♧
Întinzându-mi palmele prin pat, îl găsesc la fel de gol și rece cum fusese. Nimic schimbat. Precum în fiecare dimineață din ultimele zile. Doar accentua acel sentiment gol și apăsător din stomac, care se agrava tot mai mult în fiecare zi.
Mă simțeam singur.
///
— Cum te simți, Ash? Mă întreabă Mia, iar eu doar las un oftat încordat să îmi părăsească buzele.
Cred că am avut temperatură toată noaptea, nu am putut dormi deloc. Nopțile albe deveneau mult prea frecvente pentru mine în ultimul timp. Mă simțisem mult prea groaznic încât să mă ridic din pat și să verific dacă chiar am temperatură în mijlocul nopții, iar înspre dimineață am început să mă simt mai bine, astfel că nici nu m-am mai obosit să încerc.
Eram epuizat.
— Mă doare capul, îngân. Hardin cum?
Trecuseră deja câteva zile de când se înfundase strict în muncă. Nimic mai mult. Nu voia să vorbească nici cu noi, chiar dacă spunea că nu o făcea special. Pur și simplu ne alunga cu pretextul că ori este obosit, ori are de muncă. Dar știam că de fapt tot ce voia era să rămână singur.
Asta durea.
— Același lucru, dar este bine că nu se comportă prin nimic diferit.
— Ah, drace, îngân ușor pierdut și îmi mușc obrazul pe interior.
Mă obișnuisem atât de mult cu prezența sa, încât acum mă simțeam singur. Sierra rămase aici, se întoarcea câteodată la cafenea, dar rămânea aici, după rugămintea Miei—care acum venea zilnic. Se vedea din comportamentul lor că le era ușor frică de a nu se întâmpla ceva cu Hardin, dar înfundat doar în treburi, nici nu puteam realiza dacă se întâmpla ceva cu el. Știu că o făcea special ca să ne evite, dar—
n-am habar, nu voiam să mă evite. Mai ales după ce am ajuns la o concluzie despre sentimentele mele. Cumva mi-aș fi dorit să îi fi spus și lui de ele, dar nu cred că aveam ocazia.
În special pentru că și eu eram cu dispoziția la pământ.
Singura dată când el a mai vorbit cu noi, fără nici un pretext sau scuză, a fost când a întrebat-o pe Sierra despre ce s-a întâmplat mai exact cu Axel. Au vizitat și mormântul lui, dar Sierra mi-a zis că el a rămas tăcut în tot acest timp. Nici un cuvânt nu a mai zis. De parcă așteptase altceva și se alesese cu speranța distrusă.
Mă ataca pe mine să îl văd comportându-se așa.
Nici nu mai cobora pentru a mânca, preferând să-și ieie mesele, dacă le lua, la el în dormitor. Dar nu puteam să îl învinovățesc, până la urmă era prietenul său cel mai bun. Până la urmă— cine nu ar reacționa așa când ar afla că cel mai bun prieten al său nu doar că l-a mințit, dar l-a și părăsit?
Deoarece eu nici măcar nu fusesem apropiat de Axel înainte de moartea sa și tot mă simțeam de parcă aș putea muri în momentul acesta. Iar toată situația cu Becky agrava și mai mult acel sentiment de vinovăție din mine.
— O să gătesc eu azi, propune Sierra, iar eu schițez un zâmbet forțat scurt drept răspuns.
— Sună bine.
///
Nu știam ce aș putea face altceva în afară de a pierde timp aiurea. Teoretic, l-a găsit pe Axel deja. Teoretic, puteam pleca de aici. Nu mai era nimic care să mă țină în loc, nici chiar Hardin. Și totuși, rămâneam. Aș încerca să inventez diferite scuze de ce o fac și să caut pretexte care nu au rost.
Dar știam prea bine adevărul. O făceam pentru Hardin.
Îmi plimbam picioarele prin grădină, privind nostalgic cum florile de vară se ofileau deja. Timpul lor trecuse, iar frumusețea care era aici acum câteva săptămâni, se contopea cu nostalgia toamnei tot mai mult. Unele petale se lăsau purtate de vânt, iar multe frunze se striveau în palma mea, lăsând doar fărâme amestecate.
Încă țin minte, precum o memorie care nu va pieri niciodată, noaptea în care am putut vorbi pentru prima dată: precum doar doi oameni simpli, cu Hardin, în această grădină. Desenam. Acum însă nici nu mai țin minte când am ținut ultima dată un creion în mână. Mi-am pierdut și din mânuire. Desenul își pierduse de mult acea flacără pe care o avea înainte pentru mine. Mă simțeam puțin pierdut gândindu-mă la asta, dar știam deja că momentul acesta va sosi într-o bună zi.
Nu am crezut că atât de repede însă.
Urmărind cu privirea o frunză luată de vânt, întâlnesc perechea cea de iriși mult prea cunoscută mie. Privirile noastre ni se întâlnesc, iar câteva furnicături îmi străpung pielea, făcându-mă să trag disperat aer în plămâni. Era ironic, chiar dacă aceasta era proprietatea sa, era și ultima persoană pe care m-am așteptat să o văd în momentul acesta.
Hardin. Doar numele său mă făcea să mă simt atât de gol pe dinăuntru.
— M-ai speriat, îi recunosc și mă întorc cu spatele spre dânsul, ridicându-mi atenția înspre cer.
Era apusul. Nu puteam vedea luna încă, dar cerul era cuprins într-o mulțime de culori intense și aprinse, jucând viu pe cerul senin. Trag o gură de aer în piept, lăsându-mi pieptul să coboare cu o răsuflare lungă. La cât plouase zilele recente, erau o binecuvântare câteva raze de soare. Deși acum soarele apuse deja și era de nevăzut pe cer.
— Nu știam că ești aici, îmi răspunde lejer și îi aud pașii leneși pe asfalt.
— Credeam că ești ocupat, îi răspund sarcastic, iar el pufni scurt drept răspuns.
Acum cu puțin mai mult de o săptămână în urmă, dormeam în același pat. Acum însă simțeam anxietatea cum îmi curgea prin vene doar gândindu-mă că este în spatele meu. Cât se pot schimba în câteva zile. Părea cumva incredibil și știam că nu am nici un motiv să mă comport ciudat cu el— dar tot ce s-a întâmplat în ultimul timp mă făcea să mă simt ciudat.
Foarte ciudat.
— Am crezut că și tu ești plecat cu Sierra și Mia, îmi răspunde onest.
Mă întorc frustrat înspre dânsul.
— Deci chiar ne eviți?
— Nu e vorba de asta, Ash. Pur și simplu, cred că prefer puțină liniște în aceste zile.
Oftez lung și îmi frec palma de spatele gâtului, trecându-mi limba peste buze. Toată situația aceasta era foarte ciudată. Și tensionată. Mă făcea să mă simt inconfortabil și uram asta.
— Bine, atunci plec, îi răspund simplu și îmi croiesc drum înspre ieșire.
Trecând pe lângă el, îmi prinse încheietura brațului. Îmi ridic privirea spre dânsul, simțind fierbințeala irișilor săi pe pielea mea. Atingerea sa mă făcea să mă simt ciudat. Aș minți dacă aș spune că nu i-am dus lipsa absolut deloc. Dar pe chipul său nu puteam citi nimic, buzele fiindu-i lipite într-o linie dreaptă.
— Rămâi.
— Care e rostul?
— Ai nevoie de un rost? Pur și simplu rămâi. E tot ce vreau acum.
Mă trage înspre el, cuprinzându-mi talia cu brațele sale. Își lăsă fruntea pe umărul meu și expiră lung, trăgând aer adânc în el. Îi simțeam corpul fierbinte aproape de al meu, se mișca ușor cu fiecare respirație. Parfumul său se simțea vag, dar îmi aducea aminte atât de puternic de toate momentele noastre împreună. Și poate înainte eram ușor nesigur dacă eram confuz, sau dacă chiar simțeam pe bune ceea ce simt pentru bărbatul din brațele mele.
Acum însă, simțind căldura sa contopindu-se cu răceala trupului meu, eram convins.
Eram îndrăgostit până peste cap de el.
— Îmi pare rău. Îmi pare sincer rău, Ash. Dar acum mă simt atât de copleșit, încât nu mai am idee nici cum să reacționez.
— Nu înțeleg cum te simți, dar chiar aș vrea să știu.
— Moartea lui Axel m-a dărâmat complet. Nu sunt în stare nici să gândesc limpede. Am impresia că am pierdut tot ce am mai prețios. Sau aproape tot. Acum ești și tu aici.
Îmi dreg limba peste buze și îmi pierd degetele prin părul său.
— Pe toți ne-a dărâmat. Nimeni nu s-a așteptat.
— Mă simt doar… atât de oribil. Vinovat. Că nu am observat mai înainte că este ceva greșit cu el.
— Nu este vina ta.
— Ba este, își ridică bărbia de pe umărul meu. Nici măcar nu am reușit să-i obțin încrederea. A preferat să plece pe cont propriu decât să-mi zică mie adevărul.
Ceea ce a făcut Axel în continuare mi se părea o mișcare oribilă. Nu doream nimănui asta. Să îți plece persoana dragă fără să-ți spună că este pe moarte. Să-și petreacă ultimele momente singur decât cu tine. Doare. Mai ales în locul lui Hardin. Nu am idee cum se simte și probabil nu voi avea habar niciodată. Indiferent de cât de rezonabile erau motivele lui Axel, era în continuare o faptă jalnică.
— Ai citit scrisoarea sa? Te-a rugat să nu te învinovățești singur. A ținut la tine, ai fost cel mai bun prieten al său. Trebuie să te mândrești că ai fost un prieten atât de bun.
— E doar vina mea, Ash. Doar vina mea, din cauza acestei boli stupide. Doar dacă nu aș fi fost un idiot care nu este în stare să se controleze singur, poate nu i-ar fi fost frică să îmi spună adevărul. Înainte să fie prea târziu.
Trag o gură largă de aer și îi ridic în ambele palme fața, privindu-l în iriși. Privirea îi era cuprinsă de un sentiment puternic de vinovăție. Un sentiment pe care el nu ar trebui să îl simtă. Îmi puteam simți inima cum începe să bată mai puternic, însă îmi dreg glasul și înghit nodul din gât.
— Ești un idiot, Hardin. Doar pentru că gândești așa— ești un idiot. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit Axel, ar fi fost ca tu să te gândești așa. Nu este vina ta. Nu este vina nimănui. Așa a fost soarta. Nu o putem alege, deci trebuie doar noi să ne mulțumim cu ea.
Inima îmi bătea. Dar nu din cauza disconfortului. Ci doar din cauza sentimentului că îl voiam pe el. Pe bărbatul din fața mea. Doar pentru mine.
Închise ochii și își ridică degetele spre palma mea, luând-o a sa. Îmi duce palma spre buzele sale și expiră lung.
— Ash, îmi pronunță numele gutural.
— Hardin, îi răspund.
— Promite-mi că tu nu mă vei părăsi.
— Nu o voi face.
— Niciodată?
— Niciodată.
Noi acceptăm iubirea pe care credem că o merităm. Și nu știu dacă meritam iubirea lui, dar voiam să mă iubească. Deci tot ce îmi mai rămâne, e să cred că o merit.
El îmi sărută scurt palma și rămânem în liniște.