Aiyana
Plec capul, mușcându-mi buzele cu putere. Totul este în ceață și îmi este extrem de greu să mă concentrez asupra unui singur lucru. Gândurile se aleargă prin mintea mea, devenind din ce în ce mai zgomotoase. În minte îmi apare neîncetat imaginea cu Sofia strângându-și rochia de pe jos și cearșafurile mototolite. Închid ochii și o lacrimă stingheră mi se prelinge pe chip.
Am încercat să-mi înec amarul în alcool și să pun pauză pentru câteva secunde, să scap de imaginea chipului său, dar a fost imposibil. Mi-a fost imposibil să uit de el când se afla la câțiva metri de mine și-mi urmărea fiecare gest cu atenție. Au trecut minute bune, poate zeci de minute de când privirile ni s-au intersectat pentru ultima dată în această seară, iar amețeala ce a pus stăpânire pe mine la un moment dat m-a abandonat. Acum gândesc limpede, mai limpede decât mi-aș dori, totuși, sentimentele îmi sunt amorțite.
Doare. Doare să știu că mă urăște atât de tare încât a dus-o în camera mea. Îmi ridic întorc ușor privirea asupra camerei în care acum ceva timp locuia Enzo, iar amintirile mă năpădesc. Ascunsă în întuneric, pe treptele casei mă gândesc la momentele în care inimile noastre au bătut în sincron, momentele în care ne-am dezbrăcat de sentimente și am uitat de regrete.
— Pot să te întreb ceva? vocea șoptită a Ariei îmi atrage atenția.
— Desigur, zâmbesc firav, privind-o.
— Ai plecat din cauza lui? întreabă brusc, iar zâmbetul îmi dispare de pe chip.
— Nu... îmi strâng buzele într-o linie dreaptă, mișcându-mi capul în semn de negație.
— Ok. Pot să te rog ceva? mă privește întrebătoare, iar eu încuviințez. Promite-mi că nu o să rupi legătura cu mine din cauza lui. Deși îmi e greu să recunosc, m-am atașat de tine și te consider o prietenă adevărată. Îmi aduci aminte de momentele în care eram cu adevărat fericită și-mi pui un zâmbet sincer pe chip. Promite-mi că nu mă vei lăsa singură.
Inima mi se rupe când întâlnesc privirea tulbure a Ariei. Sinceritatea sa mă lovește din plin și mă lasă fără cuvinte. Încuviințez frenetic din cap și-mi deschid brațele, cuprinzând-o.
— Promit solemn! șoptesc, smulgându-i un chicot.
— Bine. Atunci te rog să nu te superi pe mine, spune șoptit în timp ce se desprinde din îmbrățișare.
O privesc nedumerită când se ridică brusc în picioare și-și ațintește privirea asupra intrării în casă. Îi urmăresc privirea și înghit în sec când îmi dau seama că în întuneric se ascunde un chip cunoscut, ce înaintează ușor înspre noi.
Îmi mușc buzele și-mi mut privirea în gol, îmbrățișându-mă. Se așază în stânga mea și-i simt privirea ațintită asupra mea.
— Mă urăști? nu pot simți nicio emoție în glasul său răgușit.
Plec privirea gânditoare câteva secunde, strângându-mi buzele într-o linie dreaptă. Trag aer în piept și-mi întorc privirea asupra sa, analizându-i chipul câteva secunde lungi.
— Dacă te urăsc? Nu. Nu am niciun motiv pentru care să te urăsc, ridic ușor din umeri, complet detașată.
— Ceea ce ai văzut în seara asta... își pironește privirea într-a mea, încercând să-mi citească direct în suflet.
— Ceea ce am văzut în seara asta a fost o greșeală, îngaim obosită, ridicându-mă în picioare.
— Aiyana... Nu am vrut să te rănesc, îmi șoptește numele rugător, ridicându-se la rândul său în picioare.
Pentru câteva secunde mă cutremur, intimidată de diferența de înălțime dintre noi și de statura sa impunătoare. Mă privește de sus, iar eu mă chinui să-mi păstrez mintea limpede.
Pe chip îmi apare un zâmbet strălucitor în timp ce-mi mișc ușor capul în semn de negație, mușcându-mi apoi buza inferioară spre surprinderea brunetului ce mă privește atent.
— Amprenta buzelor tale nu-mi mai apasă buzele de ceva timp, iar atingerile tale au dispărut de pe corpul meu treptat. Nu poți să mă rănești când amintirea ta s-a risipit precum fumul țigării. Am revenit străini. Suntem niște străini cu mintea pătată de amintiri vagi ce se vor pierde cândva în trecut, mint fără nicio reținere și știu că acesta este momentul în care-mi întinez sufletul.
Își întredeschide buzele, cercetându-mi chipul, fără vreo emoție în privire. Pe chip îi înflorește un zâmbet firav în timp ce încuviințează ușor din cap, ca și cum ar fi mândru de mine.
— Mintea mea nu e pătată cu amintiri. Eu nu privesc în trecut și nici în viitor, Aiyana. Trăiesc în prezent. Într-un prezent în care tu mimezi fericirea și te minți că nu eu sunt motivul pentru care te-ai depărtat de grup, motivul pentru care timp de o lună ți-ai ignorat toți prietenii, își pironește privirea într-a mea, convins de ceea ce spune.
— Greșești. Chiar dacă cei din jurul tău îți dau impresia că tu ești centrul Universului, nu e așa. Da, e adevărat că am ales să-i ignor pe toți și să dispar pentru o perioadă din peisaj, dar motivul nu ești tu, mă grăbesc să spun, încrețindu-mi ușor fruntea, dorindu-mi să înțeleagă că ceea ce spun este adevărat.
Mă privește fix câteva secunde, cercetându-mi chipul cu atenție, după care pleacă capul și încuviințează ușor, strângându-și buzele într-o linie dreaptă. Trag aer în piept și urc cele trei trepte, fără a privi în spate. Fac câțiva pași pe terasă, oprindu-mă când glasul său acoperă muzica.
— Vino mâine seară la Black Night.
Mă întorc pe călcâi, întorcându-mă cu fața la el. Mă încrunt nedumerită, neînțelegându-i invitația.
— De ce? întreb șoptit, strângându-mi buzele într-o linie dreaptă.
— Fiindcă acolo se află toată gașca în fiecare seară. Fiindcă vreau să cred că ceea ce ai spus e adevărat. Demonstrează-mi că nu eu sunt motivul tău, glasul său jos mă lovește din plin, iar inima-mi stă în loc pentru câteva secunde.
Îmi pironesc privirea într-a sa și pentru câteva clipe mă pierd din nou în Universul de un albastru-marin care-mi permitea cândva să-i văd direct în suflet. Încuviințez scurt din cap, moment în care pe chipul său înflorește un zâmbet firav, lucru care mă surprinde. Îmi face un semn scurt din cap, după care se întoarce pe călcâi, pierzându-se rapid în întuneric.
Rămân cu privirea ațintită în întuneric preț de câteva secunde lungi. Simt prezența unei persoane în stânga mea, iar când îmi întorc capul într-o parte privirea mi se intersectează cu cea a femeii cu părul de abanos, pe a cărui chip este imprimată dezamăgirea.
— Uneori trebuie să le arăți oamenilor vulnerabilitatea ta, doar așa vei ajunge la inimile lor, mă privește cu blândețe.
Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă, privind în jurul meu, dorindu-mi să mă asigur că nu este nimeni prin preajmă care m-ar putea auzi.
Amelia zâmbește amuzată, știind foarte bine ce fac. Îmi dau ochii peste cap și privesc locul în care s-a aflat Enzo acum câteva zeci de secunde.
— Fiul tău are inima de gheață. Nu-i pot permite să-mi vadă vulnerabilitatea. O va folosi împotriva mea, iar tu o știi prea bine! pufnesc enervată, conștientă că-i va lua mereu apărarea.
— Îl pedepsești deși știi că nu merită! Amelia mă străfulgerează cu privirea.
— Nici eu nu meritam să fiu mințită, nu meritam să-l văd cu Sofia în camera mea, nu meritam să pășesc într-o lume a spiritelor fără voia mea! șoptesc, închizându-mi ochii.
— Ceea ce pentru unii pare blestem, pentru alții este binecuvântare. Datorită ție pot să-mi veghez fiul din nou, pot să fiu mereu aproape, chiar dacă el nu are habar. M-a putut vedea datorită ție, Aiyana. Te înțeleg și nu te judec dacă decizi să închizi portița dintre cele două lumi. Ne-am revăzut după zece ani și sunt recunoscătoare că treptat imaginea chipului meu însângerat va fi înlocuită de imaginea chipului de acum o lună, peste care felinarele din cimitir își revărsau lumina caldă. A suferit enorm, iar faptul că l-am revăzut este o binecuvântare.
Oftez grav, trecându-mi degetele prin păr în timp ce corpul său se transformă într-o umbră ce dispare treptat. Îmi mușc buzele cu putere, având senzația că-mi bubuie capul. Fir-ar!
Mă uit din nou în jurul meu și răsuflu ușurată că nu este nimeni prin preajmă. Nu vreau să mi se ducă vorba că sunt nebuna ce vorbea singură în toiul nopții.
Știu, știu că ar fi trebuit să închid acea portiță cu mult timp în urmă și că nu ar trebui să-i permit să mă mai contacteze, dar nu pot să o fac. Este mama lui Enzo. Spiritul ei atârnă greu, iar eu o simt. Îi simt suferința din privire și-i sesizez neputința din glas de fiecare dată. Simt că nu este corect ceea ce fac. Nu este corect din partea mea să-i ofer acces în această lume doar pentru că este mama lui. Sunt sute, mii, miliarde de sufletele care nu și-au găsit pacea și care ar da orice să-i revadă pe cei dragi pentru ultima dată.
Am văzut-o pentru prima dată pe 28 august, în seara în care am îngenunchiat alături de Enzo în fața mormântului de marmură, iar din acea seară sufletul ei m-a urmat pretutindeni. I-am oferit acces în această lume fără să am habar cât de greu îmi va fi să închid portița dintre cele două lumi. Când vine vorba de paranormal, mereu vor exista consecințe.
Cuvinte: 1.535
🦋 Dedic capitolele persoanelor care au fost alături de mine pe vechiul cont și care au citit povestea Aiyanei și a lui Enzo până-n ultima clipă. 🦋