════════════════════════════════════
════════════════════════════════════
𝗕𝗹𝗮𝗰𝗸𝗺𝗼𝗿𝗲 𝗭𝗮𝗻𝗱𝗲𝗿
Cică de ce îți este frică, de aceea niciodată nu scapi.
Primul chip pe care l-am văzut când am deschis ochii a fost al meu. Eram învăluit într-o mare de întuneric, într-un pat din mijlocul încăperii. Nu vedeam nimic decât reflexia patului în oglinda de pe tavan. Singur în tot acest întuneric, mă simțeam de parcă ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar nu înțelegeam și nici nu vedeam nimic — decât propriul chip. Nu auzeam, nu vedeam și nici nu simțeam nimic mai mult decât propria persoană. Singur în acest abis. Cumva mai calm decât m-aș fi așteptat.
A trecut ceva timp de când nu m-am privit în oglindă. Dar oriunde mă uitam acum, eram împrejmuit de oglinzi, toate arătând același lucru — pe mine. Chipul aproape nici nu mi l-am recunoscut. Când mi-am văzut reflexia proprie în irișii ochilor, am crezut că văd un străin. Un străin cu aceeași culoare la ochi, la păr, aceleași semne unice de la naștere. Un străin care semăna enorm de mult cu mine, dar care nu eram eu. Răni nu mai aveam pe corp, tot corpul îmi era curat, deși nu mă întrebam unde îmi sunt bandajele. Mă simțeam cumva ușurat să nu mai văd șirul vânătăilor și al rănilor pe piele.
Părul meu negru și spălăcit era un haos total, împrăștiat în toate direcțiile posibile, scoțându-mi în evidență linia maxilarului. În irișii mei nu se vedea nici o scânteie, lumina bătea în jurul meu, dar nimic nu se reflecta în ei. Iar ei, păreau mai închiși ca niciodată, culoarea lor verde pierzându-se în întunericul din jurul lor, acum devenind aproape un negru intens. Uitându-mă în reflexie, nu-mi puteam crede ochilor că eu sunt acela. Atât de mult semăna cu mine și în același timp, era atât de diferit încât îmi trezea fiori pe șira spinării. Dacă m-ar fi văzut chiar și mama, nu m-ar fi recunoscut. Arătam atât de diferit, încât chiar trebuia să mă întreb dacă nu cumva era chiar alt om.
Și unde eram până la urmă? Ce căutam aici? Cum am ajuns aici? Întrebările începeau să-mi umple mintea. Încercam să mă mișc, dar de parcă eram țintuit la pat, nu puteam face nimic. Tot ce puteam face eram să mă holbez la expresia mea din oglindă. Oricât de speriat eram, reflexia mea era calmă. Pieptul mi se ridic0a și cobora mai greu. Rămâneam încet fără aer.
— Știi, rezolvi problemele uneori, căutându-le pe altele, aud un glas în dreapta mea, simțind un fior ascuțit pe spatele meu.
În oglindă nu era nimeni. Dar glasul se simțea puternic de lângă mine, iar cu coada ochiului puteam să văd o umbră. Glasul — îl cunoșteam cumva, dar în mintea mea nu puteam face conexiune de unde.
— Cum te simți, Zander?
I-aș fi răspuns. Nu știu ce i-aș fi răspuns, dar aș fi făcut-o. Dar buzele îmi rămâneau închise, iar spatele lipit de pat. Tot ce-mi rămânea să fac, era să ascult.
— E amuzant, nu? Uită-te la tine bine. Nu te recunoști. Nici eu nu te recunosc. Am crezut că pot să mă încred în tine. Am avut foarte multă încredere.
Abia acum am realizat. Am zis că în jurul patului era doar întuneric, dar de fapt era ceva. Lichid. Apă. Nu am idee. Lumina se reflecta în suprafața lucioasă a apei.
— Nici tu pe mine nu mă recunoști. Îmi știi glasul, dar nu știi cine sunt. De ce? M-ai uitat atât de repede? Nu te doare câtuși de puțin conștiința, Zander? Nu te simți vinovat absolut deloc? Câte am făcut pentru tine, ca într-un final… pur și simplu să mă uiți.
Taci.
Trag o gură adâncă de aer, ridicându-mă. Ceva zicea în interiorul meu să mă ridic, iar de data aceasta corpul mi se simțea mai ușor. Nu mă întorc în spate. Nu știu de ce, dar pur și simplu nu o fac. Îmi cobor picioarele ușor, simțind lichidul vâscos și rece de sub mine. Nu era apă clar.
Iar trecându-mi degetele prin el, ridicându-le la nivelul chipului meu, recunosc sângele.
— Eu în locul tău, Zander, m-aș simți foarte vinovat, aud glasul șoptindu-mi în ureche.
Te rog. Nu mai vreau să te aud.
Mă ridic în picioare, pășind în față. Sunetul vâscos ruina liniștea din înăuntrul încăperii, iar în spatele meu mai auzeam pe cineva mergând după mine. Nu mă uitam în spate, continuând să merg în față. Lumina dispăru repede, rămânând doar o urmă de lumină vagă, naiba știe de unde, luminând sângele prin care mergeam.
— Știi care este problema? Faptul că mi-ai promis. M-ai lăsat, chiar dacă mi-ai promis.
Încetează.
— Tu acum? Tu acum poți să vorbești cu lumea, să te râzi, să te bucuri de viață.
Vocea sa. Aș vrea să nu o mai aud, simțeam cum mă sufocă încet.
Simt o mână rece pe umărul meu, iar eu mă opresc.
— Iar eu acum? Pronunță întrebarea, eu întorcându-mă în spate. Am murit. Și doar tu ești vinovat. Ar trebui să mori și tu.
— Mamă, reușesc atât să spun, înainte ca totul să se disipeze în vid.
Mă trezesc speriat, ridicându-mă în fund. Inima îmi bătea cu putere, răsuflarea fiindu-mi un haos. Am avut un coșmar. Simțeam cum fiecare bucățică din mine tremura, fiindu-mi imposibil să-mi recâștig controlul. Îmi scufund fața în palme, simțind materialul moale al bandajelor pe chipul meu.
Nu era prima dată când aveam așa coșmar. Iar de fiecare dată, trezea acel sentiment de greață din stomacul meu. De fiecare dată. Voiam să dispar, numai ca să nu visez asta.
•·················•·················•
•·················•·················•
Deja de câteva zile eram acasă. Fusesem eliberat din spital, pe motiv că nu aveam nevoie de asistență medicală, iar sănătatea mea mintală era mult prea nesigură. Credeau că dacă îmi vor da voie acasă, o să mă simt mai bine. Rezultatul era departe de asta. Tot ce făceam toată ziua era să stau în pat. Eram mult prea obosit. Până și discuțiile cu psihologul mă omorau încet.
— Ieri a apărut episod nou la acel serial la care ne uitam noi doi. Nu m-am uitat de foarteeeee mult timp, am rămas în urmă rău de tot, nu vrei să-l privim împreună? Întreabă Ajax, umblând prin jurul meu, căutând telecomanda.
Dumnezeule. De-aș avea și eu atât de multă energie. Dar oricât de mult aș vrea măcar să încerc să îi răspund cu atât de mult optimism, nu reușeam nimic. Mă blocam înainte de a face orice. Îmi era atât de greu din a mă adună.
— Nu mai țin minte nimic.
— Îl privim de la început, nu este mare problemă.
— Nu vreau.
— Dar ți-a plăcut înainte, poate ți-ar plăcea și acum.
Nu îi mai răspund, iar tot ce mai aud din partea sa este un oftat lung. Se apropie de mine și se așeză lângă mine în pat, lipindu-și bărbia ușor de părul meu.
— Vrei măcar un film să privim? De care îți place.
— Sunt obosit.
— Muzică atunci! Orice. E cam ciudat doar liniște.
Vedeam cât de greu încerca să scoată ceva din mine, dar în acest moment eram doar epuizat. Deja ajungea și el la capătul nervilor cu mine și nu-l judecam. Nu voiam să-l impun să aibă grijă de mine. Nu ar trebui nimeni să fie obligat să facă asta, chiar dacă să-l an acum acum lângă mine însemna enorm. Însă până și eu mă enervam pe mine însumi.
Eram bun de nimic.
Imaginea coșmarurilor încă îmi apărea pe retină. Sânge. Sânge. Sânge. Era tot ce vedeam în fiecare noapte.
— Bine, înțeleg. Răspunsul e în continuare nu. Atunci, dacă nu vrei televizorul, mă lași măcar să vorbesc? Dacă vrei să dormi, te las în pace atunci.
Dar nu voiam ca el să plece. Își netezea degetele ușor peste degetele mele, iar respirația sa îmi lovea moale lobul urechii. Sentimentul mi se părea angelic în comparație cu iadul prin care treceam în ultimul timp.
— Vreau să te aud.
Văd cu coada ochiului cum se întinde după unguentul de pe noptieră, ridicându-mi ușor tricoul de pe mine, aplicând grijuliu lichidul rece peste vânătăi. Atingerea sa era atât de plăcută.
— Am vorbit cu psihologul. Era foarte supărată. Zander, de ce nu încerci să te implici absolut deloc în ședințe?
Ouch. Credeam că o să fie despre altceva. Asta nu voiam sa aud.
— Mă enervează.
— Vrei alt psiholog? Pot încerca să caut.
— Nu vreau pe nimeni.
— Drace, Zander, dar îți trebuie. Știu că ceea prin ce ai trecut este complet oribil, dar nu o să reușim să facem nimic dacă nu încerci. Nu vrei nici să ieși din pat, abia mănânci și nu vrei să vorbești deloc. Asta nu e viață deja. Îți bați joc de tine însuți.
Tot ce-mi zicea el, trecea pe lângă mine. Abia de aveam putere să mă trezesc dimineața. Uneori mi-aș fi dorit nici să nu o mai fac. Tot corpul mă durea. Nu înțelegeam dacă era doar în capul meu, dar durerea mă măcina de pe interior. Simțeam cum mă ataca încetul cu încetul.
— Zander, îmi pronunță numele de parcă se aștepta la un răspuns pe care nu avea să-l primească. Te rog.
Oftă lung și își lipi fruntea de umărul meu. Îmi oferea atât de mult impresia greșită în acest moment. Și chiar aș vrea să-l întreb de ce se comporta atât de bine acum cu mine, dar chiar dacă nu știam răspunsul, știam că avea să mă dezamăgească. Iar în acest moment, nu mai sunt în stare de a mai fi rănit din nou. Eram deja pe margine. Încă un pas și aveam să cad.
— Uf, Zander… îmi pare rău, nu vreau să te oblig să faci ce nu vrei. Nu vreau să te grăbesc. Dar n-am idee cum să mă descurc cu asta.
Îi iau mâna în a mea, un zâmbet conturându-se discret pe buzele sale.
— M-am obișnuit atât de mult cu tine. Nu am fost niciodată genul înainte care să îi pese cu cine se filmează. Dar când mi-a zis regizorul azi că trebuie să caute pe cineva să te înlocuiască, nu m-am simțit niciodată mai frustrat. Nu am idee cum o să pot reface aceleași scene cu altcineva. Mă simt de parcă este atât de… incorect.
— Ajax, îngân abia auzit.
— Nu sunt un actor bun deloc, Zander. Când mă gândesc că trebuie să filmez tot ce am făcut cu tine, dar cu altcineva, îmi este pur și simplu dezgustător. Nu o să fiu în stare să fac deloc o muncă bună.
— Vei fi cel mai bun, Ajax.
— Nu fără tine.
Dumnezeule.
— Când mă gândesc, Zander, mă roade efectiv pe creier. Era presupus să fie cu noi doi. A fost visul tău de mic de a fi actor, iar visul meu a fost mereu să fiu cu tine. Drace, ideea de a avea un film cu noi doi împreună, probabil de-am fi auzit asta acum câțiva ani, am fi înnebunit amândoi, râde. Dar acum trebuie să fie cu altcineva.
Oh, Dumnezeule.
— Îmi pare rău, șoptesc gutural, ridicându-mi degetele spre părul său.
— Dar nu trebuie să îți ceri scuze, Zander, îți spun a suta oară. Nu e vina ta, nu a fost niciodată vina ta. Doar mă enervează cum totul este parcă fix împotriva ta.
O, drace. Dar când zicea așa. Când o zicea așa — prea mult îmi oferea impresia greșită.
— Tu nu ești împotriva mea, iar asta e tot ce contează pentru mine, îi răspund onest, ridicându-mi privirea spre el, iar el surâde scurt, trăgând o gură adâncă de aer în el.
— Nu vreau să crezi că încerc să te fac să te întorci la actorie, Zander. Este alegerea ta dacă vrei să renunți, știu cât îți este de greu acum. Dar nu pot decât să mă simt frustrat cum lumea se comportă acum. Cum toți vor să continue filmările, chiar dacă tu nu ești. Este ca și când vor ca acest film să fie dat eșecului. Este ca și când nu ești nimic mai mult decât doar o piesă care poate fi schimbată atât de ușor.
— Pentru că povestea este despre personaje, nu despre mine, Ajax.
— Iar noi suntem personajele, Zander. Noi intrăm în pielea personajelor. Cum crede lumea că o să pot fi în stare să sărut pe cineva în modul în care te sărut pe tine?
Oh, Doamne. Oh, Dumnezeule. M-a blocat atât de ușor, încât nici nu mai eram în stare să-i răspund. El își ridică privirea jenat, iar eu îmi ascund un zâmbet, simțind cum aveam să înnebunesc. Pentru că precum ca în momentul acesta, nu mi-a bătut inima mai tare niciodată.
════════════════════════════════════