"I can no longer read you
but you're still my favourite poem"
—
MINJEE
Trecuseră cincisprezece ore de când Taehyung plecase, iar eu știam cu precizie acest lucru, căci Yoora se gândise, oră de oră, cât trecuse și se întrebase, tot din ora în oră, de ce dura atât de mult să vorbească cu Vepar. Din celălalt colț al sufrageriei, cu ochii îndreptați spre paginile gălbui din pricina trecerii timpului, Namjoon se întreba, mai mult decât ar fi vrut s-o recunoscă, dacă Taehyung ajunsese să se reîndrăgostească de Vepar și să fugă cu ea, căci asta își dorise dintotdeauna.
Desigur, știam că-i imposibil — văzusem, auzisem și simțisem mult prea multe din legătura pe care-o formase cu Sohee. Cu toate acestea... ținând cont de trecutul tumultuos al acestuia în materie de iubire... nu m-ar fi surprins nici măcar dacă și-ar fi recunoscut sentimentele față de Jungkook și-ar fi fugit, împreună, în lume.
Yo, Minjee.
Am continuat să-mi studiez unghiile, dezinteresată, de parcă căzută enervantă de lângă mine n-ar fi existat.
Psst, spune-mi, la ce se gândește Namjoon?
Hmm, ar fi trebuit să le pilesc puțin.
Clipește de două ori dacă se gândește la mine, de trei dacă se gândește sa facă sex cu mine, de patru dacă încearcă din nou să dea foc acoperișului.
Gândurile lui Namjoon erau îndreptate, desigur, spre cu totul altceva. Se întreba dac-ar fi trebuit să-l sune pe Taehyung, sau ar fi trebuit să-l aștepte, căci nu voia să-l enerveze mai tare decât era deja. Cu toate acestea, eram sătulă de aceasta atmosferă sumbră, așa c-am clipit de patru ori, fără s-o privesc pe Yoora.
— Știam eu!
Trei perechi de ochi s-au întors spre Yoora. Jungkook, care se uita pierdut spre cerul albăstrui din spatele geamului, păru să-și afișeze emoțiile pentru prima dată de când își revenise din șocul pe care-l căpătase după ce-i reveniră amintirile. Ironic, tot șocat era și acum. Namjoon, pe de altă parte, o privea pe Yoora de parcă se aștepta la o astfel de răbufnire.
— Știam eu că n-o să mă asculți! Tot ce faci e să te comporți de parcă ai fi Harry Potter! Ei, ghici ce, Namjoon, dacă mai dai o dată foc la casă, o să... o să...
Yoora clipi de câteva ori, puțin pierdută. Eu am încercat să nu râd, iar Jungkook privea perplex toată această scenă.
Se întreba dacă înnebuniseră cu toții.
— O să-ți ascund cărțile!
Namjoon își miji ochii, închizând cartea cu un sunet înfundat.
— Îmi ascunzi cărțile? Ai cinci ani? Măcar eu am încercat să fac ceva, Miss Mă-Prefac-Că-Totul-E-Ok.
Yoora pufni.
— Ha! Da. Sohee probabil c-a văzut din Rai fumul care ieșea din acoperiș și s-o fi gândit să treacă mai târziu pe la noi. Ești așa descurcăreț, Namjoon, ce ne-am fi făcut fără tine?
Namjoon îi zâmbi cu toți dinții.
— Nimic, eu sunt creierul operațiunii. Dar mulțumim, Yoora, fără ajutorul tău, ar fi trebuit să ne facem singuri de mâncare! Sau! Namjoon ridică un deget în aer, privind dramatic spre ea. Doamne ferește, ar fi trebuit să ne comandăm ceva de la restaurantul ăla italienesc pe care-l urăști așa tare!
Yoora arăta deja de parc-ar fi vrut să-l strângă de gât.
— Bucătarul arată de parca nu s-ar spăla pe mâini, nerecunoscătorule! Să mănânci de acolo, de acum! Nu te mai atingi de mâncarea pe care o fac eu.
Namjoon pufni, ridicându-se de pe canapea. Yoora nu se lăsă mai prejos. Îl urmă cu pași mărunți, iar vocea lui Namjoon se auzi înfundat, de pe hol, atunci când îi răspunse;
— Mâncarea ta n-are niciun gust, oricum.
— Măcar eu n-o ard, afurisitele!
Am râs, conștientă de faptul că nu fusese o ceartă adevărată. Atât Yoora, cât și Namjoon, voiseră să scape de tensiunea care ne determina să reluăm episodul răpirii lui Sohee, la nesfârșit, în mințile noastre. O distragere fusese binevenită. Pentru noi trei, cel puțin. Jungkook părea să aibă altă părere. Și, deși încercam să stau departe de gândurile celorlalți în marea majoritate a timpului, câteodată, când cei de lângă mine simțeau cu intensitate, gândurile lor îmi apăreau inscripționate pe creier de parc-ar fi fost ale mele.
Jungkook era obosit. Atât mental, cât și fizic. Nu dormise decât cinci ore de când ne întorsesem și vorbea cu mine de parc-ar fi vrut sa tacă, fără să mă privească prea mult.
Prima data, se trezise din pricina unui coșmar.
Un coșmar ale cărui imagini mi se imprimaseră pe creier, încă de când le privisem prin mintea lui Jungkook, fără să vreau; Rosalie. Ochii ei negri, mâinile ei lungi, unghiile întunecate, plimbându-se pe trupul inconștient a lui Jungkook de parc-ar fi avut gheare.
Întunericul, frigul și imposibilitatea de a se mișca.
Asta simțise Jungkook timp de șaptesprezece ani și, de fiecare dată când își închidea ochii, întunericul îi reamintea de ea și de lucrurile pe care-l obligase să le facă.
Iar eu nu puteam să fac nimic, căci Jungkook nu vorbea cu nimeni. Mă luase în brațe, atunci când mă privise pentru prima data, după ce blestemul fusese rupt, apoi... apoi ochii săi fuseseră goliți de lumină. Când încercasem să-l ating, înc-odată, tresărise.
Iar inima mea se frânse căci știam.
Știam că iubirea vieții mele fusese întemnițat într-un coșmar din care aș fi putut să-l eliberez. Știam ce-i făcuse Rosalie și vomitam de fiecare dată când gândurile acestora deveneau mult prea intense ca să le blochez, apoi zăceam ore-n șir cu capul pe gresia rece, acoperită cu lacrimi și sudoare, întrebându-mă de ce.
De ce nu pot să fac nimic ca să te ajut, Jungkook?
Ar fi trebuit s-o omor din clipa-n care am aflat ce-i face. Ar fi trebuit s-o las acolo, fără suflare, doar ca să-l eliberez. Și, în ciuda faptului ca moartea ei nu i-ar fi adus amintirile înapoi, Jungkook ar fi fost, într-o oarecare măsură, liber.
Dar îl ascultasem pe Taehyung. Îl vei recupera, dar ca să facem asta, avem nevoie de consimțământul lui Rosalie.
Nu-l învinovățeam. El făcuse ceva pentru persoana pe care credea c-o iubește. Eu nu făcusem nimic.
Iar Jungkook știa asta — nu trebuia să-i citesc gândurile ca să aflu că se simțea trădat. Pierdut. Singur.
Mereu crezusem cu o certitudine de fier c-aveam să fim împreună după ce memoria avea să-i revină. Dar Jungkook... nu mai era Jungkook, iar eu nu mai fusesem aceeași Minjee încă din noaptea în care-l condamnasem să cadă.
L-am privit înc-odată înainte să plec pe urmele lui Namjoon și Yoora, iar inima mi s-a strâns, căci eram veșnic și ireversibil îndrăgostită de băiatul care-și clătea ochii cu lumina sumbră a zilei — băiatul care n-avea să mai fie niciodată al meu.
—
Yoora și Namjoon încă se certau câteva ore mai târziu, în bucătărie, atunci când ușa din față se trânti cu un zgomot asurzitor. În sfârșit, m-am gândit, așteptând cu nerăbdare s-aud ce are de spus Taehyung. Yoora și Namjoon s-au întors, deodată serioși. Brusc, pauza pe care-o luaseră de la treburi serioase, luă sfârșit.
Dar bărbatul care păși pragul bucătăriei... nu era Taehyung. Era un tip înalt, cu cârlionți bruneți. Ochii săi îmi aminteau de cineva, dar...
Înainte să procesez ce se-ntâmplă, Yoora țâșni înainte, lovind cu piciorul genunchiul bărbatului. Când acesta icni și se îndoi, surprins de atac, Yoora își înlănțui brațul de gâtul său, blocându-i mișcările de la spate.
Nu știam care dintre noi avea maxilarul mai aproape de podea — eu sau Namjoon.
— Wow. Cred că m-am îndrăgostit.
Nimeni nu-l băgă în seamă.
— Cine ești și ce mama naibii cauți aici? îi mârâi Yoora, la ureche, strângându-i gâtul tot mai tare. Bărbatul icni, apucând brațul Yoorăi. Nu încercă s-o lovească — pur și simplu se holba la ea, uimit, de parcă s-ar fi așteptat să fie primit cu brațele deschise, într-o casă plină cu străini.
Înainte să-i pătrund în minte, străinul păru că-și amintește ceva.
— Oh, da. Am uitat. Am altă față acum.
Stai puțin...
Înălțimea era diferită, dar tenul bronzat se potrivea perfect. Ochii, identici, doar că nasul și buzele-i fuseseră vag alterate. Culoarea părului reprezenta cea mai mare diferență, doar c-am știut despre cine-i vorba din clipa-n care am văzut imaginile care se derulau în capul său.
Vepar.
— Ce dracu', Taehyung?!
Străinul — tâmpitul de Taehyung — rânji.
— Știu, știu, nu-s la fel de frumos ca înainte, dar nici tipul ăsta nu-i prea urâ- AU! Gata, scuze, scuze!
De data aceasta, eu îl lovisem. În piept. Dându-și ochii peste cap, Yoora se îndepărtă, renunțând la scamatoria de prințesă războinică. Namjoon îl privi circumspect, de parcă s-ar fi întrebat care dintre vrăjile pe care le avea, ar fi putut s-ajungă la o astfel de performanță.
— Gata! Nu vă mai suport! Unul dă foc la casă, altul se uită pe geam ca un cățeluș de două zile întregi, și tu îți schimbi corpul? exclamă Yoora, privind neîncrezătoare de la unul la celălalt. Ăsta-i un fel de strigăt de ajutor? Mecanism de apărare?
Taehyung își scutură tricoul, vag deranjat de modul prin care se petrecuseră lucrurile. Am pufnit. Normal.
— În primul rând, începu el, ridicând un deget, sunt OK, mersi de întrebare.
Mi-am pus mâinile în sân.
— Nimănui nu-i pasă.
Taehyung își roti ochii-n orbită.
— Ador modul prin care mă faceți să mă simt mereu întâmpinat cu căldură.
— Taehyung, frate, înțeleg prin ce treci, dar dacă nu ne dai odată niște răspunsuri, s-ar putea să te pocnesc și eu.
Namjoon oftă și el, iar Taehyung renunță, deodată, la masca pe care-o purta. Nu literalmente, căci era, încă, în corpul unui străin, dar rânjetul și comentariile ironice luară sfârșit. Ochii îi deveniră grei atunci când se așeză pe scaun și înghiți în sec, înainte să vorbească.
— Am vorbit cu Vepar. Am făcut... o înțelegere.
Niciunul dintre noi n-a reacționat, dar am putut să le aud gândurile. Încă o înțelegere?
— Cu ce preț, Taehyung? m-am auzit întrebând, temătoare, dar el mă ignoră.
— Nu putem s-o recuperăm pe Sohee decât dacă pătrundem în tărâmul de mijloc. Și n-o putem să facem decât dacă...
Decât dacă suntem elevi. Așa cum fusesem odată.
Tărâmul de mijloc, locul dintre Rai și Pământ, acolo unde ne antrenam, unde învățam cum să fim războinici demni de legiunile arhanghelilor, fusese locul unde-l cunoscusem pe Jungkook. Unde ne îndrăgostisem. Am încercat să ignor înțepăturile care-mi îngreunau pieptul și mi-am refocusat atenția pe Taehyung.
Era foarte ciudat să-l privesc... așa. Expresiile faciale erau diferite — până și vocea îi fusese schimbată. Oricare ar fi fost motivul pentru care făcuse asta, nu voia să fie recunoscut. Și, deși curiozitatea mă măcina de vie, am decis să stau departe de capul său, căci nu voiam să aflu lucruri pe care aș fi regretat că le știu.
Păru să aibă glasul mai incertă când își continuă discursul.
— Am aflat de la Vepar că anul ăsta, odată cu sosirea lui Sohee, se vor face clase noi de novici. Și... ne privi, apoi, de parc-ar fi vrut să țină partea aceasta pentru el, zise; iar eu o să fiu unul dintre ei. Cu ajutorul lui Vepar și ai îngerilor care spionează pentru ea.
Am vrut să râd. Am vrut atât de tare să râd, pentru că refuzam să plâng. Ne spusese planul în mare, și eram deja în stare să menționez o sută de lucruri care ar fi putut să meargă prost. Și-o căuta cu lumânarea — din nou.
— Vrei să mergi la Academie? murmură Yoora, la fel de pierdută precum mă simțeam eu.
— Acolo unde te cunosc toți mentorii, Taehyung? Acolo unde ne este strict interzis să mai intrăm? am continuat eu, vrând să-i spun că este, de departe, cel mai prost plan pe care-l făcuse vreodată.
Iar Taehyung era olimpic la planuri proaste.
— N-o să merg eu, Minjee. Tu și Jungkook mă veți acompania. Ridică din umeri, liniștit. Nu ți-ai terminat niciodată antrenamentele de la Academie, deci...
Nu, m-am răzgândit, voiam să plâng.
— Deci anul ăsta vom redeveni studenți.
În ce ne-ai băgat de data asta, Taehyung?