Aiyana
Îmi privesc chipul în oglinda micuță și zâmbesc în timp ce aplic rujul de un roșu-vișiniu asemeni rochiei pe care o port. Îmi analizez fiecare trăsătură a feței și trebuie să recunosc că sunt mândră de mine. Cu acest zâmbet prefăcut și exersat două săptămâni, sunt capabilă să ascund lacrimile ce mi-au secat trupul și miile de șoapte ce-mi răsună-n neîncetat în minte.
M-a distrus. În doar câteva secunde, cu doar patru cuvinte m-a spulberat.
Au trecut două săptămâni de când nu ne-am mai văzut, de când nu ne-am mai vorbit. Două săptămâni în care m-am întrebat în fiecare zi cine naiba sunt, cine am devenit. Cine e fata care suferă după un brunet cu ochii precum fundul oceanului? Cine e fata care i s-a dăruit lui după doar câteva luni? Cine e fata care a crezut în el, în vorbe frumoase și amăgitoare?
Nu, nu sunt eu. Eu nu sunt așa! Și totuși... eu am fost acea fată, el m-a transformat în acea fată...
Ne agățăm cu disperare de prezent și ne mințim că am uitat de trecut, că am uitat de toți factorii care ne-au adus în prezent. Suntem atât de speriați de trecut încât refuzăm să-l acceptăm, să-l îmbrățișăm. Refuzăm să acceptăm că ne-am schimbat, că ne-am pierdut pe noi, că am devenit niște străini. Ne privim chipurile în oglindă și tresărim când întâlnim privirea plină de frici. Ne întrebăm cine naiba e persoana din oglindă și suntem incapabili să-i punem un nume.
Acum ceva timp, când mă uitam în oglindă știam exact pe cine vedeam, însă acum... Acum văd un chip palid, asemănător cu cel din trecut, însă întâlnesc o privire goală, un om schimbat. Un om care nu știe pe ce drum să apuce, nu știe dacă să lupte sau să renunțe.
Oricât de puternic ai fi, umbrele trecutului te ajung, te consumă, te prefac în scrum.
Înainte vedeam în oglindă o fată puternică, capabilă să mute munții din loc pentru ceea ce-și dorea, suficient de nebună încât să se arunce-n gol fără să știe ce o așteaptă jos. O copilă cu mii de visuri ce se pierdea printre cuvinte, care trăia fiecare clipă cu adevărat. O luptătoare care nu știa să piardă, care nu voia să piardă.
Însă acum văd în oglindă o străină. O femeie care e plină de frici, care e speriată să pășească-n întuneric. O idioată care s-a pierdut pe ea din cauza altora. O epavă plină de visuri spulberate, fără planuri de viitor, fără speranțe. Un copil speriat în corpul unui adult.
Iubeam să mă joc cu focul, să sărut pericolul, să simt adrenalina curgându-mi prin vene, însă acum nici nu mai știu ce-mi place, ce mă atrage. Am fost pusă la pâmânt, rănită, abandonată și îmi este teamă că de această dată loviturile au fost prea dureroase, iar rănile prea adânci.
— Dacă avem noroc, în seara asta Julian o să ne prepare celebrul lui cocktail, spune Aria entuziasmată în timp ce parchează mașina în fața clubului, smulgându-mă din gândurile mele.
— Oh, ,, dacă avem noroc" ? întreb amuzată și curioasă în același timp.
— Mhm. Mi-a preparat o singură dată un cocktail și m-am îndrăgostit pe loc, însă din nefericire, nu vrea să facă pe-a barmanul și nici nu vrea să zică ce ingrediente folosește cu exactitate. E de treabă în majoritatea timpului, dar uneori... blonda oftează grav, trântind portiera cu putere când coboară din mașină.
Încep să râd amuzată, moment în care Aria mă străfulgerează cu privirea, după care se întinde să mă sărute pe obraz. Mă privește apreciativ din cap până-n picioare, iar eu mă crispez, plecând privirea asupra rochiei pe care o port.
— E cumva o petrecere cu tematică și nu sunt îmbrăcată corespunzător? întreb speriată, înghițind în sec în timp ce deschide ușa și-mi face semn să intru.
— Nu, din câte-mi amintesc nu e o petrecere cu tematică. Și chiar dacă ar fi fost, nu cred că ar fi îndrăznit cineva să-ți atragă atenția asupra faptului că nu ai respectat codul vestimentar. Rochiile de genul ăsta te avantajează, să știi, se grăbește să-mi spună cu sinceritate, luându-mă prin surprindere.
Când intrăm în club inima începe să-mi bată mai repede și nu sunt sigură că sunt încă pregătită să-i întâlnesc privirea și să citesc indiferență în ea.
Înghit în sec și-mi iau inima în dinți, afișând zâmbetul exersat. Răsuflu ușurată când Aria se îndreaptă spre una din canapelele de la parter, neavând nicio intenție să urce la etaj, unde cel mai probabil se află băieții.
Sunt surprinsă când ne îndreptăm spre o canapea de lângă scena pe care dansează animatoarele, iar un băiat se ridică în picioare, grăbindu-se să o ia pe Aria în brațe. Îi zâmbesc timid blondului când acesta-și ațintește privirea asupra mea.
— Vă rog, v-am păstrat locuri, ne face semn să ne așezăm pe canapeaua pe care se mai află încă alte câteva persoane.
— De unde știai că o să stăm aici și că nu o să urcăm la etaj? Aria își arcuiește sprâncenele întrebătoare și amuzată în același timp.
— Păi, am bănuit că afacerile vă plictisesc, deci... Julian lasă fraza în aer, ațintindu-și o clipă privirea asupra mea în timp ce mă așez în fața sa. Și pe lângă asta, trebuie să organizăm o petrecere de rămas-bun, fără ca băieții să știe, se grăbește să adauge, iar Aria se încruntă.
— Petrecere de rămas-bun? întreabă Aria, vizibil surprinsă.
Julian ridică din umeri ușor nepăsător, strângându-și buzele într-o linie dreaptă, după care-și ațintește privirea asupra compartimentului de la etaj.
— Enzo și Adam au decis să se întoarcă în Anglia până la finalul lunii. După cum știi, ar fi trebuit să plece de abia la începutul lunii februarie, dar s-au decis să plece mai devreme, fiindcă semestrul din iarnă începe mai devreme anul acesta la Oxford, glasul lui Julian îmi captează întreaga atenție și simt că rămân fără aer.
Îmi pironesc privirea asupra lui Julian, așteptându-mă parcă să-mi spună că e o glumă proastă, că e doar o farsă și că nu e adevărul. Simt atingerea Ariei pe brațul stâng, iar când privirile ni se intersectează, pot citi cu ușurință regretul și trădarea din privirea sa.
Simt că rămân fără aer când își pune mâna peste a mea, sub forma unor scuze mute. Mereu am simțit că îmi ascunde ceva când venea vorba de Enzo, însă nici măcar o singură dată nu mi-a trecut prin cap că este vorba de întoarcerea lui în Anglia.
Pufnesc șocată de-a dreptul, nevenindu-mi să cred că Enzo a putut să mă trădeze în asemenea hal. A știut din prima clipă în care privirile ni s-au întâlnit și buzele ni s-au atins că urma să se întoarcă în Anglia. În tot acest timp a știut că va pleca... și totuși, totuși, s-a decis să profite de timpul pe care-l avea la dispoziție ca să mă spulbere în mii și mii de bucățele.
Am avut dreptate din prima clipă. Am fost doar un joc, încă de la început, iar eu am fost o simplă provocare pentru el.
Fir-ar!
Aria și Julian mă privesc curioși, surprinși probabil de reacția mea.
— Studiază la Oxford? Glumești, nu? îmi arcuiesc sprâncenele întrebătoare, încercând să fiu cât se poate de detașată, sau cel puțin să mă prefac.
— Nope, știu că e șocant, dar nu glumesc, Julian îmi zâmbește, privindu-mă fix. Ai vrea să ne dai o mână de ajutor pentru organizarea petrecerii? îmi analizează chipul câteva secunde, iar eu zâmbesc.
— Doar dacă ai de gând să-mi prepari și mie celebrul tău cocktail de care mi-a vorbit Aria tot drumul, chicotesc când Aria aclamă entuziasmată.
Pe chipul lui Julian înflorește un zâmbet sincer și fermecător, cu care ar putea să cucerească orice fată, chiar și pe mine, dacă nu aș suferi ca o idioată după brunetul cu ochi albaștri ce se află la doar câțiva pași de mine.
Îmi ațintesc privirea instinctiv asupra compartimentului de la etaj și regret instant. Privirile ni se intersectează, și-mi dau seama că ne privește de ceva vreme. Înghit în sec și rup brusc contactul vizual în momentul în care Julian își drege glasul.
— Ei bine, atunci sper că nu o să te dezamăgesc, zâmbește, ridicându-se în picioare.
— Crede-mă că în momentul de față te afli printre ultimii oameni care m-ar putea dezamăgi, mă grăbesc să spun ceea ce gândesc, zâmbindu-i firav.
Încuviințează ușor din cap, după care-mi face din ochi și dispare în mulțime, făcându-și loc până la bar.
— Aiyana, credeam că știi. Îți jur! N-am avut idee că el nu... dă Aria să zică, dar o întrerup.
— E ok, o întrerup brusc, ridicându-mă în picioare. Mă duc să iau o gură de aer proaspăt până termină Julian. Poate așa mă lovește și inspirația pentru petrecere, spun în batjocoră, aruncându-i un zâmbet plin de ipocrizie.
Îmi umezesc buzele și-mi încleștez maxilarul, simțind că-mi clocotește sângele în vene.
Îmi ațintesc privirea asupra ușii de la ieșire, după care-mi întorc privirea asupra barului. Nu. N-am de gând să fug. Nu de data asta.
Pe chip îmi înflorește un zâmbet minunat în timp ce mă opresc la bar, în fața lui Julian ce toarnă un lichid roșiatic într-un pahar cu picior. Se oprește o clipă când îmi observă prezența, zâmbind surprins.
— Aici băuturile se servesc la masă, onorabilă domnișoară, mă privește amuzat când strâmb din nas.
— Cel mai probabil nu o să mai fiu la masă când se vor servi băuturile, așadar... plec privirea, ridicând ușor din umeri.
— Vrei să pleci? Dar de abia ai venit... se oprește brusc când îmi ridic un pic capul, iar privirile ni se intersectează și oftează. Uneori Criss poate să fie un pic cam... dificil, dar nu ai de ce să-ți faci griji. Nu are nimic personal cu tine. Pur și simplu așa e el uneori. Îmi pare rău că a trebuit să-i suporți toanele, sinceritatea din privirea sa mă uimește.
— Sigur sunteți frați? Nu semeni deloc cu el. Vorbele sale sunt venin, iar ale tale poezie, spun brusc, regretând instant în momentul în care privirea i se luminează.
Înghit în sec și-mi plec privirea rușinată, dându-mi seama că din nou am gândit cu voce tare. Tresar ușor când îmi atinge delicat palma stângă, pentru a-mi atrage atenția. Când ridic privirea observ că s-a aplecat un pic peste bar pentru a fi mai aproape de mine.
— Mulțumesc, șoptește, adresându-mi un zâmbet drăgălaș, ce mă determină să zâmbesc.
— Fir-ar! Aria avea dreptate. Băutura ta e fenomenală! Nici măcar nu m-am atins de ea, dar deja m-am îmbătat și încep să zic prostii, chicotesc ușor stânjenită.
— E în regulă. În următoarele minute o să poți să dai vina pe cocktail, fiindcă e gata, se dă ușor în spate, întinzându-mi paharul cu picior.
Îi zâmbesc în semn de mulțumire și apuc paharul, ducându-l la buze, moment în care-mi dau seama că Aria avea dreptate. Chiar are un gust divin. Julian chicotește ușor în timp ce-mi analizează cu atenție reacția.
— Wow! E pur și simplu wow! exclam apreciativ, fiind sinceră. Ce denumire i-ai dat? ,, Paradis" ? întreb amuzată, considerând în același timp că aceasta este denumirea potrivită.
— Nu i-am dat o denumire încă. Dar, dacă ar fi după tine, cum s-ar numi? mă fixează cu privirea, iar zâmbetul îmi dispare de pe chip.
— Uitare... privesc în gol câteva clipe, dându-mi seama că de asta am nevoie acum, de uitare.
— Ok, atunci, ,, uitare" să fie, îmi zâmbește, iar eu pufnesc amuzată.
— Mulțumesc, șoptesc în timp ce așez paharul pe bar, făcând un pas în spate.
— Oricând, îmi face din ochi, iar eu îi arunc o ultimă privire, dând să plec.
Mă opresc brusc, având senzația că ceea ce fac e complet greșit. Nu ar trebui să plec doar pentru că el e aici. Nu ar trebui să fiu fata care-și plânge de milă și se ferește de tipul ce i-a frânt inima. Fir-ar! Eu nu sunt așa! La naiba cu Enzo! Nu mai am de gând să-mi plâng de milă. Am avut două săptămâni la dispoziție ca să-mi plâng de milă. N-am de gând să mai sufăr după el nici măcar o secundă în plus.
Mă întorc brusc pe călcâi și-mi ațintesc privirea asupra lui Julian, și constat surprinsă că mă privește deja. Din doi pași ajung în fața lui, iar acesta-și arcuiește ușor întrebător sprâncenele în timp ce-mi analizează chipul.
— Cred că e rândul meu să fac cinste cu o băutură, nu? mă prefac gânditoare, moment în care Julian chicotește, aprobând din cap.
— Aș prefera totuși să-mi faci cinste cu un dans. Mi-ai rămas datoare, mă privește cu subînțeles, mușcându-și buza inferioară lent.
— Pot să aleg eu melodia? mă grăbesc să întreb, iar sclipirea ce-i traversează privirea nu-mi scapă.
— Bineînțeles! exclamă bucuros, grăbindu-se să vină lângă mine.
Când ajunge în fața mea îl privesc câteva secunde fix și înghit în sec, intimidată de înălțimea sa. Este aproape la fel de înalt ca și Enzo.
Trag aer în piept și rup contactul vizual, dându-mi seama că gândul îmi fuge din nou la cel care mi-a sfâșiat inima. Fir-ar!
Mă duc țintă la dj și-i arăt pe telefon melodia pe care o vreau, moment în care strâmbă din nas, fiind gata să mă refuze, dar nu o face, căci Julian vine lângă mine. Dj-ul încuviințează mecanic din cap, iar în câteva secunde în întreg clubul răsună melodia ,, Cum am știut" pe care am ascultat-o de zeci de ori în ultimele zile.
Julian zâmbește când își dă seama că este în română, iar eu încep să fredonez versurile, simțindu-le până-n adâncul sufletului. Vibe-ul melodiei cuprinde rapid mulțimea ce încearcă să fredoneze versurile, stâlcind cuvintele, dar simțindu-le în același timp, fără să aibă habar la ce se referă.
— Te-am iubit așa cum am știut! Te-am iubit atât de tare, cât de mult am fost în stare... și nici n-ai meritat!
Aproape că țip versurile, și aș da orice ca Enzo să se afle în fața mea ca să-i pot țipa în față tot ce simt, dar din păcate în fața mea e Julian ce-mi analizează fiecare mișcare amuzat.
— N-am nici cea mai mică idee despre ce e melodia, fiindcă nu înțeleg o boabă, dar clar e ceva care necesită băutură! se apleacă ca să-mi șoptească la ureche, iar eu uit să respir pentru câteva secunde din cauza apropierii bruște.
— Să fie ceva tare, mă grăbesc să spun.
Se îndreaptă ușor de spate și înghite în sec când își dă seama cât de apropiați suntem. Dacă m-aș ridica pe vârfuri și mi-aș întoarce foarte puțin capul, buzele noastre s-ar întâlni. Parcă citindu-mi gândurile își pleacă privirea asupra buzelor mele, privindu-le câteva secunde lungi, după care-și drege glasul și-și mută privirea.
— Revin imediat, spune pe un ton jos, umezindu-și buzele.
Încuviințez ușor din cap, întorcându-mi capul într-o parte în timp ce Julian se îndreaptă spre bar. Îmi întorc privirea apoi asupra canapelei unde am stat în urmă cu câteva minute și mă încrunt când îmi dau seama că Aria nu se mai află acolo.
O caut cu privire pe blondă prin club, întrebându-mă unde a dispărut. Evit să mă uit la etaj, gândindu-mă că o să dau cu ochii de Enzo, dar până la urmă o fac, dorindu-mi să aflu unde a plecat Aria. Pufnesc de-a dreptul șocată când o zăresc pe Aria dansând la bară și chicotesc când privirea-mi cade asupra lui Criss, care e clar că dorește să o oprească, însă Aria nu se lasă.
Un sentiment de liniște mă înfășoară când îmi dau seama că Enzo nu e prin preajmă, și totuși, trebuie să recunosc că simt și un gol imens în suflet, pe care n-am nici cea mai mică idee cum aș putea să-l acopăr...
Cuvinte: 2.632
🦋 Capitolele din această carte sunt dedicate persoanelor care au fost alături de mine pe vechiul cont și care au citit povestea Aiyanei și a lui Enzo până-n ultima clipă. 🦋