"Ivy, spune-mi unde îmi era capul atunci când am acceptat să vin cu tine la ora asta în căminul băieților." îi șoptesc prietenei mele ce mă trage după ea pe scările deloc puține la număr ale căminului.
"Am venit să îi aducem niște cărți lui Ethan, Everlee. Dacă nu i le aduceam acum, venea pe capul nostru și nu mai dormeam niciuna." răspunde prietena mea la fel de șoptit și încercăm să nu ne facem prea văzute.
Este ora 22, iar coridoarele sunt pline de băieți care mai de care cu treaba lui. Nu avem voie să ieșim din incinta căminului după ora 22, dar noi am reușit cumva să îl prostim pe cel de la pază să ne lase afară. Iar pe lângă asta suntem în căminul băieților, loc ce ne este interzis chiar și pe timpul zilei. O prind pe Ivy mai bine de braț și continuăm să mergem până găsim camera la care trebuia să ajungem. Tot ce îmi doresc e să îi dea Ivy cărțile mai repede lui Ethan și să plecăm de aici. Aglomerația îmi dă anxietate.
Și băieții la fel, dar asta e o discuție pentru altă dată.
Prietena mea bate sfioasă la ușă, iar mie mai că îmi vine să râd de faptul că i-a dispărut brusc curajul.
Ah, iubirea. Te face să îți pierzi capul.
Zâmbetul de pe buze îmi dispare încet când îmi aduc aminte de imaginea unui anumit brunet și înghit în sec atunci când realizez că s-ar putea afla după ușa aceasta. Sau ba chiar ar putea răspunde. Și asta înseamnă că va trebui să ne vedem. Iar ăsta nu e un lucru bun. Cel puțin nu pentru sănătatea mea psihică. Mă rog cerurilor în repetate rânduri să nu fie el cel care deschide ușa și îmi ronțăi stresată interiorul obrazului în timp ce o privesc pe Ivy cum decide să mai bată încă o dată.
"Ce dracului fac de nu răspunde nimeni?" întreb irascibilă, mutându-mi greutatea de pe un picior pe celălalt.
"Dacă nu răspunde într-un minut îi las naibii cărțile la ușă și ne cărăm de aici, Lee." zice ea și își duce nerăbdătoare o mână spre frunte.
Când speram că planul nostru o să dea roade, din păcate cineva hotărăște să deschidă ușa, iar inima mea este cât un purice. Dar expir ușurată când văd că Ethan este cel care stă în fața noastră.
Nu cred că m-am bucurat vreodată să îl vad mai mult decât acum.
"Iubito. Everlee." spune băiatul în semn de salut și o ia pe Ivy în brațe, iar eu decid doar să îi zâmbesc.
Mă simt ca a treia roată la bicicletă, trebuie să recunosc, dar măcar nu m-am întâlnit cu știm noi cine. Îmi dau seama că mă comport ca o idioată având în vedere că încerc să îl evit cu prețul vieții mele în condițiile în care nu se întâmplă nimic între noi. Nu ne-am sărutat. Nu suntem împreună. Nu suntem nici prieteni.
Suntem doar... parteneri de studiu?
Dar asta e destul de ciudat încât să mă facă să vreau să îl evit. Mă simt nesigură în preajma lui. Parcă îmi ia mințile și joaca fotbal cu ele pe terenul de sport până se plictisește. Acum îmi spune că vrea liniștea mea, acum îmi spune că tâmpește dacă mai stă în preajma mea. E dat naibii și nu vreau să fac nimic altceva decât să stau departe de el.
Sau cel puțin asta vrea mintea mea să creadă.
"Cine era la ușă, Ethan?" se aude vocea lui de undeva din spatele iubitului prietenei mele urmată de câțiva pași apăsați.
La naiba.
Când ajunge și el în dreptul ușii se oprește din mers și clipește. Mult. Se uită la Ethan, apoi la Ivy, apoi la mine. Și rămâne cu privirea ațintită pe mine.
"Ne pare rău că deranjăm la ora asta, Elliot." spune prietena mea și își dă câteva șuvițe de păr după ureche, îndreptându-și atenția din nou spre iubitul ei.
El încă nu spune nimic și își trece o mână prin părul său brunet și proaspăt spălat. Pot să îi simt mirosul șamponului și al gelului de duș chiar și de la distanța care este între noi.
Și, Dumnezeule, miroase atât de bine.
"Everlee, eu și Ivy mergem până la bibliotecă. Mai avem nevoie de un volum al unei cărți și nu îl avem niciunul. Rămâi aici până ne întoarcem, iar apoi puteți pleca împreună." spune Ethan calm ca de obicei, iar eu îmi frec obrazul cu podul palmei vizibil indecisă.
"Pot să plec singură, e în regulă. Poți să o aduci tu pe Ivy înapoi la-"
"Rămâi. Sau dacă nu vrei, atunci merg eu cu tine până la cămin. E târziu și ești fată, știi tu." zice Elliot în timp ce se joacă cu inelele de pe degetele sale, iar propunerea sa mă ia total prin surprindere.
Și îi ia chiar și pe cei doi care s-au oprit din mers doar ca să audă ce avea el de spus. Îmi ridic privirea spre el și îl văd acum sprijinit de tocul ușii, stând cu brațele încrucișate și având o mină serioasă.
"Chiar ai vorbit pe bune? Nu ai spus asta la mișto?" îl întreb și îmi încrucișez brațele în același mod, o cută făcându-și apariția între sprâncenele sale.
"Așa părere proastă ai tu despre mine? Sunt dezamăgit, dar nu surprins totuși." oftează el și își îndreaptă spatele, iar eu îi pot observa pieptul bine lucrat prin materialul tricoului.
Chiar îi mulțumesc pentru asta, îmi era sincer dor să văd ceva frumos.
Încerc să nu mă mai holbez la el și îmi îndrept privirea în altă parte, pregătindu-mă să îi răspund. Dar îi văd pe Blake și pe Xander cum ies pe rând din camera lor, iar eu le mulțumesc cerurilor că încă nu și-au întors privirea. Mă apropii de tocul ușii, de locul unde stă el, și mă gândesc doar la ce ar gândi Blake dacă m-ar vedea la ora asta la ușa lui Kane. Probabil lucruri neortodoxe, ce sunt totuși destul de neadevărate.
"De ce nu mi-ai zis că Blake stă la câteva uși distanță de tine?" îl întreb în șoaptă, iar el ridică amuzat o sprânceană.
"De ce nu m-ai întrebat dacă Blake stă la câteva uși distanță de mine?" contraatacă el, iar eu strâmb din nas.
"Poate pentru că nu-" încep să spun, dar mă opresc când mă trezesc cu fața în pieptul său și cu brațele sale în jurul meu.
Durează mai puțin de câteva secunde până să aud niște pași trecând pe lângă noi și vocea lui Xander în același timp. Nu spunem niciunul nimic timp de ceva vreme și doar stăm în această, mai mult sau mai puțin, îmbrățișare. Palmele și chipul meu încă se află pe pieptul lui, brațele sale pe talia mea și bărbia sa pe creștetul capului meu. Pot auzi doar respirațiile noastre accelerate și inima lui ce îi bate puternic în piept.
Are inimă, ăsta e un lucru bun, presupun, îmi spun în gând și inspir adânc aerul din jur combinat cu mirosul lui specific care îmi trezește fluturii din stomac la viață.
"Am presupus că nu vrei să te vadă aici." spune încet, dar încă nemișcându-se din poziția în care se află.
"Mulțumesc." îi spun șoptit și îmi lipesc obrazul de materialul tricoului său, lucru ce îl face să își țină respirația pentru două secunde.
"Rămâi?" întreabă la fel de șoptit, ceva din glasul lui făcându-mă să nu pot refuza.
"Rămân." îi răspund, iar el mă strange puțin mai tare în brațele sale.
"Vrei să mai studiem pentru luni?" se aude glasul meu câteva minute mai târziu.
"Ai spus ca ești liberă de luni până vineri între orele 18 și 22. Azi e sâmbătă și e trecut de 22 și jumătate." spune el.
"Tu chiar ai reținut ce am spus atunci? Eram nervoasă." spun eu.
"Cine se scuză se acuză, Everlee. Trebuie să ai grijă ce spui în preajma mea, sunt șanse foarte mari să rețin ce ai spus cuvânt cu cuvânt." îmi zice jucăuș.
"Atunci de ce nu reții și ceea ce spune Mrs. Smith la curs?" mă încrunt eu.
"Prea multe întrebări." zice exasperat.
"Oh, haide, nu știu nimic despre tine." îi spun revoltată, iar el se îndepărtează încet de mine.
"De ce ai vrea să știi lucruri despre mine?" mă întreabă cu o sprânceană ridicată și cu mâinile încă pe talia mea.
"Pentru că îmi pasă de tine. Vreau să te cunosc." îi răspund încet și îmi las privirea să cadă spre podea.
"Nici eu nu știu mai nimic despre tine." zice și își înclină insesizabil capul într-o parte, analizându-mă minuțios.
"Atunci spune-mi ce vrei să știi." spun și îmi ridic din nou privirea spre el.
"Vreau să știu totul." se aude vocea lui după câteva minute de tăcere, iar stomacul mi se face ghem din nu știu de motiv.
Mă ia de mână și mă trage după el spre patul său. Îmi face semn să mă așez, în timp ce se întinde și își duce o mână sub cap.
"Haide, spune-mi totul. Vreau să știu totul." îmi zice încă o dată și îmi face semn să încep să vorbesc, iar eu înghit în sec în timp ce îmi sprijin spatele de peretele rece de lângă pat.
"Sunt Everlee Rue Maxwell. Am 19 ani și jumătate. M-am născut în Sunnyvale și am avut o copilărie liniștită. Nu am frați sau surori, deși mi-aș fi dorit să am. Dar probabil tocmai din acest motiv i-am întâlnit pe Blake și pe Ivy; ei sunt familia de care nu am avut parte atunci când am fost mică. Iubesc să îmi țin persoanele preferate aproape de sufletul meu. Cred în destin, cred în finaluri fericite, cred în suflete pereche. Știu că nimic nu este întâmplător sau imposibil, nici măcar faptul că stau aici acum și îți povestesc ție despre viața mea." spun si îmi ridic privirea ce era ațintită pe jocul degetelor mele.
"Finaluri fericite? Nu știu cum se presupune că există așa ceva având în vedere că toți murim la un moment dat." zice el și mă face să realizez că are dreptate într-un fel.
"Cât timp ești în viață poți avea câte finaluri fericite îți dorești, Elliot." îi răspund, iar el pare că meditează asupra cuvintelor mele.
"Rândul tău. Spune-mi ceva despre tine." îi cer precaută, încercând să nu zic ceva care să îi schimbe starea de spirit.
"Nu te aștepta să fiu la fel de deschis precum ai fost tu. Nu am niciun motiv să o fac și nici nu am încredere în oameni." spune calm, iar eu mă încrunt.
"Asta și încerc. Încerc să te fac să ai încredere." zic, iar buzele i se arcuiesc într-un zâmbet abia vizibil.
"Ce te face să crezi că o să reușești?" întreabă, deja rece, iar eu oftez profund.
"Nimic nu îmi garantează că o să reușesc, dar sunt destul de determinată, Kane."
"Determinarea ta nu e de ajuns, Maxwell."
"Nu e de ajuns să îmi pese doar mie. Trebuie să îți pese și ție măcar pe jumătate."
"Mie nu îmi pasă niciodată." spune sec și se ridică în șezut, aprinzându-și o țigară.
"Atunci de ce naibii mai pretinzi că o faci? De ce îmi spui că vrei să știi totul? De ce continui să mă ajuți de fiecare dată când intru în vreo încurcătură? De ce continui să te apropii de mine dacă știi că nu vrei să te implici?" întreb pierzându-mi calmul.
"Pentru că așa am eu chef, Maxwell. Îmi place să văd cum te agiți de fiecare dată când ai de-a face cu mine. Îmi place să văd cum îți sclipesc ochii atunci când mă apropii de tine. Îmi place modul în care corpul tău reacționează sub atingerea mea." ridică el tonul și trage cu poftă din țigară.
"Încetează, Kane. Încetează să mai spui lucruri de care nici tu nu ești sigur. Nu te mai juca cu mine. Nu te mai juca cu mintea mea. Stai departe de mine și nu mă mai deruta." țip la el nervoasă și mă ridic de pe pat, îndreptându-mă spre ușă.
"Pleacă. La fel cum au făcut-o toți. Haide, dispari, Maxwell." țipă el la mine atunci când mă opresc brusc din mers.
Înghit în sec și strâng puternic din dinți și mă întorc din drum, apropiindu-mă de locul în care stă el. Mă așez pe pat, în genunchi și îmi aduc chipul la același nivel cu chipul său. Îmi sprijin palmele de genunchii săi și îl privesc în ochi. Pupilele îi sunt dilatate, buzele uscate, părul răvășit.
Un dezastru. Un dezastru atât de frumos.
"Știi ce cred eu despre tine, Kane? Lasă-mă să îți spun. Ești un laș. Te ascunzi după acest Elliot indiferent și rece, iar tu nu ești nici măcar jumătate din ceea ce vrei să pari a fi. Știu că ești distrus, știu că sufletul tău nu are liniște, știu că te doare. Ești orgolios, ești egoist și ai prefera să mori decât să recunoști asta. Îți este frică de cine ești cu adevărat. Îți este frică să fii vulnerabil. Îți este frică de faptul că aș putea să îți ofer liniștea pe care o vrei atât de mult, îți este frică de faptul că aș putea să îți îmblânzesc demonii. Îți place să îmi sucești mințile, îți place să mă atingi. Dar îți este frică să îmi atingi sufletul pentru că nu vrei ca și eu să o fac. Nu este o problemă la cei în care nu ai încredere. Este o problema la tine, dar refuzi să o vezi."
Dacă privirile ar putea ucide, probabil că aș fi acum la 5 metri sub pământ.
Mă apropii mai mult de el și îmi lipesc buzele de obrazul său, ținându-le acolo câteva secunde bune.
"Ai grijă, Kane. Jocul ăsta se poate juca în doi." îi șoptesc peste buze și apoi mă îndepărtez rapid de el, plecând cât mai departe de tot ce înseamnă Elliot Kane.
***
Mulțumesc fiindcă citiți :)