O copilă, cu chip de înger,
Cu ochii ei, verzi - albăstrui,
Plânge ne-ncetat în noapte,
Într-un colț, de dorul lui.
Câte-o lacrimă, sau două,
Pornesc încet din ochii ei,
Căci n-a mai venit el acasă,
Cum făcea de obicei.
De luni de zile n-a venit,
Dar ea, tot îl mai aşteaptă,
Ş-o scrisoare a primit,
Nedeschisă e pe masă.
Şi războiul, s-a încheiat,
N-a mai venit din armată,
Iar acum, îi plânge dorul,
N-are cui să-i spună tată.
A rămas orfană-n lume,
Fără părinți, fără frate,
N-are cine s-o îndrume,
Să-i citească ei din carte.