𝟒
𝐀𝐬𝐚 𝐜𝐮𝐦 𝐢-𝐚𝐦 𝐩𝐫𝐨𝐦𝐢𝐬 𝐭𝐚𝐭𝐞𝐢, la prima oră am plecat la mecanic ca să văd în ce stare se afla Reddie, având în vedere că trecuse ceva vreme de când mașina nu a văzut lumina zilei. Max plecase din camera mea deja atunci când eu am ieșit din baie, așa că nu mi-a fost greu să îmi fac rutina de dimineață, nu că înainte mi-ar fi fost. Blondul era în preajma mea mereu și eram obișnuită.
Acum însă, tot ce îmi rămânea de făcut era să îmi iau haina din cuier și să mă duc la garaj. Părinții mei încă dormeau, întrucât era destul de dimineață, și nici nu intenționam să îi trezesc, de aceea am închis ușa în urma mea cât de silențios am putut. Am coborât treptele în fugă, însă m-am oprit a baza lor când am simțit cum mă lua amețeala și privirea începuse să mi se încețoșeze, de aceea m-am văzut nevoită să mă prind de balustrada de fier din stânga mea și să privesc în gol câteva secunde pentru a-mi reveni.
— Arissa! am auzit un glas, însă, la acel moment nu puteam deduce al cui era. Am scuturat din cap și mi-am ridicat privirea, dând cu ochii de bunul meu prieten, Max. Ce faci, ești bine? M-a întrebat îngrijorat când a văzut că nu îi răspund, ci doar mă clatin pe picioare.
Apoi am clipit apăsat.
— Da, i-am răspuns. Mergeam să văd în ce stare e Reddie. Max a înclinat din cap cunoscător, întinzându-și brațul pe după umerii mei.
Am răsuflat ușurată.
— Hai să vedem ce face Reddie, atunci, a râs din pricina poreclei date de mine și tata, mașinii, încă de când eram mică.
Am oftat și mi-am dat ochii peste cap, îndrumându-l spre garaj. Nu e ca și cum nu ar fi știut unde se afla, însă la casa mea eu făceam regulile. M-am sustras de sub strângerea sa prietenească și am luat-o înainte, vârându-mi mâna în buzunarul gecii negre, de piele, pe care o luasem în grabă înainte să ies pe ușă. Am scos din buzunar cheile ușii din lateral și am descuiat-o. Blondul pătrunse în garaj înaintea mea, în fugă, iar eu am râs, însoțindu-l numaidecât.
În garaj era întuneric, doar o pală de lumină reușea să pătrundă înăuntru, exact pe ușa pe care am lăsat-o deschisă în urma mea. M-am întors pe călcâie și mi-am plimbat privirea prin încăpere. Totul era intact - exact așa cum îmi aminteam, o fantomă a trecutului s-a perindat prin fața ochilor mei, facându-mă să mă înfior. Am făcut un pas înapoi, dezechilibrându-mă puțin, însă, din spate, mândria m-a pus să fac doi pași înainte, către Max, care acum privea înainte, la un membru al familiei de mult timp uitat. I-am pus mâna pe umăr pentru a-l determina să se întoarcă către mine și i-am zâmbit.
El mi-a răspuns cu același gest, însă greutatea cu care a făcut-o m-a nedumerit, totuși nu aveam să îl întreb care îi era motivul, nu acum, cel puțin.
Nu era momentul.
Am luat-o înaintea sa și am apucat încrezătoare marginile cearșafului de pe mașină și l-am dat la o parte.
Mi-am răsucit doar pe jumătate, fixându-l pe Max cu privirea, cu un rânjet năstrușnic în colțul gurii.
— Și acesta, dragul meu prieten, este Reddie al nostru! am dat glas cuvintelor care așteptau să se facă auzite încă de când am pătruns în garaj.
La o privire mai atentă asupra lui Max, am reușit să îi observ uimirea impregnată pe chip, șocul pe care l-a avut a fost de neînchipuit, iar râsul său ușurat, urmat de o exclamare, mi-a dat de înțeles că mașina veche a tatei, care era acum a mea, era mai mult decât pe placul său. Era perfectă!
— Nu pot să cred ce îmi văd ochii! a murmurat blondul, așezându-și mâinile pe capotă.
***
— Cine ar fi crezut că familia Shaw deține, în garaj, sub un cearceaf ponosit și murdar un Ford Mustang roșu, lucios, cu detalii negre? Eu unul nu m-aș fi așteptat nici măcar într-o sută de ani!
Exclamația lui Max m-a făcut să îl privesc amuzată în oglinda retrovizoare. Un rânjet viclean mi-a pătat fața.
— Într-adevăr, Reddie e o frumusețe de mult uitată, i-am răspuns, înclinând capul pentru a avea o vedere mai bună asupra prietenului meu.
Max s-a răsucit pe scaunul din spate al mașinii, strâmbând din nas.
— Păcat că a fost cam neglijată, a mormăit, cu mâna plină de praf.
Mi-am dat ochii peste cap, ironică.
— La ce te așteptai, blondule? La sclipici și floricele? Mașina asta a stat pe pauză mai mult decât oricare alt mustang existent. Era normal să se adune și puțină mizerie.
Băiatul a pufnit amuzat, știa că îl iau la mișto și nici măcar nu îl deranja acest fapt. Presupun că s-a întâmplat atât de des, încât acum nici măcar o replică agasantă nu îl mai afecta.
Am scuturat din cap, mușcându-mi buzele. Mereu reacționam agresiv - cu orișicine și nu îmi plăcea deloc, în fapt, de fiecare dată când făceam așa, mă simțeam prost pe dinăuntru, iar starea mi se vedea și la suprafață, căci eram seacă și nervoasă mai tot timpul. Totuși, când puteam, mă controlam.
— Crezi că ar trebui să îl scoatem pe Reddie la lumina zilei? m-a întrebat curios, scoțându-mă din reverie.
Mi-am întors capul pe jumătate către el și i-am zâmbit complice.
— Hai să îi arătăm lui Reddie lumea dinafară!
Max nu a așteptat să îi mai spun ceva, pur și simplu a ieșit val vârtej din mașină, trântind portiera în urma sa, doar pentru a se repezi către ușa pliantă a garajului ca să o deschidă. Îi puteam zări entuziasmul din mișcări, pașii săi erau săltați, iar zâmbetul îi era larg. L-am așteptat, la volan, să se întoarcă și să ocupe locul din dreapta mea. Zis și făcut, în doi pași și trei mișcări Max fusese lângă mine, cu o expresie energică pe chip. Ochii îi luceau entuziasmați.
Mi-am lins anxioasă buzele, lipindu-mă de tapițeria neagră a scaunului, am băgat cheia în contact și am răsucit-o până când torsul motorului mi-a conferit senzația mult dorită.
Pace interioară.
L-am privit pe prietenul meu cu colțul ochiului.
Apoi am apăsat pe accelerație.
Am ieșit din garaj cu un huruit puternic, care a făcut stolul de ciori de pe cablurile de înaltă tensiune să croncăne amenințător. Max a râs animat, chiuind vesel.
Am zâmbit larg, înaintând spre ieșirea din curtea din spate a casei, intrând în mod regulamentar pe banda mea de circulație. M-am uitat în oglinzile retrovizoare, analizând împrejurimile.
Nu era nimeni pe stradă la acea oră. Poate era și prea devreme pentru o plimbare cu mașina, însă mă îndoiesc că sunetul motorului lui Reddie nu i-a trezit deja.
Mi-l imaginam pe tata cum privea mașina ieșind de pe străduța mică din fața casei, un zâmbet cald potrivindu-i-se pe buze. Ochii mi s-au umezit, însă nu am permis lacrimilor să treacă de barieră nici de data asta.
Nu aveam să îmi vărs lacrimile asemeni unei adolescente naive. Voiam să le păstrez acolo numai pentru persoanele care meritau, pentru momentele ce meritau lacrimile.
Voiam să le vărs doar pentru cei pe care îi iubeam cu adevărat.
— Dăm o tură? a întrebat blondul.
Am zâmbit, reglându-mi oglinda retrovizoare.
— Dăm! am exclamat.
***
Se pare că nici eu, dar nici Max, nu ne gândisem la posibilitatea ca Mustangului meu roșu și lucios să aibă câteva defecțiuni, având în vedere că a stat în garaj destul de mult timp, iar pentru acest lucru mă mustram non stop.
La o intersecție, când am dorit să încetinesc pentru a da prioritate unei mașini care venea din sens opus, nu am reușit, fiindcă m-au lăsat frânele. Văzându-mă în fața faptului împlinit, la mică distanță de un pericol iminent, am accelerat reușind, astfel, să scap din acea încurcătură. Normal că șoferii mi-au aruncat cuvinte nu tocmai frumoase și firește că Max m-a privit contrariat, lipindu-se tot mai mult de spătarul scaunului, ținând strâns centura între degete. Ochii săi se măreau tot mai mult la fiecare curbă pe care o luam din plin și mi-o asumam deoarece trebuia să ajung la un atelier auto. Reddie nu ar mai fi rezistat mult și m-aș fi trezit cu el, inert, în mijlocul drumului. Atunci nu s-ar fi ales de el decât praful și nu puteam să las lucrurile așa, îi aparținea tatei și mă vedeam nevoită să îi păstrez lucrurile cel puțin aproape intacte.
Am mârâit, luând altă curbă din plin.
— Și unde ziceai că era atelierul ăla? l-am întrebat pe Max, iritată.
Băiatul tasta ceva pe telefon, fără ca măcar să îmi acorde atenție. L-am ars cu privirea, dar nici așa nu am reușit să îl fac să mă privească.
— Max! am exclamat.
Blondul a tresărit, îndreptându-se de spate. Ochii i s-au lipit de ceafa mea. Am înghițit în sec, înfășurându-mi degetele și mai mult în jurul volanului. Am strâns din dinți.
— După următoarea curbă faci stânga, apoi o iei pe a doua străduță lăturalnică, la dreapta, în capătul drumului se află cimitirul de mașini a lui Brian.
Am răsuflat ușurată.
— De ce nu ai spus mai devreme?
Max a înclinat capul spre dreapta, lipindu-și obrazul de geam. Deja se obișnuise cu felul meu de a conduce.
— Căutam locația exactă, nu voiam să dăm naibii într-un cartier rău famat, doar știi ce s-a întâmplat data trecută când ne-am ghidat după informațiile de fațadă! a mormăit.
M-am încruntat, apoi mi-am adus aminte, eliberând un chicot ușurat. Noi doi aveam un ghinion dat naibii la orientarea în societate și o recunoșteam amândoi!
Am urmat indicațiile lui Max, luând-o la dreapta după ce am intrat pe a doua străduță indicată de dânsul. Era un cartier destul de primitor, însă, la acea oră, nu văzusem nici țipenie de om. Era atât de liniște, încât, pentru un moment, fusesem ferm convinsă că greșisem locația, însă atelierul lui Brian ni s-a înfățișat înaintea ochilor, deci am continuat să mergem înainte, însă fără să apăs prea mult accelerația, mergeam cu viteza întâia și speram ca acest lucru, pentru o perioadă îndelungată, nu va defecta și altceva la mașină.
Imediat ce am reușit să parchez lângă un gard, Max a ieșit afară din mașină, înaintând către garaj, mergând spre bărbații care lucrau la mașinile ridicate pe platformă, deasupra lor. Aș fi mers chiar eu să discut cu mecanicii, însă blondul mi-a spus că aceasta era o treabă de bărbat și că niciunul nu ar fi mers să vadă ce are mașina unei femei - Maximilian a ezitat să continue, însă eu știam că și aici bărbații se credeau mai presus decât femeile și în domeniul acesta.
După aproximativ cincisprezece minute, Max încă discuta cu mecanicii și nu dădea semne că avea să se întoarcă la mașină, iar răbdarea mea deja se evaporase, ceea ce însemna, în mod cert, că aveam să ies din mașină și să merg la el, să văd cum stătea situația.
— Deci crezi că ai timp să te uiți astăzi la mașină? am reușit să disting replica lui Maximilian, atunci când am ieșit din mașină.
— Astăzi sunt prea prins cu Mercedesul ăla, poate că...
Am izbit ușa în urma mea, atrăgându-le în mod neintenționat atenția mecanicilor. Max și-a încleștat maxilarul, iar eu am înaintat spre cei doi.
— Ai reușit să discuți cu ei? l-am întrebat pe Max, ignorându-l pe mecanicul din fața noastră. Băiatul și-a scărpinat ceafa, privindu-l urât pe cel cu care vorbise, care acum se retrăgea din conversație.
— Au prea multe programări. Niciunul nu poate să se uite la Reddie în acest moment, mi-a răspuns spășit.
Afirmația sa m-a făcut să îi privesc pe mecanici furioasă. Hai nu zău! Niciunul nu avea cinci minute la dispoziție să vadă ce anume era cu Reddie? Pe asta nu aveam să o cred în veci!
Am trecut pe lângă Max, lăsându-l în urmă și m-am adresat primului bărbat pe care l-am reperat.
— Trebuie să fac programări chiar și pentru a arunca o privire la mașina mea? am întrebat din spatele acestuia, cu glas mânios.
Tipul nu păruse afectat de vorbele mele, părea că nici măcar nu le dăduse atenție.
Am privit în jur, fiecare își făcea munca. Blondul m-a ajuns din urmă, punându-și o mână pe umărul meu pentru a mă potoli.
— Haide, Arissa! Sigur găsim pe cineva în altă parte dacă aici nu se poate!
L-am privit pe Maximilian, analizându-mi obțiunile. Cum m-aș fi descurcat cu Reddie pe șosea, dacă până aici a fost greu să ajung? Nu mă puteam da bătută atât de repede.
Un tușit mi-a atras atenția și l-am privit sceptică pe cel care se apropia de mine cu pași mari.
— Nu, nu ai nevoie neapărat de programare, mi-a spus acesta, însă majoritatea mecanicilor sunt cam prinși în muncă, însă...bărbatul, trecut de prima tinerețe păru să cadă pe gânduri. Mark! A strigat acesta.
Un alt mecanic i-a răspuns, dar nu am reușit să îl iau în reper.
— Da, Noah! Vreo problemă?
Bărbatul s-a întors pe călcâie, privind în stânga.
— Știi cumva unde e acum înlocuitorul lui Ricky? Fata asta nu pare să se răzgândească și nici n-are să plece până nu obține ceea ce-și dorește.
Mark a hohotit, ochindu-mă senin.
— Avem nevoie de mai multe femei determinate, poate, într-o bună zi, vor reuși să schimbe lumea! a râs Mark.
— Să audă Sonia ce ai spus! A vorbit Noah intrigat, numai broccoli ai mânca o lună întreagă!
— Să te pună dracu' să îi zici ceva, Noah, că îți torn apă în sticla cu Jack Daniels!
— Futu-i! A exclamat acesta, părând de-a dreptul șocat de amenințarea colegului său. Spune-mi naibii unde e ăla, până nu vin peste tine! a exclamat râzând.
Replicile lor mă amuzau peste măsură, de aceea nici eu și nici Max nu ne-am abținut de la râs. Noah a venit către noi, făcându-ne semn să îl urmăm. Am trecut pe lângă două mașini, sau mai bine zis, două ruine ale unor mașini, trecând printr-un hol ce ducea în spate.
— El v-ar putea ajuta, dar, a spus Noah, privindu-mă fix, aveți grijă să nu îl înfuriați, iese urât când lucrurile nu decurg așa cum își dorește.
Bărbatul și-a luat în cele din urmă ochii de pe chipul meu, însă încă îi puteam simți mustrarea din privire. Părea să mă cunoască de o veșnicie, altfel nu îmi dau seama cum ar fi dedus faptul că îmi place să trec peste orice limită impusă, riscând - multe și mărunte.
L-am atins în treacăt pe Max, pe umăr, luând-o la pas înaintea sa.
Bărbatul care muncea de zori la retușarea capotei unui Audi negru, mat, nu părea să fi sesizat prezența noastră. I-am analizat silueta și îmbrăcămintea. Avea corp atletic - era foarte înalt și impunător. Hainele sale erau pline de murdărie. Blugii kaki, largi, erau pătați cu ulei de motor și maioul negru, se mula pe pielea sa, era și acela plin de ceva vopsea albă care nu făcea altceva decât să îi scotată trăsăturile în evidență. O șapcă neagră îi ascundea părul de razele arzătoare ale soarelui. Stătea aplecat peste capotă, atent la ceva anume.
— Crezi că ai timp pentru o discuție? am întrebat, continuând să înaintez către el.
Abia acum, după ce glasul meu a spart tăcerea, bărbatul păru să încremenească pe loc, însă la câteva secunde după aceea și-a reluat munca, fără să privească către mine.
— Este vorba despre o mașină, a specificat prietenul meu.
Bărbatul a pufnit.
— Normal că e vorba despre o mașină, l-am auzit vorbind. Ai venit la un atelier auto, nu la magazinul pentru jucării de copii, a răspuns plictisit.
M-am încruntat.
— Pardon?
Vocea îmi păruse cunoscută și nu aveam idee de unde puteam să mi-o amintesc atât de clar și bine. Aveam un lapsus.
— Mă rog, a vorbit, ignorându-mi replica iritată. Depinde la ce mașină vă referiți și la cât de importantă pentru bunăstarea mașinii și a clientului este stricăciunea.
Am pufnit.
— Ce anume vrei să spui? am întrebat, strângând din dinți. Am înaintat și mai mult către bărbat, arzându-i spatele cu privirea.
— Spun că nu mă complic cu orice rablă, ce dracului nu înțelegi! Femeile naibii!
Glasul său era furios, ceea ce mă făcea să cred că călcasem pe bec, însă nu știam ce anume făcusem, întrucât îi pusesem doar câteva întrebări.
Max a apărut din senin în spatele meu, apropiindu-se de mine.
— Să te duci naibii de idiot! i-am replicat mânioasă, întorcându-mă pe călcâie către Max. Haide, Max! N-am să stau lângă unul care nu știe decât să insulte, fără ca măcar să încerce să discute politicos.
— Dar, Ar... a încercat să mă oprească, însă n-a apucat.
— Tu erai, mi-a vorbit imbecilul cu glasul mai domolit. Trebuia să îmi fi dat seama încă de la început...
M-am întors brusc spre dânsul.
— Normal că nu ți-ai dat seama dacă te-a luat gura pe dinainte, tâmpitule! i-am răspuns acid înainte să conștientizez în fața cui mă aflam. Când mi-am dat seama, ochii mei s-au mărit, iar privirea sa păru să se înverzească și mai mult, provocându-mă, fără cuvinte, doar din priviri.
El a pufnit în zemflea.
— Adică cum faci tu acum? m-a întrebat ironic.
În loc să mă simt amenințată de prezența sa, am făcut un pas înainte, fixându-l și mai bine cu privirea.
— Orice replică mi-ai oferi, tot un idiot rămâi, Morgan! i-am spus, fără tragere de inimă. Haide, Max! Să plecăm acasă! I-am vorbit, luând-o exact pe unde am venit, lăsându-l în urmă pe cel care, în mod evident, m-a răvășit. A reușit să scoată, în cinci minute, tot ce era mai întunecat din mine, iar acest lucru mă tulbura destul cât să conștientizez faptul că prezența sa nefastă îmi era dăunătoare.
Pașii mei apăsați îmi făceau călcâiele să pulseze, însă nu mă opream până nu ajungeam în intimitatea mașinii mele. Idiotul acela! Am mârâit în sinea mea. Nici aici nu puteam scăpa de dânsul? E ca un blestem nenorocit!
— Ari! A șoptit Max. Trebuie să te liniștești. Ești toată roșie la față! Ai nevoie de puțină apă?
Un mecanic pe lângă care am trecut m-a urmărit cu privirea, fluierând în urma mea. Se zice că oamenii sunt mai atractivi când sunt furioși, deci presupun că m-am găsit destul de atractivă, că altfel nu îmi explic gestul său.
— Puștiule! Sunt destul de sigur că fata are nevoie de orice numai de apă nu! A râs bărbatul, stârnind hohote de râs și din partea celorlalți.
Am auzit un set de pași din urma noastră, apropiindu-se de noi. Eram sigură că nu erau pașii mei sau ai lui Max, așa că m-am întors să privesc, însă Morgan a luat-o înaintea mea, tăindu-mi privirea, deschizând portiera Mustangului.
— Asta e mașina despre care vorbeați?
Un fluierat i-a scăpat printre buze, iar ochii i s-au lipit pe detaliile interioare ale mașinii. Tapițeria neagră a scaunelor, designul interior și finisajele i-au făcut ochii lui Morgan să sclipească.
— Care ziceai că e problema cu ea? a întrebat preocupat de bordul mașinii, privindu-l cu atenție.
Eram mânioasă și nu voiam să îi răspund, așa că am privit pieziș la cimentul de sub picioarele mele. Dobitocul!
— Frâna aproape că nu funcționează deloc, a răspuns Max în locul meu. Era să facem un accident, însă am avut noroc cu Ari și îndemânarea sa când vine vorba de condus. L-am străfulgerat cu privirea, mârâind.
Morgan m-a privit o clipă, căutând cu mâna frâna de mână.
— Mulțumesc, Max.
Am înghițit în sec, privindu-l din profil.
— Ești cam prea mânioasă pentru cineva care avea să provoace un accident în trafic, mi s-a adresat Raymond Morgan cu un glas amuzat.
L-am fulgerat cu privirea, însă el analiza frâna de mână, căutând și altceva care putea fi defect prin mașină.
— Ești cam prea amuzat pentru un om care consideră că femeile nu ar trebui să conducă.
Morgan a încremenit, întorcându-și mai apoi privirea cu lentoare către mine.
— Nu m-am referit la toate, a zis, ci doar la cele incompetente.
Pe moment am văzut roșu în fața ochilor și m-am repezit către Reddie, însă Max mi-a prins cotul între degete, șoptindu-mi să mă calmez. Morgan ne-a privit interacțiunea sfidător, câteva cute formându-i-se între sprâncene.
— Din cauza ta mi-am ratat interviul de angajare, a adăugat, mormăind. Nici nu știu de ce te mai ajut.
L-am privit aprig.
— Din pricina atitudinii ăsteia, cred că meriți mult mai mult rău. Nici măcar nu ți-am cerut să o mai faci, din moment ce am plecat din fața ta brusc. Nu te mai smiorcăi.
Raymond Morgan nu păru afectat de vorbele mele, nici pe departe. Replicile mele acide îi făcură colțul gurii să se ridice viclean, iar privirea îi poposi asupra ochilor mei întunecați.
— Oh, dar ai cerut-o, a răspuns, amuzat.
Aero Chord răsună în fundal, atragându-ne atenția. Max și-a scos telefonul din buzunar și a răspuns, îndepărtându-se ușor de noi.
— Se pare că pe iubițelul tău îl caută fanele, mi-a spus Morgan, râzând în barbă.
Am pufnit, privindu-l pe Maximilian cu colțul ochilor.
— Max nu e iubitul meu, Morgan. Nu văd care ar fi problema ta, nici măcar nu te privește acest aspect.
Morgan și-a dat ochii peste cap.
— Trebuie să înveți să nu mai fii atât de ostilă, Arissa! mi-a spus brunetul.
Am mârâit.
— Trebuie să înveți să nu mai fii atât de nesimțit, Raymond! i-am întors-o cu aceeași monedă, râzând în sinea mea. Ha!
Morgan păru să se strâmbe, însă nu a mai continuat, mormăind ceva în surdină.
— Arissa! a strigat Max și m-am întors spre el să am o vedere mai bună asupra sa.
— Da?
— A intervenit o urgență! mi-a spus, îngrijorat. Am chemat un taxi, trebuie să plec!
L-am privit îngrijorată pentru el.
— Vrei să vin cu tine? am întrebat, Max a clătinat din cap.
— Vezi ce poți rezolva în legătură cu Reddie, vorbim diseară! mi-a răspuns pe fugă, ieșind în stradă, lăsându-mă alaturi de un Morgan tâmpit și niște mecanici puși pe glume.
Morgan a tușit, atragându-mi atenția.
— Se pare că am rămas doar noi doi, a rânjit, ochindu-mă aspru.
L-am ars la rândul meu cu privirea, trăgând cu colțul ochiului la prietenul meu, care se îndepărta tot mai mult de mine.
— Mda, i-am răspuns sec. Deci? Am întrebat. Știi cumva ce are Reddie?
S-a încruntat.
— Cine dracu' e Reddie?
Am clipit apăsat, privindu-l plictisită.
Cuta dintre sprâncenele sale a dispărut subit, atunci când și-a dat seama.
— Cred că glumești..
Am pleoscăit, nepăsătoare.
— Chiar deloc, Raymond.
Brunetul a oftat spășit, privindu-mă pe sub sprâncene.
— Mașina ta are probleme la frână și motor, astăzi nu pot să ți-o repar, însă ai putea reveni mâine, dacă ai timp. Este indicat să nu o repornești până nu o voi repara, de altfel, s-ar putea ca defecțiunile mici pe care le are Reddie acum să se mărească treptat.
L-am privit incredulă.
— Cred că glumești...i-am spus perplexă, clipind apăsat.
Raymond a clătinat din cap.
— Îmi pare rău, dar Reddie al tău va rămâne în seara asta aici.
Am oftat puternic, privind la cerul care începea ușor, ușor, să se întunece tot mai mult.
— În regulă atunci, i-am spus, privindu-l căită. Am să plec, te las să îți continui munca, am completat.
Raymond m-a privit cu coada ochiului și, scoțând cheia din contact a închis și ușa în urma sa când a ieșit afară. A privit pentru un moment cheile din mâna sa, apoi la mine, însă i-am descifrat intențiile, opunându-mă.
— Alea rămân la tine, doar...ai grijă de Reddie! i-am spus, oftând în sinea mea.
Buzele lui Morgan s-au curbat infirm. A afirmat scurt din cap, întorcându-se de unde a venit, în tăcere, fără ca măcar să își ia la revedere. L-am privit depărtându-se și mi-am pus și eu trupul în funcțiune.
Am trecut pe lângă mecanicii care încă munceau la mașinile lor atunci când căutam să plec acasă, însă mâna unuia s-a agățat de umărul meu. L-am privit indignată, cu o expresie fermă pe chip.
Era acela care fluierase după mine.
— Pot să te duc eu acasă, mi-a propus, zâmbind cuminte. Nu se pune problema de plată, accept și în natură.
Ochii mi s-au mărit și m-am smuncit din strânsura aprigă a mâinii sale.
— Dă-mi drumul! am exclamat.
— Ei, haide, bruneto... a continuat să insiste.
— A zis să îi dai drumul! a tunat Morgan din stânga mea, înhățându-mă de braț. Ochii săi l-au găurit pe mecanic, determinându-l să facă un pas înapoi.
Cu brațul captiv în strânsoarea lui Morgan, m-am văzut trasă după dânsul, deși încercam din răsputeri să mă opun.
— Mai bine acceptai să vii cu mine, decât să te sui în mașină cu psihopatul acela! a strigat din urma noastră mecanicul care căutase să mă agațe.
Am înghițit în sec, așteptând să văd unde avea să mă ducă, și, văzând că începea să se întunece și mai mult, iar strânsoarea mâinii sale se întețea tot mai mult, am început să mă smuncesc și mai tare, privindu-l mânioasă până peste poate.
— Lasă-mă, Morgan! Dă-mi drumul!
Vocea mea a răsunat cu ecou în cartier, iar ochii săi s-au oprit asupra trăsăturilor închegate ale feței mele.
Apoi mi-a dat drumul.
— Să nu te urci niciodată cu Rico în mașină! mi-a vorbit, cu un glas ce zbârnâia a furie. Ochii săi erau în asentiment cu vorbele rostite de dânsul.
Sprâncenele mi s-au împreunat pe frunte.
— Și ce avea dacă mă urcam cu el în mașină?
Am întrebat nedumerită.
Raymond a râs.
— Tu auzi ce spui? Țipai să îți dea drumul, iar acum îmi spui că voiai să te ducă acasă?
Mi-am încleștat maxilarul.
— Da și da. Vreau doar să ajung acasă, Raymond, nu mă mai reține atât!
Și-a dat ochii peste cap, exasperat.
— Rico e un obsedat sexual. Nu îmi doresc să fii violată la marginea drumului!
Am tras aer cu putere în piept, privindu-l incredulă.
— De ce?
Morgan a mârâit gutural.
— Pentru că nu îmi doresc să îmi pierd clienții astfel, mi-a răspuns, strângându-și maxilarul în palmă. Ce prestator de servicii aș fi eu, dacă aș permite ca clienții mei să fie abuzați?
L-am analizat confuză, unindu-mi buzele într-o linie dreaptă. Nu voiam să îi răspund, căci, habar nu aveam ce aș fi putut să îi zic.
— Haide! Te duc eu acasă! Mi-a spus după câteva momente de liniște.
Am tăcut, făcând un pas înapoi.
— Nu merg nicăieri cu tine, Morgan. Nu știu cine naiba ești, nu am încredere în tine!
Morgan mi-a mârâit numele și mai furios.
— Shaw!
L-am privit cu ochii bulbucați, zbătându-mă între brațele sale, dar era în zadar - era de neclintit.
— Dă-mi pace, nesuferitule care ești!