Dor.
Cum îți poate fi dor de ceva ce nu ai avut? De cineva pe care nu l-ai avut? De un sentiment pe care nu l-ai trăit niciodată? Cum îți poate lipsi, dacă nu nu a fost niciodată parte din tine?
Uite că se poate. Noi, oamenii, suntem foarte empatici, putem simți cu ușurință ceea ce ne transmit ceilalți, indiferent dacă vorbim de oamenii cu care avem tangență fizic, ori despre persoanele din cărți sau filme.
Și uite așa cunoaștem multe sentimente, multe trăiri, care, practic, ne sunt străine. Dar le cunoaștem, râvnim după ele, și, uneori, în simplitatea noastră, ajungem să le proiectăm inconștient, să ne construim viața în jurul unei dorințe, ne mințim și ajungem să credem că e real.
Când viața ne dă o palmă ca să ne trezească, realizăm că e departe de a fi real ceea ce trăim noi, că, involuntar, suntem participanți într-o piesă de teatru. Și, Doamne, ce rău doare când îți dai seama că piesa ar putea continua, dar nu îți mai găsești locul în ea.
Atunci alegi să pleci, dar o bucată din sufletul tău rămâne captivă în piesa pe care ai iubit-o cu atâta patos.. Încât apare dorul. Un dor imens, care te sfâșie.
Și ai vrea atât de mult să te întorci, să mai joci o dată rolul care-ți venea mănușă, dar te scuturi, realizezi cât de periculos e.. Ai putea să te pierzi iar în dânsa și de data asta s-ar putea să nu mai vină acea palmă.. Ca urmare, te-ai pierde de tot.
Și atunci alegi să-l lași să-ți sfâșie sufletul și carnea de pe tine, să duci dorul a ceva ce nu ai avut niciodată, dar să te câștigi pe tine.