Aiyana
— Te simți mai bine? Lidia îmi cercetează chipul întrebătoare. Poți să rămâi aici oricât dorești și știi asta. Prezența ta aici îmi face bine, se grăbește să completeze în timp ce se desprinde din îmbrățișare.
— Știu, dar mă simt bine. Mă simt chiar foarte bine! E timpul să plec acasă. Mama mi-a simțit lipsa în ultimele săptămâni. Oricât de mult îmi place să stau aici cu tine și cu Carla, simt nevoia să mă întorc acasă, îi zâmbesc firav, aruncând o privire peste umăr, asupra lui Dima.
Lidia încuviințează, trăgându-mă din nou într-o îmbrățișare scurtă. Mă sărută pe păr, iar eu îmi strâng buzele într-o linie dreaptă când ne desprindem din îmbrățișare. Îi întorc cu regret spatele și trec pe lângă Dima, intrând în mașină. Îmi pun centura, iar inima mi se oprește în loc când în minte îmi apare din nou chipul lui Enzo.
Oftez grav și-mi las capul pe spate, dând melodia ce răsună în mașină aproape la maxim, dorindu-mi ca imaginea sa să se risipească din mintea mea.
Au trecut trei săptămâni de la accident. Trei săptămâni de când am fost nevoită să mă mut la Lidia ca să-l uit. Să uit fiecare sărut și fiecare atingere. În prima săptămână coșmarurile mi-au acaparat mintea și mi-au paralizat corpul. În a doua săptămână amprenta buzelor sale de pe ale mele au dispărut, iar în a treia săptămână chipul său a început să-mi dispară treptat din minte.
I-am șters poza din telefon și am refuzat să-mi las privirea să poposească asupra numărul său de telefon. Nu-l iubesc, nu-l iubeam nici acum trei săptămâni. Nu-l plac, dar acum trei săptămâni îl plăceam mai mult decât ar fi trebuit.
— Știi, acum avem o vecină foarte drăguță. Ne aduce brioșe în fiecare sâmbătă și o invită mereu pe mama la ceai la orele 17:30, în fiecare zi la aceeași oră. E tare simpatică! glasul plin de entuziasm al lui Dima îmi atrage atenția.
— Ceai? mă încrunt, pironindu-mi privirea asupra sa.
— Mhm, adus din Anglia. Am fost forțat de mama să rămân într-o zi la ceai și trebuie să recunosc că este cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată, fratele meu chicotește, smulgându-mi un zâmbet.
— Anglia... șoptesc visătoare, iar gândul îmi fuge din nou la Enzo.
Înghit în sec când intrăm pe strada lăuntrică și-mi zăresc casa. Privirea-mi cade involuntar asupra casei vecine în care până acum câteva săptămâni locuia Enzo. Un zâmbet firav îmi apare pe chip când mama se grăbește să ne vină în întâmpinare. Deschid portiera exact în momentul în care mașina se oprește.
— Parcă ai mai crescut de când te-am văzut ultima dată, chicotește mama în timp ce mă cuprinde în brațe.
— Hm, cred că s-a petrecut ceva miraculos din moment ce m-ai văzut acum două zile, zâmbesc, mișcându-mi capul în semn de negație.
Mama-și strânge buzele într-o linie dreaptă în timp ce ridică nevinovată din umeri. Intrăm în casă și un zâmbet firav îmi înflorește pe chip când deschid ușa camerei mele. Trag cu nesaț aerul proaspăt în piept și mă arunc pe pat, privind ușa de cristal care este deschisă. Mă ridic în capul oaselor și-i zâmbesc mamei care se așază pe fotoliul din fața mea.
— Te-a căutat Aria. Nu îi răspundeai la telefon și s-a speriat, mă informează mama, cercetându-mi chipul.
— Știu, oftez, mutându-mi privirea.
— V-ați certat? își arcuiește sprâncenele întrebătoare.
— Nu. Totul e ok. Pur și simplu nu am avut chef de ieșiri în ultima perioadă. Tot ce se întâmplă cu Lidia, cu Carla, cu școala. Nu am timp de toate. Dar o să mă întâlnesc cu ea în seara asta. Cred că e timpul să o fac, îmi mușc buzele gânditoare, ațintindu-mi privirea asupra peretelui de cristal.
Mama încuviințează, ridicându-se fără prea mult chef de pe fotoliul mov. Își strânge buzele într-o linie dreaptă, aruncându-mi o ultimă privire, după care pleacă. Mă las pe spate și închid ochii. Singurătatea îmi apasă umerii și știu că este timpul să ies în lume din nou, să îngrop amintirile în trecut și să le las acolo.
***
Întunericul înghite întreaga parcare, fiind străpuns pe alocuri de luminile multicolore ce se revarsă prin geamurile clădirii de cărămidă. Mă apropii ușor indecisă, frământându-mi mâinile. Trag aer în piept și deschid ușa pub-ului. Mă opresc pentru câteva clipe, aruncându-mi privirea asupra celor prezenți.
Înaintez ușor, căutând cu privirea pe cineva cunoscut. Undeva în cealaltă parte a încăperii, la o oarecare distanță de celelalte mese îmi reperez ,, prietenii" . Le analizez chipurile preț de câteva clipe. Aria se află între Criss și Julian pe canapeaua din mijloc. Jack, Cami și Adam pe canapeaua din dreapta, iar pe canapeaua din stânga stă nimeni altul decât Enzo, alături de Dima. Îmi mușc buzele cu putere, trecându-mi degetele prin păr. Un glas cunoscut îmi atrage atenția, iar când îmi întorc capul într-o pare dau cu ochii de Sierra și Marco.
Se opresc brusc din vorbit când ajung în fața mea, iar pe chipul lui Marco înflorește un zâmbet firav în timp ce mă analizează.
— Hei! îi salut cu zâmbetul pe buze, surprinsă de prezența lor aici.
— Hei! Ce faci aici? A trecut mult timp de când nu te-am mai văzut pe aici, Sierra mă sărută pe ambii obraji, luându-mă în brațe.
— Cred că răspunsul la întrebarea asta e mai mult decât evident, remarcă Marco, arătând spre cei din spatele meu. Am crezut că nu-ți mai pierzi timpul cu ei, dezamăgirea din glasul lui e mai mult decât evidentă.
— Ai crezut? mă încrunt nedumerită.
— În ultimul timp nu ai ieșit cu ei, nu ai venit cu ei la curse și la petreceri. Așadar, am crezut că ai rupt legăturile cu ei din cauza zvonurilor, se explică Marco.
— Ce zvonuri? oftez enervată, știind că nu o să-mi placă ce urmează să-mi spună.
— Lumea spune că din cauza ta a făcut Montgomery accident. Se zvonește că oamenii lui Manuel te-au abordat și că Montgomery a intervenit.
Fac ochii mari și întredeschid buzele, simțind că rămân fără aer. Despre ce naiba vorbește?
— Din cauza mea? pufnesc amuzată, nevenindu-mi să cred. Crede-mă că dacă ar fi făcut accident din cauza mea acum aș fi fost extraordinar de fericită, dar ce să vezi?! Totul se întâmplă din cauza lui. Dima era adevărata țintă, iar Enzo conducea mașina fratelui meu. Așadar, vă rog să nu-l transformăm pe vinovat în victimă!
Sierra dă să spună ceva, dar se oprește, privind în spatele meu. Marco îi urmează exemplul, privind peste umărul meu. Mă încrunt nedumerită în timp ce mă întorc pe călcâi, urmărindu-le privirea.
Atenția îmi este captată de un băiat ce intră în pub, însoțit de alți doi băieți ce au armele la vedere. Inima-mi îngheață când își îndreaptă pașii către partea opusă a încăperii, oprindu-se în fața celor trei canapele. Criss se ridică în picioare în același timp cu Enzo. Înghit în sec când Enzo ajunge în fața lui Manuel și-i cercetează chipul câteva secunde. Uit să respir, simțind tensiunea mai mult decât evidentă dintre cei doi.
Atmosfera este încordată, iar faptul că oamenii lui Manuel au armele la vedere este un semn cât se poate de rău.
Criss îi face un semn scurt din cap, arătând spre ușa deschisă din stânga barului. Manuel zâmbește în colțul gurii, încuviințând. Manuel intră primul, fiind urmat de Criss. Enzo rămâne pe loc câteva clipe lungi, mutându-și privirea asupra lui Dima.
Tresar când fratele meu se ridică de pe canapea, luând-o pe urmele lui Criss. Fac câțiva pași, simțind nevoia de a-l împiedica. Nu poate să intre în camera aia nenorocită cu doi traficanți. Brațul stâng îmi este prins în capcană și sunt trasă în spate.
Îmi întorc capul într-o parte și-l străfulgerez cu privirea pe Marco ce mă ține pe loc.
— Ce crezi că faci? mă răstesc, enervată de gestul său.
— Împiedic o posibilă luptă. Nu e inteligent să te apropii, face un semn spre canapele, iar eu îi urmăresc privirea.
Îngheț când ridic capul și privirea mi se intersectează cu a lui Enzo. Mă privește rece, fără să schițeze vreun gest. Își aruncă privirea asupra lui Marco, care încă mă ține de braț, iar apoi se întoarce pe călcâi, dispărând în mulțime.
Inima mi se strânge și sufletul îmi îngheață. Îmi umezesc buzele și plec privirea, simțindu-mă învinsă. Rămân nemișcată, deși Marco-mi eliberează brațul și face un pas în spate, depărtându-se puțin. Privesc în gol, iar atenția îmi cade asupra meselor de biliard. Închid ochii câteva clipe și trag aer adânc în piept, aducându-mi aminte de ultima dată în care am fost aici. Atingerile și sărutările oferite de Enzo mă bântuie și acum.
Am senzația că totul se învârte în jurul meu și știu că nu pot să mai stau nici măcar o clipă în plus în acest pub. Aproape o iau la fugă spre ieșire, simțind că rămân fără aer.
Fac câțiva pași, îndepărtându-mă de intrare. Îmi îndrept pașii către pista vag iluminată, simțind nevoia de a fi singură. Parfumul mentolat ce se amestecă cu un miros firav de fum mă determină să mă opresc. Înghit în sec când îi aud pașii îndreptându-se spre mine.
Trece pe lângă mine și se oprește în fața mea, privindu-mă atent, fără să dezvăluie în vreun fel ceea ce gândește.
— Ai venit să mă distrugi? își arcuiește sprâncenele întrebător, și-mi pot da seama să e epuizat.
Pufnesc amuzată și-mi mișc capul în semn de negație.
— Nu... Nu în seara asta, îmi mușc buzele gânditoare, ridicându-mi apoi privirea. Ce caută Manuel aici?
Își strânge buzele într-o linie dreaptă, ridicând ușor nepăsător din umeri.
— Afaceri, bănuiesc. Te deranjează? face semn spre pachetul de țigări, din care scoate una.
Îmi mișc capul în semn de negație, iar el încuviințează, aprinzându-și o țigară. Se încruntă și-și încleștează maxilarul când ridică brațul stâng. Îmi aduc aminte brusc de accident, iar inima mi se oprește câteva clipe-n loc. Ce naiba caută el aici? De ce nu e în spital? Nu a trecut suficient de mult timp de la accident, iar rănile sale erau grave.
Îl privesc cum urcă cele câteva trepte ale tribunei, așezându-se apoi pe bancă. Preț de câteva clipe suntem învăluiți de o tăcere apăsătoare. Ne privim fără rușine, analizându-ne chipurile. Urmele rănilor mai adânci încă îi pătează chipul. Nu cred că-i vor rămâne semne, și chiar dacă va fi așa, va arăta incredibil de bine, ca întotdeauna.
— De ce nu ești cu ei? De ce este Dima cu ei? îi cercetez chipul întrebătoare.
— Nu-mi pune întrebări la care nu vrei să afli răspunsul.
— Nici n-ai idee cât de mult îmi doresc să aflu răspunsul la această întrebare! pufnesc enervată.
— Iubito... vocea sa suavă sună precum o rugăciune, iar inima mi se strânge.
Rămân fără aer câteva secunde, încleștându-mi maxilarul. Întredeschide buzele și face ochii mari, dându-și seama că nu mai are dreptul să mi se adrese în acest fel. Îi arunc o ultimă privire, mușcându-mi buzele cu putere. Îi întorc spatele, depărtându-mă grăbită de el. Mi-aș dori să dispar precum se pierde fumul țigării sale în abis, purtat de vântul care adie lin.
Cuvinte: 1.855
🦋 Dedic capitolele persoanelor care au fost alături de mine pe vechiul cont și care au citit povestea Aiyanei și a lui Enzo până-n ultima clipă. 🦋