"Everlee, hai să iei puțin aer curat, te rog" se aude vocea rugătoare a lui Ivy din cealaltă parte a camerei.
"Nu am nevoie de aer curat. Nu am nevoie de nimic în afară de prietenul meu." îi spun și mă pufnește plânsul pentru a cine știe câta oara în ultimele 3 zile.
Nu am mai vorbit cu Blake de atunci de când ne-am certat și îmi este teribil de dor de prietenul meu. Am refuzat să ies din cameră sau să merg la cursuri fiindcă ar fi trebuit să dau ochii cu el și faptul că era dezamăgit de mine mă făcea să mă simt mai prost decât orice altceva. Dar meritam tot ce mi se întâmplă, pentru că sunt o prietenă groaznică ce ascunde lucruri de persoana pe care o numește prietenul ei cel mai bun, a doua ei familie.
"Măcar mănâncă ceva te rog. Sau haide să ieșim la cafeneaua noastră preferată să mâncam niște fursecuri calde și delicioase, ce zici?" încearcă ea să mă ademenească, dar fără rezultat din păcate. Neg clatinând din cap și îmi trag nasul.
"Îmi pare rău că sunt așa Ivy, te rog să mă crezi. Sunt un dezastru și nu știu ce să fac." îi spun sincer și mă ridic în șezut ca să mă pot uita la ea.
Stă la marginea patului său cu rucsacul în spate și își leagănă picioarele în față și în spate, gândindu-se profund la ceva.
"E în regulă, Everlee. Eu cred că ar trebui să îl cauți pe Blake și să îi explici tot. Să îi spui că nu ai vrut să îl îngrijorezi și chestii de genul ăsta." zice ea și dă din umeri.
"De ar fi atât de simplu. Mi-e frică de faptul că nu o să vrea să mă asculte, mai ales după ce am refuzat să îi vorbesc fără motiv despre lucrurile care s-au întâmplat. Mi-e frică să nu își piardă încrederea în mine și că nu vom mai fi fel ca înainte. Mi-e frică, Ivy." spun cu glas stins, iar ea vine și mă îmbrățișează.
"Sunt sigură că o să te înțeleagă. E Blake și știm cu toții cât de mult te iubește. Și-ar sacrifica propria viață pentru tine, Everlee. Nu o să găsești persoană mai înțelegătoare decât el." îmi zice și știu că are dreptate.
Și tocmai de aceea mă simt atât de prost. Pentru că știu cât este de minunat, iar eu nu îl merit. Îi fac cu mâna prietenei mele ce tocmai se duce la cursuri și mă învelesc mai bine cu pătura pufoasă de pe pat. Trebuie să rezolv cumva toată situația asta, îmi spun în gând. Trebuie să îl fac pe Blake să mă ierte și să aibă încredere în mine din nou. O bătaie în ușă mă face să tresar brusc. Cred că e Ivy, sigur a uitat ceva, îmi spun în timp ce mă ridic de pe pat cu pătura înfășurată în jurul meu.
"Of, Ivy, ce ai uitat de data asta?" oftez deschizând încet ușa, dar în fața mea nu se află prietena mea, ci Lilith. Lilith împreună cu Elliot.
Aș fi preferat să cadă tavanul peste mine în acest moment.
"Uhm, ce faceți? Aici?" întreb ușor confuză.
"Doamne, cât mă bucur că ești bine. Chiar începusem să mă îngrijorez, Everlee." spune Lilith in timp ce se apropie de mine și mă îmbrățișează, iar eu mă uit cu o sprânceană ridicată la Elliot ce se află în spatele ei.
El nu face nimic altceva decât să ridice din umeri și să se uite la mine.
"Sunt în regulă. De ce ai crede că nu aș fi?" zic și mă uit la Elliot fără să vreau. El știe care este motivul pentru care am refuzat să vorbesc cu toată lumea, dar nu zice absolut nimic. Și îmi vine să îi mulțumesc pentru asta.
"Poate pentru că nu ai mai dat pe la facultate de câteva zile? Și nu mi-ai răspuns la mesaje? Și nu ai venit nici la repetiții? April e supărată pe tine." spune ea și își mușcă interiorul obrazului.
"April? I-am spus lui Ivy să o anunțe că nu mă simt capabilă să vin zilele astea."
"Nu contează. Azi trebuie să vii la repetiții neapărat. Mai este puțin până la meci și noi încă nu suntem pregătite." zice ea stresată.
"O să fim bine, Lilith, nu te mai îngrijora." îi spun detașată.
"Ba mă îngrijorez, Lee. Nu arăți prea bine, sigur ești în regulă?"
Nu mă mir că a spus asta. Am niște cearcăne imense, sunt plânsă toată, mi-am pierdut culoarea din obraji și nu am mai mâncat de cine știe când. Dar nici nu îmi este foame.
"Nu mai contează, Lilith. O să mă schimb și vin și eu mai târziu la repetiții." zic, iar ea se uită sceptică la mine.
"Promiți?" întreabă cu nasul în părul meu. Îi cam plac îmbrățișările, constat eu.
"Da, îți promit. Ne vedem acolo." o asigur, iar ea aprobă din cap.
Elliot nu a spus un cuvânt în tot timpul ăsta, doar s-a uitat la noi și atât. Lilith se rotește pe călcâie și o ia înainte, iar el mai rămâne câteva secunde. Se apropie de mine și îmi pune palma sa pe frunte, iar eu mă blochez. Simt cum îmi arde fața brusc, iar el începe să rânjească în timp ce se îndepărtează și îmi face cu ochiul. Dumnezeule, tocmai mi-am recăpătat culoarea de care duceam mare lipsă și asta doar din cauza atingerii lui. Ah, idiotul știe prea bine ce face, îmi spun in gând închizând ușa după mine.
...
Sunetul produs de contactul adidașilor mei cu trotuarul se aude cu ecou de aproximativ 5 minute, semn că sunt absolut singură pe stradă și nimeni nu îndrăznește să iasă afară pe vremea asta. Vântul suflă mai puternic decât ar fi trebuit, iar câțiva stropi reci de ploaie cad repezi pe alocuri, înfiorându-mă. Deși am avut un impuls de a inventa o minciună pentru a rămâne în cameră, am decis totuși că am nevoie de puțin aer și mai ales de mișcare. Iar pe lângă asta, i-am promis lui Lilith și nu îmi place să îmi încalc promisiunile. Mă îndrept cu pași mari spre terenul de sport și pot să observ deja majoretele ce își fac încălzirea, iar unii băieți din echipa de fotbal cum stau pe margine și își trag sufletul.
"Oh, Everlee, te-ai gândit și tu în sfârșit că ar fi cazul să ni te alături." se aude vocea lui April din spatele meu.
"Ți-am spus că nu mă simt în stare să vin, April. Nu a fost o scuză proastă." îi zic roșcatei ce se uită la mine atent.
Sigur se vede pe fața mea cât de bine mă simt și cât de încântată sunt să mă aflu acum aici.
"În fine. Doar încearcă să faci cumva să te simți mai bine. Ai de recuperat ceva." adaugă ea și mă bate ușor cu palma pe spate, plecând cine știe unde.
"Everlee, nu creeed." țipă Ivy încântată din cealaltă parte a terenului și vine alergând spre mine, sărindu-mi în brațe.
"Ți-a fost atât de dor de mine?" o întreb chicotind.
"Mai întrebi? A fost plictisitor aici fără tine." spune cu fața în bluza mea, iar eu o mângâi pe spate.
După ce mi-am făcut și eu încălzirea am început să repetăm pașii pentru noua coregrafie. Articulațiile mele cam scârțâiau sincer, dar asta doar până am început să îmi intru în ritm și să mă simt mai bine. Pe la finalul celor două ore de repetiții, corpul cuiva s-a izbit de mine destul de puternic, probabil din neatenție. Eu eram deja amețită și slăbită de puteri, așa că am căzut cam rău pe gazonul destul de aspru al terenului. Impactul mi-a provocat o zgârietură urâtă la genunchiul stâng, lucru ce mă face să strâng din dinți și să spun vrute și nevrute în gând. Cineva din echipa se oferă să mă ajute să îmi curăț rana, iar Ivy și Lilith au rămas cu mine, puțin cam panicate.
"Everlee asta sigur s-a întâmplat din cauză că nu ai mâncat mai nimic de câteva zile. În mod normal ești mai puternică la căzături." mă ceartă Ivy, iar eu încerc să o calmez spunându-i că nu e mare chestie.
Deși e cam e mare chestie fiindcă simt cum se învârte totul cu mine și am o durere groaznica în tot corpul.
"Everlee? Dumnezeule." se aude vocea persoanei de care mi-a fost atât de dor.
"Blake?" spun încet și încep să îl caut cu privirea, iar el ajunge lângă mine în mai puțin de doua secunde.
Chiar mă întreb cine l-a înștiințat de ce mi s-a întâmplat, fiindcă pot vedea surprinderea pe fețele prietenelor mele atunci când îi aud vocea.
"E ok, puteți pleca, am eu grijă de ea de aici." zice el, iar eu le fac semn fetelor că vom fi bine.
Se uită foarte atent la mine câteva secunde și se încruntă murmurând ceva numai de el înțeles. Începe să îmi panseze rana atent, eu sâsâind de durere.
"Te rog să fii mai atentă pentru numele lui Dumnezeu. O să mor de inimă cu tine într-o zi." spune și îmi mângâie locul pansat.
"Îmi pare rău, Blake." zic eu cu privirea în jos.
"Nu e vina ta că te-ai rănit, doar vreau să ai grija de tine." zice ușor rece.
"Nu, Blake. Îmi pare rău pentru absolut tot, nu doar pentru asta. Îmi pare rău pentru că nu ți-am spus că m-a asaltat un drogat la petrecerea lui Ivan. Îmi pare rău că nu ți-am spus că m-am ars din cauza țigării lui Kayden. Îmi pare rău că nu ți-am spus despre cum l-am întâlnit pe Elliot și despre cât de idiot e uneori. Îmi pare atât de rău. Am vrut doar să nu te îngrijorezi și mai mult decât o faci deja. Știi cât de mult țin la tine și la ce avem noi. Nu îmi permit să pierd asta. Nu îmi permit să te pierd, Blake." îi spun fără să respir și izbucnesc în plâns.
"Everlee..." încearcă el să spună, dar se întoarce cu spatele la mine și respiră adânc.
Vrea să plângă, constat eu. Nu a mai plâns încă de când și-a pierdut mama în urmă cu doi ani și jumătate. A fost cea mai neagră perioadă din viața lui și nici nu mai știam ce să fac să îl scot din starea în care se afla. De atunci mi-am promis că nu o să îl mai las să plângă, să sufere, mai ales din cauza mea. Și acum uite ce-am putut să fac.
Mă apropii de el șchiopătând puțin și îl îmbrățișez pe la spate, lipindu-mi obrazul de tricoul lui.
"Spune ceva, Blake. Sau măcar țipă la mine, urlă, ceartă-mă. Plângi. Lasă-ți lacrimile să vorbească de la sine. Cu mine știi că poți să fii tu. Te rog." îi spun cu glas stins, iar el de atât a avut nevoie pentru a izbucni în plâns.
Îi puteam simți sufletul apăsat de tristețe și îmi părea nespus de rău. Îmi părea rău fiindcă eu eram principalul motiv pentru care el se simțea așa. S-a întors cu fața spre mine și a căzut în genunchi, urmând să mă tragă spre el. Mâinile sale îmi înconjurau talia ca și cum nu ar mai fi vrut sa îmi dea drumul niciodată, iar capul îi era sprijinit de pieptul meu, lacrimile sale amare prelingându-se pe tricoul meu larg. Și așa nu îmi prea plăcea tricoul ăsta.
"Mi-ai spus că sunt doar prietenul tău, că nu pot să am grijă de tine de fiecare dată. Mă doare că nu pot fi de ajuns, Everlee. Mă doare să știu că tu nu vrei ce vreau și eu." spune cu nasul în tricoul meu, iar eu îmi plimb mâinile prin părul lui moale și îi mai plasez câte un sărut din când în când pe creștetul capului.
"Nu am vrut să spun asta, Blake. Am nevoie de tine mereu. Ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimii ani și nu îmi imaginez viața fără tine. Vreau doar să mă ierți și să fim noi de dinainte. Îți promit că tu vei fi primul care va ști tot ce mi se întâmplă, chiar și dacă nu vei vrea să știi, eu tot îți voi spune. Îți promit că vei avea grijă de mine așa cum vrei și când vrei. Poți să îmi fii partener în crime, partener de afaceri, frate, soț, amant, tată, cel mai bun prieten și ce mai vrei tu." spun, iar el chicotește printre lacrimi. Te rog să mă ierți, Blake." adaug, iar el mă strânge și mai tare în brațele sale.
"Te-am iertat deja. De fapt nu am fost niciodată supărat pe tine, poate doar puțin dezamăgit. Dar sunt bine acum fiindcă noi suntem bine. Mulțumesc pentru că exiști în viața mea, Everlee. Promit că nimic nu se va schimba între noi." îmi spune, iar eu încerc să îmi fac lacrimile să se oprească.
"Vreau să te uiți la mine, Blake." îi spun și îi ridic capul, ochii mei făcând contact cu ochii lui triști. "Vreau să îmi arăți zâmbetul tău cel mai frumos, vreau să îți văd gropițele." zic, iar el îmi arată cel mai dulce zâmbet pe care l-am văzut vreodată.
Sufletul meu i-a zâmbit înapoi, pot să simt asta. Îi sărut ambele gropițe din obraji de care mi-a fost atât de dor și mă las în genunchi, acum fiind la același nivel. Mă trage într-o îmbrățișare cum numai el știe, iar eu mă simt în sfârșit acasă. Picurii de ploaie continuă să cadă peste noi și încep să zâmbesc realizând că ploaia a fost martoră promisiunilor noastre.
"Te iubesc cel mai mult, Everlee." spune Blake.
"Și eu te iubesc, Blake. Mai mult decât ți-ai putea imagina vreodată." îi răspund și simt în sfârșit că iese soarele și pe strada mea.
***
Totul e bine când se termină cu bine.
Mulțumesc fiindcă citiți :)