuși cu greu îl dau jos de pe mine, urmând să mă ridic în șezut la marginea patului.
"Am auzit aia" îi aud glasul înfundat din spatele meu, semn că deja și-a afundat chipul în perna pe care tocmai am stat.
"Asta și voiam" mint și mă ridic în capul oaselor, întinzându-mă și așezându-mi mai bine hainele pe mine până să simt din nou aceleași brațe în jurul taliei mele cum mă trag înapoi și ajung să stau în poala lui.
"O să întârzii la nenorocitul ăla de antrenament, Elliot" pronunț cuvintele fără vlagă și un zâmbet mic îmi apare pe buze când îl simt lipindu-și obrazul de spatele meu.
"Știu. Dar stau prea bine" oftează zgomotos și îmi depune un sărut pe gât, iar eu mă întorc spre el cât să îl pot privi.
"Hai, Kane, sus" îl bat ușor pe umăr și dau să mă ridic de pe el, dar își arcuiește o sprânceană și mă prinde de șolduri cu putere încât abia reușesc să nu scap vreun suspin.
"Vrei să plec?" se bosumflează atât de adorabil în nici două secunde, iar eu nu pot să îi rezist și îl iau în brațe instant, sărutându-i încet tâmpla.
Schimbările lui de atitudine nu mă mai surprind chiar atât de mult cum o făceau înainte și asta îmi dă de înțeles că încep să mă obișnuiesc cu el. Iar asta mă bucură nespus.
"Nu aș vrea niciodată să pleci" îi șoptesc și îi mângâi obrazul, iar vorbele mele par să îl mulțumească.
"Și nu o voi face" îmi spune serios și continuă să își plimbe palmele de-a lungul spatelui meu, pe sub tricou.
Sunt absolut conștientă de faptul că fiecare zi ne este incertă, dar ceva în mine se cutremură cu totul atunci când îl aud rostind astfel de promisiuni și orice strop de teamă din mintea mea pare să se evapore complet.
"Uneori cred că tot ce mi-aș dori ar fi să fii atât de micuță încât să îmi poți încape într-un buzunar, să te am mereu cu mine și să pot avea grijă de tine în orice secundă" îmi zice cu o expresie amuzată pe chip, iar eu simt că nu mai pot de dragul lui.
"Ai devenit atât de atașat de mine?" îl întreb ușor surprinsă și totuși emoționată în același timp și îi trasez încet contul maxilarului cu un deget.
"Nici nu ai idee, iubito" zâmbește în colțul gurii și mă privește atât de frumos încât nici nu îmi dau seama ce am făcut să îl merit.
Mă așează cu grijă lângă el pe pat, iar apoi își duce mâinile spre tivul tricoului său pe care îl dă peste cap ulterior și îl aruncă neglijent într-un colț al camerei. Deși, în mod evident, îmi place ceea ce văd, nu pot să nu mă întreb care îi sunt intențiile de data aceasta.
Se întoarce cu spatele la mine și timp de câteva secunde totul mi se pare confuz. Dar cuta fină dintre sprâncenele mele dispare treptat și un icnet îmi părăsește buzele în momentul în care observ de fapt ceea ce voia să îmi arate.
Un tatuaj nou pe unul din omoplații săi. Un tatuaj pe care nu cred că m-aș fi așteptat vreodată să îl văd imprimat pe pielea lui.
Căci ceea ce tocmai analizam cu atenție era privirea mea.
"Elliot, e-eu…"
Nu îmi găsesc cuvintele. Nu sunt capabilă să găsesc cuvintele potrivite pentru a-i spune ceea ce simt în momentul de față. Mă apropii silențios de el, dorindu-mi să văd mai de aproape fiecare detaliu atent schițat și simt lacrimi de bucurie în ochi cu cât îl privesc tot mai mult.
"E atât de frumos" spun fascinată și ating timidă cerneala de pe pielea sa, continuând să simt o mie și una de stări în același timp.
"Ai început să însemni atât de mult pentru mine încât am vrut să te am nu numai în mintea mea, ci și permanent pe piele. Mi-aș fi dorit să mi te imprim cu totul, dar ți-am ales ochii. Pentru că am putut de la bun început să iți văd inima prin ei și pentru că oceanele nesfârșite pe care le zăresc de fiecare dată când îi privesc îmi liniștesc sufletul, Everlee"
Eu sunt îndrăgostită până peste cap, iar inima mea e topită după el. Respir iubire constant, iar dacă tot ceea ce simt acum este doar un vis frumos mi-aș dori să nu mă mai trezesc niciodată în viața asta.
"Te iubesc, te iubesc atât de mult" îi spun cu glas stins și îmi lipesc blând buzele de acea porțiune de piele, ținându-le acolo timp de câteva secunde.
Se întoarce din nou spre mine și rânjește atunci când vede cât de tare a reușit să mă emoționeze, iar următorul lucru pe care îl face este să mă sărute. La fel de înnebunitor ca întotdeauna.
Nu mi-aș fi închipuit vreodată că aș putea să iubesc pe cineva așa, încât să simt că nici măcar acele două cuvinte nu mai sunt de ajuns pentru a exprima asta cu adevărat. Iubirea noastră devine mai puternică cu fiecare zi care trece și sunt sigură că nu mi-aș fi putut dori mai mult decât ceea ce avem acum.
"Elliot?" îngân cu fața ascunsă în pieptul său și îmi ronțăi buza de jos de ceva vreme și cumva știu deja că ceea ce am să îi spun probabil va fi în zadar oricum.
Dar cum speranța moare ultima, măcar am de gând să încerc.
"Da?" mormăie la rândul lui și după vocea pe care o are, va mai dura foarte puțin până să adoarmă înapoi.
Nu acum, micuțule Elliot. Incerc ceva aici.
"Vreau și eu un tatuaj" las cuvintele să îmi părăsească buzele, iar reacția lui care întârzie să apară mă face să sper.
"Nu" spune simplu și toată speranța mea s-a dus instant pe apa sâmbetei.
Evident.
"Nu? Adică cum nu? De ce?" întreb revoltată și mă îndepărtez puțin de el, cât să ne privim în ochi.
"Prea multe întrebări în același timp" oftează obosit și își trece o mână prin păr, iar eu îmi dau ochii peste cap.
"Răspunde la oricare dintre ele, Kane" mă impacientez și ridic puțin tonul, chestie ce îl face să își arcuiască o sprânceană in direcția mea.
"Nu vreau să văd vreun tatuaj pe pielea ta, Everlee" îmi mângâie absent buza de jos cu degetul său mare, iar cealaltă mână a sa încă îmi înconjoară talia.
"Te rog?" îmi mai încerc încă o dată norocul, dar morocănosul din fața mea nu pare să fie impresionat de orice aș zice și orice aș face.
"Nu" spune sec și mâna îi coboară tot mai jos spre spatele meu.
"Unul mic, mic de tot" continui să insist și îi prind chipul în palme, afișând cea mai inocentă expresie a mea.
"Everlee" mârâie și mă lipește de el, gest ce mă face să înghit în sec și să realizez că încep să trec de limita lui de răbdare.
Pe care, de altfel, am întrecut-o de foarte multe ori, încât nu îmi ajung degetele de la ambele mâini și nici de la picioare ca să pot număra.
"Niciodată nu renunți până nu rămâne ca tine" pufnesc supărată și îi împung jucăuș umărul cu un deget în repetate rânduri.
"Îmi pare rău, iubito. Totul se joacă după regulile mele" rânjește și îmi sărută lung colțul gurii, iar eu îmi simt obrajii arzând.
Și sper că și viața se va conforma într-o bună zi și va juca împreună cu restul lumii după regulile brunetului.
Prezent
Pentru totdeauna.
Două cuvinte atât de frumoase, dar atroce în același timp.
Două cuvinte ce te lasă cu un gust dulce-amar pe buze atunci când le pronunți.
Două cuvinte menite pentru amintiri, pentru suflete, dar nu pentru oameni.
Niciodată pentru oameni.
Privesc cu lacrimi în ochi și cu un zâmbet trist pe buze tatuajul de pe încheietura mea dreaptă, unde încă îi mai pot simți amintirea tuturor săruturilor. Îmi trec încet degetele peste cerneala imprimată adânc și veșnic în pielea mea, dar nu la fel de adânc precum mi-a rămas el imprimat în suflet. Al meu suflet ce și după atât timp continuă să tresară atunci când îi aude numele și se întreabă ce-o mai face sufletul lui, dacă e bine și dacă se va mai întoarce vreodată la mine.
Îmi place să cred că acum a devenit o mică parte din univers. Îndrăznesc să sper că de fiecare dată când plouă e prezent pretutindeni, chiar și în locuri în care nu a ajuns atunci când era aici pe pământ, îndrăznesc să sper că el este lumina soarelui ce se joacă pe pielea mea în fiecare zi senină, îndrăznesc să sper că vântul nu e nimic altceva decât șoaptele sale ce încearcă să îmi spună secrete pe care doar eu ar trebui să le știu.
Iubesc tot mai mult după-amiezile ploioase, cafenelele goale, cărțile vechi și culoarea ochilor lui. Îl caut cu privirea în fiecare apus, îl regăsesc în fiecare răsărit și gândul îmi zboară la el neîncetat în fiecare moment la fiecărei zile.
"Sunt sigură că dacă ai fi fost aici m-ai fi certat pentru tatuajul ăsta, dar știu că ulterior ar fi avut să devină lucrul tău preferat la mine"
Chicotesc încet printre lacrimi și îmi trec ușor palmele deasupra pământului negru și rece ce mi l-a luat pe el atât de devreme și atât de neașteptat. Deși a trecut atâta timp, inima încă mi se oprește în loc pentru câteva secunde de fiecare dată când mi se aprinde ecranul telefonului în miez de noapte și sper din adâncul sufletului meu că el este cel ce mi-a scris, că încă nu l-am pierdut. Și probabil că voi continua să sper asta la nesfârșit, chiar dacă știu că el nu se va mai putea întoarce niciodată.
"Mi-ai promis că nu vei pleca de lângă mine, dar totuși uite unde am ajuns"
Râd ușor amar și îmi mușc buza inferioară cu putere în încercarea de a-mi înăbuși un hohot de plâns, căci știu că nu i-ar plăcea să mă vadă vărsând lacrimi pentru el. Îmi trec o mână prin păr, ce acum îmi ajunge puțin mai sus de umeri, și expir tot aerul din plămâni, urmând să îmi închid ochii pentru câteva secunde. Simt instant cum mă cuprinde o stare de amețeală puternică și o migrenă supărătoare își face de cap cu mintea mea, dar niciun fel de durere fizică nu mai contează pentru mine de când inima îmi este cea rănită.
Și nimic nu doare mai mult decât o inimă ce se întreabă constant "de ce?"
"Acum când privesc înapoi, mă bucur că nu mi-ai promis că te vei întoarce în acea seară, deși eu am continuat să sper până în ultimul moment. Și nu ai făcut-o pentru că știai prea bine că nu te vei întoarce. La fel cum o știau toți de altfel"
Îmi las privirea să cadă spre mâinile ce îmi sunt împreunate în poală și se frământă de ceva vreme una pe cealaltă. De ce? Poate de emoție, căci am curajul să îi vorbesc după atâta timp. Poate de frustrare, pentru că îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat în trecut. Sau poate doar îmi imaginez că degetele sale sunt împreunate cu ale mele, așa cum obișnuiau să fie înainte.
În acea noapte aveam să aflu că l-am pierdut pentru totdeauna, cel puțin fizic, pentru că am continuat să îi mai simt încă prezența în viața mea o bună perioadă de timp. Sau cel puțin așa aveam impresia. Îl simțeam de fiecare dată când îi îmbrăcam tricoul, îi simțeam brațele în jurul meu ori de câte ori priveam stelele, îi simțeam sărutul blând pe creștet în serile în care plângeam și atingerea pe pielea mea înainte să adorm. Chiar dacă era atât de departe de mine, încă îi puteam auzi vag bătăile inimii atunci când era liniște.
Dacă știam că aceea avea să fie ultima dată când îl mai văd, probabil că nu i-aș mai fi dat drumul niciodată. M-aș fi agățat de tricoul lui și mi-aș fi ascuns chipul în scobitura gâtului său, strângându-l în brațe ca și cum ar fi fost ultimul lucru pe care l-aș fi putut face pentru noi.
Trebuia să îmi dau seama că ceva se întâmplă încă de când Ivy mi-a spus că mă va părăsi într-o zi și încerca să îmi dea tot felul de semnale mixte. Dar am refuzat să văd toate aceste lucruri și am preferat să mă mint, alegând pentru prima dată de când mă știu fericirea mea în detrimentul adevărului și a realității crude ce ulterior m-a lovit din plin când mă așteptam cel mai puțin.
A plecat și m-a lăsat singură mult prea devreme și exact când credeam că am reușit să construim ceva ce nimeni nu ne poate lua, ce nimic nu poate distruge. Nu am luat în calcul nicio secundă faptul că totuși destinul ne-ar putea descâlci drumurile după ce, în mod evident, tot el este cel care le-a și încâlcit. Ne-a adus împreună, ne-a unit sufletele, ca mai apoi să ne despartă și să facă tot ce am avut să dispară în cel mai cumplit mod posibil.
Inima lui, cea pe care am avut ocazia să o ating și a cărei iubiri am avut onoarea să o simt, a cedat neașteptat în acea seară de iunie. Probabil că tot ce se întâmplase în ultimul timp a fost prea mult pentru ea și s-a văzut nevoită să ia o pauză pentru câteva secunde. Secunde ce s-au prelungit și au ajuns să devină minute, momente, ore, zile și chiar ani. Situația părea să fie sub control, meciul era un real succes, el era bine și nimic nu dădea impresia că îl poate opri din a ieși învingător în acea seară. Dar nimeni nu se aștepta la ce avea să urmeze și nimănui nu îi venea să creadă că Elliot Kane nu va mai putea fi văzut vreodată, jucând fotbal sau pur și simplu existând.
În momentul înmormântării am crezut pur și simplu că nu pot face față și că voi claca în orice moment; am plâns și am suferit atât de mult încât aveam impresia că nu îmi voi mai reveni oricât aș încerca. Am plâns pentru viața pe care a trăit-o și pentru cea pe care nu a mai apucat să o trăiască împreună cu mine. Tremuram incontrolabil, eram ruptă total de lume, îmi simțeam sufletul strigând după al său și arzându-mi de dor în piept. Am mers zile la rând în acel loc, doar ca să mă conving de faptul că totul era cât se poate de real, că el chiar a plecat de lângă mine și nu se va mai întoarce niciodată. De multe ori tot ce făceam era să privesc în gol spre acea piatră funerară minute în șir și încercam să îmi aduc aminte de orice parte din el, de cât a însemnat pentru mine.
Cei din jurul meu au continuat să îmi spună că totul va fi bine într-un final și că ușor, ușor timpul va reuși să îmi vindece rănile provocate de trecut. Și poate că aveau dreptate. Dar nimeni nu mi-a spus totuși că din acel moment, fiecare strop de fericire pe care îl voi simți va fi mereu combinat cu o urmă de tristețe și că orice rază de speranță ce îmi va pătrunde în suflet va fi umbrită de teamă și de incertitudine.
"Azi se împlinesc trei ani de când ne-am întâlnit pentru prima dată și sincer nu mi-aș fi imaginat vreodată că acesta ar fi modul în care ți-aș spune-o, dar știu că mă asculți de acolo de unde ești. Mi-aș dori enorm să îți aud vocea acum, dar cred că încep să mă obișnuiesc și cu liniștea ta. Doar că uneori îmi este dor puțin mai tare de tine și tot ce aș avea nevoie în momentele acelea ar fi să îmi spui că voi fi bine, atâta tot. În altă ordine de idei, sper că ești fericit acolo, sper că în sfârșit ai parte de liniștea pe care ți-ai dorit-o atât de mult dintotdeauna și că ți-ai reîntâlnit familia. Să îi îmbrățișezi strâns pe toți din partea mea și să le spui că îi iubesc și pe ei la fel de mult cum te iubesc pe tine. Pentru mine, în schimb, să nu îți faci griji, căci sunt bine. Sau cel puțin așa încerc să fiu încă de când ai plecat. Am terminat facultatea de curând, m-am mutat într-un apartament tocmai în celălalt capăt al orașului și am chiar și o pisică, doar ca să nu mă mai simt atât de singură uneori"
Un zâmbet slab mi se imprimă pe buze când îmi aduc aminte de micul ghem de blană ce îmi înseninează zilele și abia așteaptă să mă întorc acasă de fiecare dată ca să ne putem juca împreună. Și sunt sigură că acel suflețel mi-a fost trimis de undeva, căci a apărut în viața mea exact când aveam cea mai mare nevoie și m-a salvat în moduri în care nimeni altcineva nu o putea face.
"Tot ce lipsește în viața mea, în schimb, ești tu. Aici, pe pământ, toată lumea îți duce dorul și ai fi surprins să vezi câte persoane au ținut la tine de fapt și cât de mult te-au apreciat pentru cine ai fost. Dar eu am simțit mereu absența ta cel mai puternic și cel mai dureros, căci golul imens din inima mea a rămas la fel de adânc precum era la început. Când ai plecat ai luat cu tine jumătatea de suflet ce îți aparținea, lăsându-mă singură cu toată iubirea ce ți-o purtam și îmi ardea continuu inima. Nu te-am uitat nicio secundă căci încă trăiești în liniștea dintre gândurile mele, dar îmi este atât de teamă de momentul în care, inevitabil, voi începe să o fac. Cel mai tare totuși mă doare că voi continua să te iubesc necondiționat pentru tot restul vieții mele, iar tu nu îmi vei putea fi martor decât din ceruri"
Amintirea lui a devenit indubitabil parte din mine. Mă agăț de orice reminiscență a iubirii noastre și o țin strâns la piept, căci știu că asta e tot ce mi-a mai rămas de la el și odată dispărută, niciodată nu o voi mai putea avea înapoi.
"Ceea ce mă surprind întrebându-mă uneori este dacă mă mai poți simți iubindu-te. Poți simți cât de tare îmi suferă întreaga ființă după tine? Cum fiecare centimetru al pielii mele arde de dorul atingerii tale? Cum sufletul meu plânge la nesfârșit după sufletul tău? Mi-aș dori atât de mult să îmi poți răspunde, să îmi spui că încă le mai simți pe toate acestea și că nu este totul doar în capul meu. Uneori încă nu îmi vine să cred că tu chiar nu mai ești aici și mi se pare ireal, deși suferința mea ce este cât se poate de reală îmi spune altceva. Aș fi vrut să rămâi lângă mine, pentru că asta e ceea ce fac oamenii. Rămân în viață unii pentru ceilalți. La început am fost confuză, mi-am pus o mie de întrebări, mi-a fost frică, am fost supărată că cerul mi te-a luat, iar singurul răspuns pe care l-am primit atunci a fost tăcerea. Am existat pentru că tu ai existat, am fost fericită doar pentru că tu m-ai făcut să fiu așa. Îți mulțumesc pentru că ai apărut în viața mea, îți mulțumesc pentru că m-ai iubit, îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să te iubesc. Îmi va fi dor de tine veșnic, în moduri pe care nici măcar cuvintele nu le pot înțelege și pe care doar inima mea va putea să le simtă. Te iubesc infinit și îți promit că într-o altă viață ne vom reîntâlni și vom fi din nou doar noi doi împotriva tuturor"
Spun cu glas stins și las lacrimile de dor să îmi ude obrajii, căci nu mai e nimic ce pot face în momentul acesta decât să îmi las sufletul să își plângă necazul. În urmă cu trei ani nu am apucat să îmi iau rămas bun de la el, dar nici nu cred că eram pregătită să o fac. Tot ce îmi doream măcar era să fi petrecut mai mult timp împreună, să îi fi spus mai des cât de mult îl iubesc, să îl fi strâns în brațe fără motiv și să îi fi mulțumit pentru faptul că exista în viața mea și era tot ce aveam nevoie.
Îmi umezesc buzele cu limba și rup absentă câteva fire de iarbă în bucățele, cât timp zecile de amintiri cu noi îmi trec prin fața ochilor. Momentul în care ne-am văzut pentru prima dată este cel ce mi se redă la nesfârșit în cap și chiar îmi iau puțin timp să retrăiesc câtuși de puțin totul.
Și, oh, ce n-aș da să mă întorc în trecut și să mai simt măcar pentru o singură dată tot ceea ce am simțit atunci.
Acea privire arzătoare ce mi-a atins pielea încă din prima secundă, vocea lui atât de profundă și energia ușor misterioasă pe care o emana mi-au sucit mințile complet și au continuat să o facă până și în ziua de astăzi.
Faptul că a făcut parte din viața mea nu este ceva peste care pot trece cu ușurință, iar gândul că acum trebuie să învăț cum să trăiesc fără el îmi frânge inima în mii de bucăți. Timpul a trecut, viața a continuat să meargă înainte, dar nimic nu a mai avut sens și nu a mai fost la fel după ce a plecat. Mi s-a sfârșit lumea într-o fracțiune de secundă și nu am înțeles nici după atâta timp de ce am primit tot ce mi-aș fi putut dori vreodată doar ca acum să rămân fără cel ce a dat sens propriei mele existențe.
Nu pot exprima în cuvinte cât de bine se simțea să îmi plimb privirea prin mulțime sau prin orice încăpere și să îl găsesc pe el, iar privirea mea să o întâlnească pe a lui. Ochii săi negri în care mi-am găsit locul și pe care i-am iubit atât de mult încă reușesc să mă facă să mă pierd cu firea de fiecare dată când îmi aduc aminte de ei. Eram neînchipuit de fericită ori de câte ori îl auzeam râzând sau îl vedeam zâmbindu-mi atât de frumos și mă simțeam acasă de fiecare dată când mă lua în brațe și mă strângea puternic la pieptul său.
Unele inimi nu sunt menite să bată împreună, la fel cum nu au fost nici ale noastre. Cândva obișnuia să fie tot ce conta pentru mine cel mai mult pe lumea asta și orice mi-ar fi spus altcineva, întregul meu univers ar fi continuat să se învârtă numai și numai în jurul lui. Deși nu aveam idee unde duce drumul nostru, mergeam cu mai multă încredere atunci când îl țineam pe el de mână și știam că orice s-ar fi întâmplat, el va rămâne acolo pentru mine.
În unele seri târzii obișnuiam să privesc luna ore în șir și rugam stelele să mi-l aducă înapoi pe cel pe care îl iubesc atât de mult. Uneori îi spuneam cerului cât de tare îmi este dor de Elliot al meu, iar el își vărsa lacrimile asupra întregii lumi împreună cu mine.
Alteori tot ce îmi doream era să dorm căci doar în vise reușeam să îmi găsesc drumul înapoi către el și către tot ce am avut împreună. Îl vedeam și era la fel de frumos cum mi-l aminteam. Îl vedeam și ardeam de nerăbdare să îl iau în brațe.
Și totul părea atât de real.
Aș fi vrut ca în toiul nopții să mă trezesc și să stau cu capul pe pieptul său, să îi aud bătăile inimii în locul ploii care îmi bătea în geam. Deseori, târziu spre dimineață, realitatea mă făcea să mă înfior din cauza răcorii ce îmi cuprindea întreg trupul în lipsa lui, iar până și inima îmi tremura căci el nu era acolo să o încălzească cu un sărut pe frunte sau cu un simplu "iubito".
Cu fiecare zi care trece îmi este teamă că voi începe să îl uit puțin câte puțin pe cel de care m-am îndrăgostit cu mult timp în urmă. Îmi este teamă că îi voi uita culoarea ochilor și vocea ce îmi trezea fluturi în stomac, mă întristează gândul că nu voi mai reuși să îmi aduc aminte mirosul lui specific și nu voi mai ști cât de blânde și dulci îi erau săruturile, voi uita felul în care pielea lui se simțea pe pielea mea și eventual orice altă parte din el pe care cândva am iubit-o.
Există răni ce nu sunt vizibile, dar care sunt mai adânci și mai dureroase decât orice altă rană deschisă și trupească. Când cineva mă va întreba despre cicatricile de pe sufletul meu, le voi spune despre el. Despre acel brunet cu ochi întunecați și cu o inimă atât de încăpățânată ce și-a scris permanent numele pe pereții sufletului meu. Le voi povesti despre cum m-a găsit și despre cum el a fost cel ce s-a pierdut ulterior și nu și-a mai găsit drumul înapoi spre mine. Le voi spune despre Elliot, căci nu m-aș fi așteptat vreodată ca el să devină cea mai adâncă și greu de vindecat cicatrice pe care o să o am cândva.
Nu cer să fiu fericită, ci doar să simt mai puțină tristețe dacă este posibil. Chiar de voi reuși cândva să îmi vindec inima sunt conștientă că nu mă voi mai putea întoarce la cine eram înainte. Pentru că odată ce ai iubit ceva, vei continua să iubești acel ceva câtuși de puțin indiferent de ce s-ar întâmpla.
Trebuie. Căci inevitabil devine parte din tine.
Vei plânge, te va durea, vei suferi, vei simți că te sufoci. Așa vei continua să trăiești, așa vei merge înainte, simțindu-le și lăsându-le să devină una cu cine ești tu de fapt. Cu cât va trece timpul vei înțelege că unele lucruri durează, altele nu. Vei înțelege că ce timpul nu va putea rezolva, va fi nevoie să fie rezolvat de tine.
Am știut de la început că l-am găsit ca să îl pierd într-o zi și l-am iubit atât de mult ca să îmi poată fi dor de el. Căci ne-am întâlnit din întâmplare și ne aflam la poli opuși.
Poate că eram diferiți, dar nu aveam nevoie de cuvinte să ne vorbim căci inimile noastre se înțelegeau chiar și în tăcere. El a fost focul ce mi-a încălzit sufletul, iar eu am fost apa ce a reușit dintotdeauna să îi liniștească mintea.
Și acesta a fost începutul sfârșitului nostru.
Deși credeam că vom avea multe capitole în care ne vom scrie destinul și care vor rămâne mult timp în amintirea tuturor, tot ce am apucat să scriem au fost doar câteva pagini. Iar cu cât am continuat să număr orele, zilele, lunile și ulterior anii de când l-am pierdut, am înțeles de ce deși povestea noastră este una atât de scurtă, este și cea mai frumoasă poveste care există.
Pentru că legătura dintre noi doi a fost extrem de puternică, iar iubirea noastră unul pentru celălalt enormă. Și am continuat să fiu atât de distrasă de felul în care s-au sfârșit lucrurile între noi, încât am uitat complet cât de special a fost tot ce am avut.
Iar atunci am realizat că poate niciodată nu a fost vorba de un final fericit.
Ci a fost doar despre povestea noastră.
-
-
-
Pentru că nu toate poveștile pot avea un final fericit și pentru că, de multe ori, călătoria este mult mai importantă decât destinația.
Iar brunetul cu ochi întunecați mereu a știut acest lucru. Căci Elliot nu credea în finaluri fericite nici măcar în profunzimile ființei sale.
-
-
-
❦Sfârșit ❦
.
.
.
.
***
Nici nu știu cum ar trebui să încep, dar cert e că o voi termina repede.
Sper.
În primul rând nu aruncați cu pietre după mine, mulțumesc. În al doilea rând, vă rog frumos să nu intrați în depresie pe bune și să nu mă faceți să vă culeg de prin cimitire că mai am nevoie de voi. Da, am nevoie de voi, pentru că am de gând să scriu o nouă carte cât de curând și v-aș fi mai mult decât recunoscătoare dacă ați avea puțină răbdare să vedeți ce vă pregătesc. Dar despre asta vom vorbi altă dată și dacă mă urmăriți, atunci voi încerca să vă dau niște life updates pretty soon. Bine? Bine.
Întorcându-ne la Elliot, long story short cam asta a fost tot. De la capitolul 36 încoace mi-a venit tot mai greu să scriu pentru ca eram conștientă că totul se va termina și nu aveam idee cum o să mă simt. Și încă nu îmi dau seama. Majoritatea, dacă nu toată lumea, probabil se aștepta la finalul ăsta. Greșesc? Sper că nu, îmi place să cred că am dreptate mereu, just virgo sun things :]]
Ceea ce este cel mai important și chiar țin să menționez, este că nu am ales finalul ăsta pentru că, vai doamne, eram neinspirată și mi s a năzărit mie așa random să spulber vieți.
Nu, în niciun caz.
Asta a fost ideea cărții de la bun început, am știut încă de la primul capitol că asta trebuie să fac. Elliot este personajul principal al cărții, cel în jurul căruia se învârte toată povestea, chiar dacă avem majoritatea capitolelor din perspectiva lui Everlee. Am vrut să demonstrez ceea ce scrie și în descrierea cărții și ceea ce tocmai am spus mai devreme, pe finalul capitolului. Cine consideră că această carte nu trebuia să se termine așa sau că Everlee și Elliot meritau alt final, sunt liberi să își creeze propriul final, unul mai bun decât al meu care să îi poate face să doarmă mai bine la noapte :)) Dacă aveți orice fel de curiozități, întrebări, neclarități sau simțiți pur și simplu nevoia să vorbiți cu cineva, chiar vă rog să îmi spuneți. Sunt aici, oricând gata să sar în ajutor.
Sunt recunoscătoare pentru tot. Nu contează numărul de views, de comentarii sau de voturi, căci nu de asta am ales să scriu, dar mereu m-am simțit motivată de fiecare în parte și am fost fericită pentru că munca îmi era apreciata.
Mi-aș dori să pot enumera fiecare persoană minunata pe care am întâlnit o prin intermediul wattpad ului, fiecare persoana cu care am schimbat fie și două vorbe, fiecare persoana care m a susținut și care mi a fost alături pe parcursul cărții sau care pur și simplu abia a descoperit cartea și a decis să ii dea o șansă. Înseamnă enorm pentru mine. Vă văd pe absolut toți și vă mulțumesc, chiar dacă poate nu v am spus o direct.
Elliot a fost prima mea carte scrisa vreodată, primul meu "copil" daca ii pot spune asa. Pe parcursul celor aproximativ șase luni de zile în care am reușit să dau viata unor personaje, în care am reușit să creez o poveste, am învățat multe și sunt dispusa sa o fac în continuare. Drumul meu ca elysianish abia acum începe și nici nu pot exprima în cuvinte cât sunt de recunoscătoare pentru cei/cele ce îmi sunteti alături. Vă îmbrățișez strâns, strâns, strâns de tot și vă promit că revin curând cu o versiune a mea și mai bună, cu alte povești și personaje pe care să le puteți îndrăgi.
Sau nu. Depinde de voi.
Hai că tot n am reușit să o termin repede :)))
Eu și Everlee ne luăm rămas bun, iar minunatul nostru Elliot vă spune la revedere de acolo de unde se află el.
Mulțumesc pentru că ați citit Elliot❤️🙏🏻
ৎ୭
elysianish se retrage (๑ᵔ⤙ᵔ๑)
ৎ୭