════════════════════════════════════
════════════════════════════════════
𝗕𝗹𝗮𝗰𝗸𝗺𝗼𝗿𝗲 𝗭𝗮𝗻𝗱𝗲𝗿
Când telefonul îmi este luminat de o notificare, nu am atras atât de mult atenția. Nu îmi păsa atât de mult de cine ar putea să-mi scrie și dacă nu a luminat mai mult de o dată—nu era ceva urgent. Iar din cauza asta, nu am verificat telefonul pentru câteva ore cel puțin, iar când am făcut-o, mi-aș fi dorit să nu o fi făcut deloc în genere.
Numărul nu era salvat în telefon și chiar dacă nu era, tot știam cine este. De fapt, mi-ar fi imposibil să nu știu. Uram acest număr cu tot sufletul, dar îmi rămase blocat în minte. Voisem de la bun început să uit tot despre dânsul. Nu numai numărul de telefon. Chipul, numele și chiar toți anii petrecuți cu dânsul. Deoarece dânsul era definiția coșmarului, iar eu tot ce am vrut mai mult în viața aceasta a fost să scap de acest coșmar.
Și totuși, nu am putut să o fac.
Numărul de telefon mi-a rămas în memorie. L-am repetat de zeci de ori când am fost copil, chiar sute. L-am notat pe documente, l-am scris de mână de atât de multe ori, încât am avut și bătături pe degete. Fiecare avocat mi-l ceruse. Fiecare polițist mă obliga să-l scriu. Și fiecare cifră îmi rămase blocată în minte precum un strop de cerneală vărsat din greșeală pe hârtie.
Odată ce ai făcut greșeala, nu se mai repară.
Fața sa a rămas aceeași, iar amintirile nu au murit cu timpul. Iar uneori tot ce-mi doream, era să uit totul. Absolut totul.
Deoarece acum cel care îmi trimisese mesaj nu era nimeni altul decât chiar tatăl meu. Bărbatul care am crezut că s-a sinucis în închisoare, dar se pare că a avut dreptate cel care a zis că de ceea ce îți este frică, nu scapi. Gândacii ca el nu mor atât de repede. De fapt, fix gândacii ca dânsul sunt ăștia care trăiesc cel mai mult. Până nu-ți fac viața mizerabilă, se asigura că nu te lasă.
"Ți-a fost dor de mine?"
Închid telefonul și trag o gură adâncă de aer, lipind telefonul de noptieră. Și nu mă speria faptul că mi-a scris, pe cât mă speria faptul că știa unde sunt. Deoarece numărul meu era diferit față de cel din țară, iar el îl găsise. Iar ceva îmi spunea că nu era de bine.
Să mă fi întâlnit chiar cu diavolul în față și nu ar fi fost nici pe jumătate atât de groaznic.
•·················•·················•
•·················•·················•
𝗔𝗷𝗮𝘅 𝗙𝗼𝗿𝗯𝗲𝘀
James mă privi amuzat, examinându-mă curios cu privirea. Am acceptat să vin cu el la bar, iar acum, nu puteam să mint, regretam puțin. Mă privea cu o scânteie în privire, încât nu eram sigur că avea cele mai bune gânduri. Treaz de aici clar deja nu o să mai ies. Combinând intoleranța mea slăbită cu pofta lui James, de fapt nu o să ajung treaz să fiu nici mâine.
— Nu voi bea mult, James, îl anunț din prima, iar dânsul râse.
— Nu am propus nimic. Încă. Însă nu vrei o competiție din cine o să servească cel mai mult dintre noi doi?
Îmi dau ochii peste cap și mă întind spre barman, comandând o apă plată.
— Nu. Am băut data trecută din vina ta și nu vreau să zic cât de mult am regretat.
— Nu a fost atât de rău, nu?
Yeah, absolut deloc. Dacă nu iei în considerație faptul că m-am trezit cu Zander în pat a doua zi. Iar eu aici nu plănuiam să mă joc cu focul din nou. Mai ales că stăteam cu el în aceeași cameră. Aș fi băut poate dacă aș fi sigur că nu o să mă întâlnesc cu brunetul cât sunt beat.
— A fost oribil. Nu merci. Eu am venit doar să văd împrejurările, nu să-ți beau.
— Doar puțin! Nu pot bea singur, o să mă creadă alcoolic.
— De parcă nu ești!
El se strâmbă la mine și se întoarce spre barmar, evitându-mă complet.
— Lăsați apa, ascultați-mă pe mine ce să îi oferiți.
— James!
— Ajax, ți-e frică cumva că o să te înving? Ești un monstru de un metru 80, ar trebui să ai curaj și să te bați cu un urs dacă trebuie. Eu cu al meu unu 70 tras de păr și tot am mai mult curaj. Hai, zâmbi și ridică paharul. Încep eu primul.
Expir lung și îmi incordez umerii. Poate mi-am făcut-o cu propria mână când i-am acceptat invitația de a vizita locurile apropiate. Știam prea bine ce fel de om este.
Dar pur și simplu nu prea voiam să dau ochii cu Zander chiar acum.
•·················•·················•
•·················•·················•
𝗕𝗹𝗮𝗰𝗸𝗺𝗼𝗿𝗲 𝗭𝗮𝗻𝗱𝗲𝗿
Îmi priveam expresiile feței în oglindă, repetând aceeași scenă de mai multe ori, exasperat din cap până în picioare că nu o puteam învăța cum trebuie. Nu mă puteam concentra deloc, totul în mintea mea fiind o învălmășeală completă. Nimic nu mai făcea sens. Și din cauza aceasta, îmi pierdeam concentrația.
Un fulger lumină cerul, privirea fugindu-mi spre geam.
Era nu cu mult trecut peste două noaptea deja. Ajax nu a mai venit și nici nu am idee ce face, dar sincer să fiu, eram ușor îngrijorat din cauza asta. Făcusem ce făcusem la frustrare, iar acum regretam mai mult sau mai puțin. Am reacționat aiurea de tot și trebuia să-mi cer scuze de la Ajax. Dar dacă continua să dispară în așa mod, nu am habar dacă o să am ocazia curând.
Plus că oricât de mult nu mă înțelegeam cu iubita sa sau mă rog ce naiba erau ei doi, păreau împreună— el până la urmă are pe cineva. A fost nesimțit din partea mea să mă bag în relația lor, chiar dacă și ce a zis dânsul a fost extrem de prostește.
Și totuși, nu o să uit expresia de pe chipul său când i-am spus că am habar despre ce naiba visează el noaptea. Un rânjet mi se schițează pe buze numai gândindu-mă la asta. Pentru că al naibii să fiu, la orice m-am așteptat, dar nu la el în miezul nopții să îmi rostească numele în somn și alte lucruri la care mai bine nu mă gândesc că altfel chiar nu mă mai voi contrenta până la urmă la scenariu.
Aud bătăi în ușă, iar eu îmi întorc privirea buimac.
Cine ar putea fi la ora asta?
Expir lung și îmi croiesc pași înspre ușă, nu mare fiindu-mi uimirea când dau nas în nas cu James. Prietenul lui Ajax, dintr-un oarecare motiv. Iar sprijinit de umărul său era nimeni altul, decât dragul de Ajax, dormind de parcă nu avea nici o grijă în lume. Amândoi cât se poate de beți.
— Ce naiba s-a îmtâmplat? Întreb confuz, mutându-mi privirea când pe James, când pe Ajax.
James nu-mi răspunse. Mi-l lăsă mie pe Ajax, făcu câteva grimase și mișcări din mâini incoerente și plecă, lăsându-mă confuz rău de tot. Singur cu Ajax.
Mort beat. Din nou.
— Ce naiba! Ce-ți mai place să bei, expir lung, făcând un pas în spate încât să nu-mi pierd echilibrul.
Închid ușa cu piciorul, aproape pierzându-mi echilibrul în momentul în care bărbatul se mișcă. Măcar nu era mort. Presupun.
Un tunet se auzi brusc, iar brunetul își înconjură brațele în jurul taliei mele, camera cufundându-se într-o mare de întuneric. A căzut curentul. Minunat. Cireașa de pe tort. S-a dus scenariul meu și tot ce am mai plănuit să fac.
El se strânse mai puternic la pieptul meu, tresărind la auzul altul tunet. De mic, Ajax nu a fost niciodată fanul furtunilor. Dar atunci stăteam cu orele la telefon noaptea, în încercarea sa de a adormi. Acum însă chiar era în brațele mele. Nu pot enumera cât de aproape eram de fiecare dată atunci din chiar a mă porni la dânsul și a îl ajuta să adoarmă în liniște. Dar fusesem un adolescent chiar timid, din păcate.
— N-ai noroc, surâd încordat și încerc să ajung înspre dormitor, unde îl las să se prăbușească în pat.
M-aș fi întrebat de ce a băut iarăși, dar dacă era cu James, chiar nu mă mai mira.
Purta un tricou care i s-a ridicat ușor peste piept. Părul îi era un dezastru ciufulit. Iar de la el venea un miros puternic de alcool combinat cu țigări. El nu fuma și nici James nu o făcea. Mă întrebam dacă fusese altcineva cu dânșii doi. Maxilarul îmi juca ușor încordat. Nu eram gelos. Doar credeam că arată bine și mi-ar fi plăcut să știu că nu a avut si altcineva șansa de a se holba la el.
Când n-a arătat el bine.
Sau poate eram eu prea obsedat cu dânsul.
Îmi trec degetele prin părul său, coborându-mi palma ușor spre obrazul său. Cred că cel mai bine, ar fi să găsesc o metodă pentru a-l convinge pe Cartwright să ne permită să ne mutăm în camere aparte. Da. Asta ar fi cea mai bună metodă. La început am crezut că o să fie al naibii de ușor să stau cu el în aceeași cameră de hotel, dar cu fiecare zi care trecea, simțeam că devine treptat tot mai imposibil.
Și oare a observat vreodată el modul în care mă uitam eu la dânsul?
— Andres, Andres… murmură el abia auzit, frecându-și obrazul de palma mea.
Înghit în gol încordat în momentul în care îmi aud vechiul nume de familie și expir lung, pieptul coborându-mi ușor. Nici măcar nu ai observat că sunt eu. Nici nu cred că ai observat vreodată cum țin la tine. Au trecut ani. Nu zile. Nu săptămâni. Nu luni. Ci ani. Fără să te văd măcar o dată. Și totuși, ai rămas mereu în mintea mea. Nu am putut o secundă să te uit. Uneori era un blestem, iar alteori un vis. Uneori voiam să te caut, iar alteori, știam prea bine că ceea ce a fost în trecut — a rămas acolo.
Își întredeschide ochii, privindu-mă printre gene. Îi simțeam irișii albaștri pe pielea mea, în întunericul din încăpere, îi puteam vedea tot mai clar cu fiecare fulger care lumina cerul în întunericul nopții.
— Dormi cu mine, Andres. Nu mă mai lăsa. Te rog.
Glasul lui îmi trezea furnicături pe șira spinării.
— Mâine dimineață o să mă împuști pentru asta, Ajax.
— Am încercat să intru și în domeniul ăsta al filmului, doar pentru a te găsi. De ce e totul atât de greu?
Îngheț pentru câteva secunde la auzul cuvintelor sale, simțind un sentiment fierbinte în piept. Nu era ceea la ce m-am așteptat. Era departe de ceea la ce m-am așteptat eu, de fapt.
— Cred că e mai bine să te culci, Ajax, înainte să spui ceva ce vei regreta mâine.
Își întinde degetele spre gâtul meu, iar înainte să realizez ce se întâmplă, se ridică în fund și mă sărută apăsat pe buze. Sau să faci ceva ce vei regreta mâine.
════════════════════════════════════