♧
POV. Ash
Pe tot parcursul drumului înspre Franța, am fost tăcut. Am dormit o mare parte din drum, dar mult timp l-am irosit simțindu-mă de tot rahatul. Se pare că mahmureala și călătoria cu avionul nu îmi făceau deloc bine stomacului, mă simțeam de parcă mai aveam puțin și muream pe bune aici.
Dar acum, atingând asfaltul franțuzesc de sub picioarele mele, las o suflare lungă să îmi părăsească buzele, lăsându-mi mai ușor umerii încordați. Trag cât se poate de mult aer proaspăt în plămâni, lăsând briza rece de aer să îmi lovească ușor pielea și să îmi răsfire părul.
— Ești bine? Îmi pune bărbatul de lângă mine întrebarea, privindu-mă suspicios.
Îmi ridic privirea spre cer, clipind lung, scăpând de acea senzație de usturime—care apărea din cauza luminii puternice.
— Mult mai bine odată cu picioarele pe pământ. Mi-e rău puțin.
Îmi zâmbește scurt, ciufulindu-mi părul cu degetele.
— O să te simți mai bine cu puțin aer proaspăt. Trebuie să mă duc să iau un cadou.
— Un cadou? Pun întrebarea sceptic.
Surâse ușor și își strecură palmele în fundul buzunarelor de la pantaloni. Radia de fericire. Era într-o dispoziție genială și aș vrea să aflu și eu cu ce ocazie, dar imediat cum îmi puneam singur întrebarea asta, realizam că vorbeam despre Hardin. Iar Hardin ar putea zâmbi la orice prostie, nu ar trebui să fie de mirat.
Uneori mă gândesc cât de popular o fi fost francezul acesta printre copii când era la liceu sau universitate. Neluând în considerație faptul că era un criminal cu sânge rece, el de fapt avea o personalitate chiar plăcută. În unele cazuri. În alte cazuri era un enervant, dar când se comporta decent—realizai că nu este de fel o persoană rea. Modul în care zâmbetul i se contura pe buze, îți îmbuna ziua garantat. Avea un aer aparte. Ceva farmec specific lui, care te dădea peste cap.
Carisma sa ar putea atrage și cea mai plictisitoare persoană, dar și cea mai indiferentă.
— Mhm, da. Vrei să vii cu mine? Singur o să fie plictisitor, nu sunt bun la ales cadouri.
— Oricum sunt supărat pe tine, mă strâmb.
— Agh, cât timp ai de gând să fii supărat? Nu am intenționat să iasă așa situația cu Becky, știi prea bine.
— Aș putea fi supărat și toată viața, încearcă-mă. Nu vreau să discut cu tine despre asta, deoarece tu nu ai habar de sentimentele unui om.
— Eu de mine n-am habar, dar vrei de alt om, își rostogolește ochii peste cap.
Dau din umeri indiferent. Am stat poate supărat câteva zile pe dânsul, dar nu aveam de gând să îl iert atât de ușor.
— Ești o persoană oribilă.
— Dar una dintre persoanele tale favorite indiferent, nu? Zâmbi.
— Continuă să visezi, îi răspund simplu.
— Doamne, Ash, de ce trebuie să fii atât de încăpățânat? Oftă lung.
Mă simțeam de parcă dacă astăzi nu aveam de gând să fiu puțin mai dur cu el, atunci nu ar avea deloc rost. Nu o să se învețe niciodată. O să continue să se comporte după placul său și mai mult va strica lucrurile. Iar eu m-am săturat de asta. Uneori aveam impresia că aveam în față un copil, nu un adult în toată firea. Un copil foarte pretențios.
— Nu sunt încăpățânat, tu nu știi să îți ceri scuze.
— Am o direcție mai bună cu cuvintele în franceză, dar tu nu o înțelegi.
— Nu mi-a plăcut niciodată franceza la școală. Am încă coșmaruri.
— Nu e o limbă rea.
— Am avut însă o profesoară suficient de rea încât să nu-mi mai placă.
Surâde.
— Eu am avut noroc de o profesoară bună, dă din umeri. Deci ce zici? Mă urmări cu privirea.
Expir lung și îmi dau ochii peste cap.
— Dar a cui este ziua?
— A Miei.
— A Miei?! Casc ochii larg. De ce îmi spui abia acum?
— Credeam că am zis.
Îmi dau ochii peste cap, iar el îmi deschide ușa de la mașină. Mă strecor pe bancheta din spate, încercând să mă gândesc la ce aș putea face pentru ziua ei. Mi-a pomenit Mia că este ziua ei în curând, mi-a și zis ziua ei de naștere acum câteva luni, dar am o memorie de pește. Credeam că până azi, voi scăpa de Hardin, dar se pare că lucrurile nu au mers în direcția pe care o voiam.
— Când e ziua ei? O întreb, încleștându-mi degetele în speteaza scaunului pentru șofer.
Bărbatul se așază pe locul lui și îmi face semn să îmi pun cureaua.
— Mâine. Mi-a zis să-ți zic că te invită la ziua ei de naștere.
— Și mie când plănuiai să îmi spui?
— Habar n-am. Nu sunt atât de bun la a anunța oamenii, nu mă judeca.
— O să te judec. Și așa sunt furios pe tine, dar acum sunt și mai furios, oftez lung, lăsându-mi capul pe spate.
Bărbatul lăsă un surâs scurt să îi scape buzele. Se comporta ciudat de azi dimineață, nu am idee de ce. Probabil voia să mă mai îmbuneze, ca să îmi treacă supărarea pe el, dar poate doar era un ciudat și nu încerca nimic. Hardin nu mă mai surprinde cu nimic.
— Nu te mai îngrijora degeaba, o să îți dau eu bani să îi cumperi ce vrei.
— Normal că o să-mi dai tu bani.
— Îmi place că nu ești deloc modest, pufni amuzat.
— De ce aș fi? Nu e de parcă din cauza ta nu am putut lucra deloc și mi-am pierdut și job-ul. Dacă mă tot ții închis, măcar să se merite.
///
Ne-am plimbat câteva ore prin Mall în căutarea cadoului perfect pentru Mia, timp pe care mai mult l-am pierdut degeaba. Hardin mi-a zis că oricum pe ea nu o interesează cine știe ce cadourile, nefiind de gen o persoană materială, dar am vrut oricum să aleg ceva drăguț și ceva care i se potrivește. Iar acum că aveam cadoul pregătit, eram ușor mândru, așteptând cu nerăbdarea reacția ei.
Dar deja ziua anterioară trecuse, iar acum eram în mașină, în drum spre petrecerea de ziua ei.
— Face 25 de ani, e mai mare decât mine. Sunt cel mai tânăr, spun mândru. Tu ești însă moșneag, îmi întorc privirea spre dânsul, iar el pufnește.
— Nici nu mai pot să enumăr a câta oară mă faci moșneag. O să cred că ai ceva fetish cu oamenii bătrâni.
— Cauți scuze ca să nu te mai simți bătrân. Cum cu vederea? Auzi bine? Te doare spatele?
— Nu, dar o să te doară pe tine noaptea asta dacă nu taci din gură.
Mă strâmb și înghit nodul din gât, în timp ce el trage de volan, luând-o la stânga mai agresiv, luându-mă puțin prin surprindere. Îmi lipesc spatele de spetează, încercând să nu fac vreo mișcare greșită.
— Mă întreb câți oameni vor veni la petrecere.
— Mia are o personalitate plăcută, multă lume o iubește. Păcat că nu putem spune același lucru și despre tine, pisoiaș.
Când aud ultimul cuvânt, mă întorc frustrat spre dânsul.
— Nu-mi mai zi așa!
— Scuze, am uitat de aceasta dezmierdare care îți place atât de mult. Dar nu o să mai fac greșeala aceasta, promit, zâmbi. Pisoiaș.
— Nu mai vorbi, Hardin, consumi aer degeaba.
Surâde și se relaxă în scaun, verificând cu colțul privirii oglinzile din părți. Îl privesc suspicios, el mărind viteza.
— În loc sa vorbesc aș putea să-mi folosesc gura pe altceva, ce zici?
— Ce noroc are Mia, este o seară atât de călduroasă, îi răspund, complet evitându-i apropoul pervers.
Aproape se făcea întuneric. Soarele apuse deja, deși era încă puțină lumină afară. Cerul era ușor înnorat, dar nu erau nori de ploaie. Combinat cu culorile vii ale apusului, cerul arăta divin. Vântul bătea ușor, însă nu era acel gen de vânt rece, ci unul mai degrabă doar răcoros, care era plăcut în combinație cu căldura de afară.
— Și de ziua ta a fost o seară plăcută.
— Cum de mi-ai descoperit ziua adevărată totuși?
Aud clinchetul scurt al telefonului lovindu-se ușor de volan, iar eu mă strâmb. Nu îmi plăcea când cineva folosea telefonul la volan, dar drumul era în general destul de liniștit, astfel că nu îi zic nimic. Își drege limba peste buze, expirând lung. Face ceva pe telefon, apoi setează ceva la GPS și își întoarce privirea spre drum.
— Mai ușor decât m-ai crede.
— Păi zi-mi.
— Când am observat că nu ai fost născut la spital, am înțeles că trebuie să fie ceva dubios cu tine. Am săpat mai mult în trecutul tău și am descoperit că mătușa ta sau mama ta, nu am idee cum te referi la ea, deși nu te-a născut la spital, te-a născut cu ajutorul unor asistente. Vremurile erau diferite pe atunci, nu au insistat să o ducă la spital după ce ea a refuzat, dar asistentele au făcut câteva documente pe numele tău deja. Numai că au rămas practic nefolosite, dar uite că le-am folosit eu.
— De ce îți păsa atât de tare? Mă strâmb.
— Eram curios. Îmi plac genul de cazuri încurcate, pufnește. Și nu a fost atât de rău, uite acum.
— Mda, atunci bucură-te că ești singura persoană vie care știe asta.
— Îmi unge sufletul știind asta.
Îmi întorc privirea spre geam, privind norii ce se adunau ușor pe cer. Deschid ușor geamul ca să las răcoarea aerului să îmi brăzdeze chipul, însă Hardin îmi închide geamul.
— De ce l-ai închis? Mă încrunt.
— E mai bine așa.
Oftez zgomotos.
— Cât mai avem, parcă mergem de o veșnicie, mă plâng.
Privirea îi fuge spre oglinzile laterale, încercând să își păstreze linia pe stradă. Nu știu pe unde mergeam, dar brusc drumul a ajuns mai strâmt, fiind unul de sens unic, avântându-ne printr-o mică pădurice. Pe unde naiba se afla restaurantul pe câte l-a ales Mia nu am idee, însă se pare că a ales un loc… pot să zic interesant? Mă așteptam la ceva în oraș, dar mă rog.
— Suntem urmăriți, îmi răspunde el calm.
— Poftim? Îmi întorc capul în spate, dar el mă întoarce înapoi în locul meu.
— Nu te uita în spate. Geamurile sunt blindate, dar au doar două straturi. O armă cu diametru mai mare ar putea sparge geamul cu ușurință, stai lipit de scaun.
— Ce? Ești sigur că ne urmăresc? Întreb tensionat.
Urmăriți? Poate doar i se părea?
— Mașinile nu au numere. Erau 3 inițial, dar două deja ne-au pierdut urma. Drumul spre care mergem noi este unul mic spre un sat, șansele să fie doar o simplă întâmplare sunt mult prea mici.
— Ce? Și ce putem face? Poate chemăm poliția?
Un fior electric mi se prelinge pe șira spinării, dar doar înghit în sec. El drept răspuns îmi râde.
— Credeam că ai înțeles deja că poliția nu ajută cu nimic aici.
— Da, însă poate se vor calma?
— Mai bine mi-aș chema băieții. Însă mi-e în grijă că nu vor ajunge la timp, iar așa distrug și ziua Miei. Trebuie să rezolvăm singuri întâi de toate ceea ce putem.
— Singuri? De ce nu încercăm să ne întoarcem acasă?
— O să ne atace în curând. Trebuie să ne grăbim înainte să vină și ultimele două mașini. Nu știu câți oameni sunt în mașină, dar poate am noroc, verifică fugar imaginea din oglindă.
— Ce vrei să faci?
— Să îi iau prin surprindere.
— Ești idiot? Întreb speriat.
— Tu stai în mașină. Uită-te acolo, trebuie să am ceva în caz de urgență. Drace, păcat că nu am nici măcar o vestă, măcar pentru tine.
Îl privesc nesigur și deschid compartimentul, găsind printre documentele și toate nimicurile aruncate la nimereală—arme. Înghit nodul din gât și îmi repet întrebarea Ce am făcut greșit de trebuia mereu să nimeresc în astfel de situații?, scăpând câteva înjurături printre dinți. Trag o gură adâncă de aer, iar bărbatul îmi face semn să mă țin.
Bagă frână brusc, auzind sunetul roților alunecând pe asfalt. Nu m-aș mira să văd o urmă apăsată în urma noastră, iar în spatele nostru se auzi și cealaltă mașină oprindu-se. Înainte de a ieși în afara automobilului, Hardin luă o armă și verifică dacă este încărcată, dând din cap pozitiv.
— Stai aici și nu ieși nici mort, mă auzi? Se întoarce spre mine.
— Poate mai bine așteptăm să vină ceilalți? Întreb tensionat și trag aer în mine.
— Dacă nu îți plac sunetele de arme, mai bine ți-ai acoperi urechile.
Aș fi vrut să mai zic ceva, dar el deja ieșise. Și chiar dacă mi-a spus să stau în loc, îmi întorc repede capul în spate, privind pe geam ceea ce se întâmplă.
Inițial nu ieși nimeni din mașina lor. Geamurile lor erau fumurii, nu puteam vedea nimic și pe nimeni în spatele lor, doar reflexia lui Hardin care se apropia de mașina lor mai mult sceptic. Ascundea arma în buzunarul de la pantaloni, apropiindu-se de mașină atent. Simțeam cum inima îmi bătea puternic în piept.
Un sunet puternic se auzi, iar pe lângă Hardin trece un glonț. Nu îl nimerise, îl împușcase direct prin sticla geamului, iar în următoarea secundă ies două persoane din automobil de pe ușile din față. De pe ușa din spate, în partea opusă a mașinii, iese și o a treia persoană, dar se lasă jos. Urmăresc persoană confuz, înghițind în sec. Din poziția în care se afla Hardin, îi era imposibil să vadă ultima persoană.
Degetele îmi era încleștate în scaun, aș fi vrut să pot fi în stare să îi zic, dar nu aveam idee cum.
Nici bine ieșind cei doi din mașină, unul dintre ei ajunge direct jos, Hardin golindu-și cel puțin un sfert din rezervă în pieptul bărbatului. Scrâșnesc din dinți și îmi mușc puternic buza inferioară, până în punctul în care îmi dăduse sângele. Un gust dulce de sânge mi se prelinge pe limbă, regretând imediat, dorindu-mi să scuip tot ce am în gură. Nu puteam ieși afară însă. Nu din cauză că mi-a zis el, dar sunetul puternic al armelor nu mă ajutau cu nimic.
Francezul încercă să lovească și a doua persoană, însă nimeri în mașină. Sunetul puternic mă făcu să tresar, însă nu îmi mișc privirea. A treia persoană se ascundea, deși își butona o vestă în jurul corpului, încleștându-și degetele în jurul armei. În comparație cu ceilalți doi, el era cu mult mai pregătit, iar acest lucru mă speria mai tare.
Hardin reușește să îl lovească și pe al doilea, în braț, însă tipul nu se descurajă repede. Nu auzeam ce vorbea, însă spuse ceva, iar tipul de la podea dă pozitiv din cap. Nu eram sigur dacă Acosta l-a observat pe al treilea până acum, însă când observ că cea de a treia persoană verifică dacă arma este încărcată, sar de pe scaun.
Eu eram genul mai pacifist. Nu-mi era frică să arunc un pumn, dar făceam asta când știam că acel pumn nu va avea nici vreo consecință negativă. Acum însă, trebuia să nu-mi mai pese de consecințe. Nu știam nici să folosesc o armă, singurele dăți când folosisem una era o armă de vânătoare la un moment dat și odată când mă invitase un prieten la ceva loc cu ținte și lucruri de acest gen. Dar nu am folosit niciodată o armă de acest gen, una mai serioasă. Și totuși, acum o apuc și ies din mașină, trăgând o gură adâncă de aer.
Probabil tipii ori nu se așteptau la mine, ori nu știau de mine. Nu mă interesa. A treia persoană verifică ținta și îndreaptă arma spre Hardin, făcându-mi inima să bată puternic.
Aud sunetul armei și văd a doua persoană întinsă la pământ de către Hardin. Îl omorâse practic imediat, cele două cadavre stând întinse unul lângă celălalt. Acest lucru însă nici nu făcu ultima persoană să tresară, păstrându-și calmul neobișnuit, pregătindu-se să împuște. Înainte să reușească, apăs trăgaciul de două ori și mi-am încleștat maxilarul, simțindu-mi mâna cum tremura. Primul glonte nu îl nimeri. Reuși să apese ținta, iar glonțul fugi direct înspre Hardin. Acosta se întoarce repede înspre sursa zgomotului, confuz și încordat, căutând cu privirea frenetic.
Dar al doilea glonț îl lovi din plin pe străin.
Scap arma din mână, tot corpul tremurându-mi. Scena din fața ochilor mei mi se părea ireală, simțindu-mi răsuflarea tot mai gravă. Nimerisem persoana direct în cap, cadavrul proaspăt stând acum înecat în propria baltă de sânge. Inima îmi zvâcnea în piept, simțeam că nu mai avea mult până îmi părăsea cutia toracică. Tot ce vedeam acum erau bucăți de carne întinse prin iarbă și o figură omenească făcută praf de glonțul puternic ce îi distruse o bună parte din craniu. Îmi duc mâinile spre față, încercând să-mi recâștig răsuflarea, deși imaginea din fața mea îmi sorbea fiecare drob de energie din sânge. Un miros puternic de ars îmi invadă nările.
Am ucis o persoană. Cuvintele acestea nu făceau deloc sens în mintea mea. Părând totul atât de ireal, simțeam cum adrenalina din sânge îmi făcea tot corpul să tremure îngrozitor. Hardin fugi înspre mine, ținându-mă strâns în brațe.
Glonțul destinat francezului acum era înfipt în trunchiul unui copac din spatele său.
— Ești foarte bravo, îmi șopti, în încercarea de a mă calma.
— Eu— Eu am omorât un om, glasul îmi era sugrumat, iar bărbatul mă trage într-o îmbrățișare sufocantă.
Și chiar funcționa. Căldura corpului său îmi mai calma tensiunea ce zvâcnea în mine, simțind încet cum parcă o piatră mi se ridica de pe umeri. Îmi îneca plămânii în mirosul parfumul său și îmi topea trupul în fierbințeala brațelor sale.
— Îmi pare rău, trebuia să fiu mai atent și nu se mai ajungea la asta.
— Nu e vina ta! Eu l-am ucis, mă bâlbâi.
— El s-a sinucis singur când a decis să vină aici. Este totul bine, ai făcut alegerea corectă, mă sprijini bărbatul. Cel mai bine ar fi să plecăm de aici chiar acum. Ar putea veni și restul în curând și deja nu cred că mai putem să câștigăm.
— Cine sunt ăștia? Îl întreb în momentul în care făcu distanță între noi, deși glasul îmi tremura și el.
Se apropie cu pași rapizi de mașina lor, deschizând ușa. Privirea îmi este atrasă de o dâră de sânge de pe gâtul lui.
— Ești rănit, Hardin!
— Știu, m-a atins ultimul glonț, dar e doar o zgârietură.
— Ce fel de zgârietură? Uite cât sânge curge, îmi croiesc drum înspre dânsul.
Bărbatul începu să scotocească prin mașină, eu apropiindu-mă de automobil mai mult ezitând. Nu îndrăzneam să mă uit înspre haosul din jurul nostru, arăta precum un coșmar. Nu înțeleg cum reușea Hardin să își păstreze atât de bine controlul, dar verifică printre mapele pline de documente și luă câte ceva, ieșind.
— Idioți de ruși, murmură printre dinți frustrat.
Sângele de la așa zisa "zgârietură" i se prelingea peste guler, cămașa albă acum fiind murdară de pete de sânge și pământ. Trânti ușa în spatele său, apropiindu-se de automobilul său. Luă de acolo seturile de haine curate pe care le avea mereu de urgență în mașină și făcu un semn negativ din cap în momentul în care eu dădusem să mă urc.
— Nu, locația mi-a fost spartă. Nu știu cum, dar aveau locația la mașina mea. Și presupun că nu sunt singurii, celelalte două mașini ar putea veni în orice minută, deci mai bine să mergem pe jos.
— O să lăsăm tot haosul ăsta aici? Casc ochii.
— În momentul de față, asta este ultima mea problemă. Vino repede, căutăm ceva aproape unde suntem în siguranță și după îi sunăm pe ceilalți, mă apucă de încheietură, trăgându-mă după dânsul.
Îmi trag încheietura, unindu-mi degetele cu ale sale.
Îl urmăresc obedient, deși mă simțeam atât de agitat. El îmi zâmbi scurt, croindu-ne drum tot mai departe de mașină. Decid totuși să îmi iau gândul de la orice a fost o înainte și să încerc să mă calmez, încât să pot gândi rațional. Deși nu puteam. Mintea îmi stătea în continuare la faptul că eu, cu mâinile mele, am putut omorî un om. Mă simțeam atât de ciudat. Precum un criminal vinovat. Chiar dacă știam că dacă nu i-aș fi pus eu capătul, ni l-ar fi pus el nouă.
Rana lui Hardin părea că durea, însă nu aveam absolut nimic cu ce să îl ajut. El părea că nu era afectat de dânsa, însă chiar dacă sângerarea se oprise, nu cred că și durerea încetinise. Părea genul de durere pe care o simțeai până și în măduva oaselor și chiar nu aș vrea să aflu cum se simte în acest moment.
După ce mergem puțin pe jos, înainte să ieșim din pădure, noi ne oprim. Își dă hainele murdare jos și le aruncă într-o grămadă de frunze și crengi uscate, îmbrăcându-se repede cu hainele curate. Între timp, privirea îmi juca peste pielea sa, parcă căutând îngrijorat dacă nu s-a rănit și în alt loc.
După ce termină, îmi întinde telefonul său.
— Aici nu mai prinde semnal, însă am mapa descărcată. Este un mic motel nu foarte departe de aici, am putea ajunge acolo și îi vom suna pe ceilalți, spune gânditor.
— Drace, îmi pare rău că trebuie să ratăm ziua de naștere a Miei, pufnesc.
— E okay, o să înțeleagă și ne vom revanșa.
///
De ajuns la motel, am ajuns, însă semnal în continuare nu am prins. Se pare că o linie se stricase în apropiere, o bună parte din zonă era lipsită de conexiune, iar ei nu aveau habar de unde am putea obține semnal chiar în momentul acesta. Astfel că Hardin a propus să rămânem peste noapte, iar următoarea zi o să luăm un taxi pentru a ne duce în oraș.
— Cum te simți? Mă întreabă în momentul în care privirile ni se întâlnesc.
— Foarte ciudat, îi afirm.
Mă sărută scurt pe frunte și își lăsă halatul să cadă peste umeri, lăsându-l pe scaun. Trag o gură adâncă de aer și mă prăbușesc în pat, lăsând răcoarea patului să îmi relaxeze corpul.
— Drace, m-ai salvat. Chiar nu știusem că sunt 3 oameni, îmi spune, iar eu pufnesc scurt. Îmi pare sincer rău că a trebuit din vina mea să omorî pe cineva. Pentru mine e un fleac că m-am obișnuit deja, însă pentru tine, nu pot să zic același lucru.
Mă ridic în fund și îl observ cum umbla cu trusa de prim ajutor. Îmi croiesc drum înspre dânsul și îi iau din mână apa oxigenată.
— Lasă-mă să te ajut.
— Mulțumesc.
— Nu e vina ta, eu am făcut-o pentru că am vrut, chiar dacă nu este chiar genul de lucru pe care eu l-aș face. Dar nu este de parcă e primul lucru neobișnuit pe care îl fac de când sunt cu tine, mă așez lângă bărbat pe marginea patului.
Zâmbi scurt, eu presând grijuliu bucata de vată îmbibată peste rana sa. Atenția îmi zboară scurt înspre geamul mare din fața noastră. Poate priveliștea nu se compara cu ceea de la Hardin acasă sau orice alt loc unde am mai fost cu dânsul, dar mi se părea adorabilă. Norii au dispărut, cerul era senin, iar luna strălucea în întreg farmecul ei. Era lună plină, camera fiind învăluită în combinațiile de nuanțe albăstrui de lumină naturală cu nuanțele galbene ale luminii artificiale.
După tot haosul de mai devreme, liniștea nopții era chiar plăcută. Glasul îi era moale, câteva suspine părăsindu-i buzele de fiecare dată când apăsam unde nu trebuia.
— Ție îți plac stelele, nu? Îl întreb pe bărbat, iar el surâse.
Își ridică privirea înspre mine.
— De unde știi?
— Aveai o postare întreagă pe instagram cu poze ale cerului noaptea, pufnesc de parcă nu era evident.
— Mi-ai văzut instagramul? Își ridică sprâncenele.
— Voiam să îți văd tatuajele. Când te-am drogat le-am văzut, dar nu le văzusem chiar întregi și eram curios, mă ridic în genunchi în pat ca să îi pot aplica mai bine apa oxigenată.
Bărbatul surâde.
— Acum le-ai văzut?
— Te-au durut?
Își ridică bărbia în sus, dându-și deoparte firele de păr de pe gât.
— Vrei să îți faci și tu?
— De ce nu? Arată mișto.
— Nu au durut prea tare. Te obișnuiești cu durerea după primele secunde.
Îi urmăresc conturul tatuajelor prin picăturile de apă care se prelingeau peste pielea sa după dușul pe care tocmai îl făcuse. Cerneala stătea înșirată pe brațe, având diverse forme și culori. Nu am înțeles niciodată sensul din spatele tuturor tatuajelor, erau mai multe aruncate la nimereală. Dar analizându-le acum pe unele, realizam că acum, după câteva luni de când îl cunosc, aveau sens. Nu toate, dar câteva dintre ele da. Tatuajul cu cele două palme, din care una era spulberată, probabil făcea referință la moartea fratelui său. Tatuajul cu o constelație de stele mă ducea cu gândul la faptul că lui îi plăceau stelele. Iar cuvintele "touch me" o fi făcând ori referință la personalitatea sa vulcanică sau poate la protecția posesivă a tatălui său.
Oricum ar fi, nu am realizat niciodată cum de am ajuns chiar să îl cunosc pe bune pe Hardin.
— Deși pe cine întreb de durere. Ai fost împușcat de atât de multe ori când eram eu pe aici, încât nici nu vreau să mă gândesc de câte ori ai fost împușcat când eu nu eram aici, mă strâmb.
— Nu-i adevărat, tu ai nimerit pur și simplu într-o perioadă ghinionistă. Crezi că mai aveam să supraviețuiesc dacă mă lăsam împușcat atât de des?
— La ce drac ești, nu vor să te primească în iad. Probabil de asta te păstrează pe pământ. Măcar cât au durat?
Chicotește.
— Puțin. Pe fiecare îl făceam aparte. Cu timpul au ajuns să se adune, dă din umeri. Aveam o perioadă în care aproape zilnic îmi făceam câte un nou tatuaj. Și apoi sunt perioade ca acum când pot trece și luni, aproape ani, fără să îmi mai pătez pielea cu un strat nou de cerneală.
— Nu degeaba te iubesc puștoaicele din Franța.
— Wow, de unde așa informație?
— Ți-ai văzut secția de Instagram de comentarii?
Își ridică privirea spre mine.
— Și ești gelos?
— Eu gelos? Ce visezi?
Rânjește satisfăcut.
— Un vis foarte frumos, Ash.
Pufnesc neimpresionat și îmi rostogolesc ochii peste cap, apăsând bandajul peste pielea sa. Acum curățită, rana nu mai arăta atât de rău. Nu era nici rana înfiorătoare care credeam eu că este, dar nici zgârietură, după cum zicea el. Nu era o rană după care ai visa să obții, însă îngrijită ca la carte, nu ar trebui să lase nici semn.
— Merci, îi aud vocea după câteva secunde de liniște.
— Pentru ce?
— Că ai grijă acum de mine. Și că m-ai salvat. Este chiar ironic cum faci atât de multe pentru mine după ce tot eu te-am împins în iadul ăsta.
Expir lung și îmi cobor mâinile, chicotind. Așez toate lucrurile înapoi în trusa de prim ajutor și o așez calm înapoi pe noptieră.
— În comparație cu unii oameni, eu mai am ceva numit suflet, îi răspund încăpățânat.
— Știu. Mi-aș dori uneori să pot fi și eu ca tine.
— Nici tu nu ești o persoană rea, murmur stânjenit.
Comentariile sale mă luau mai mult prin surprindere decât orice a zis până acum. Dar doar înghit în sec și trag aer în mine. Nu era prima dată când reușea să mă facă să mă simt în așa mod. Mai ales acum, când toată atmosfera din jurul nostru… părea atât de intimă. Parcă cumva mă lăsa fără de aer.
— Dacă o spui tu, atunci e cel mai bun compliment pe care l-am primit în viața mea.
— Ești o persoană oribilă, nu doar rea, adaug când simt că toată situația din jurul nostru era mult prea stânjenitoare.
Hardin râde. Genul acela de râs care îți adună sângele în obraji și îți făcea inima să bată cu putere. Și poate— nu era de fapt vorba de râset. Poate era vorba de el. Ușor, ușor, fragmente din noaptea de aseară îmi reveneau în minte. Schimbau atmosfera dintre noi doi în momentul acesta tot ce mult, dorindu-mi doar să devin una cu pământul. Nu aveam de gând să admit totuși că țin minte ce i-am zis eu aseară, înnebunit de controlul alcoolului din sânge și copleșit de prezența sa.
Îmi cuprinse talia în brațele sale și trase o gură adâncă de aer, lipindu-și fruntea ușor de stomacul meu. Îl simțeam emoționat. Cumva chiar se comporta foarte ciudat, auzindu-i bătăile inimii atât de puternic, lipit de corpul meu.
Mă cobor la nivelul său, privirile noastre întâlnindu-și. Își trece degetul mare peste buza mea inferioară, înghițind în sec.
— Și tu ești rănit.
Pronunță cuvintele, privindu-mi rana ușoară pe câte mi-am făcut-o mai devreme, mușcându-mi buza.
— Doar mi-am mușcat din greșeală buza singur.
— Și te doare?
— Mi-a trecut.
Mă sărută cast pe buze și zâmbi.
— Acum pe bune ți-a trecut.
— De fapt, a început să mă doară mai tare, îl necăjesc, iar el chicotește.
Trage o gură adâncă de aer și își lipi fruntea de umărul meu, presându-și scurt buzele de umărul meu gol. Îmi luă palma în a sa, sărutându-mi gingaș interiorul palmei. Dacă ar fi putut, mi-ar fi sărutat întreg corpul. Sentimentul buzelor sale pe trupul era sentimentul pe care l-am memorizat cel mai bine. Sentimentul pe care simt că n-aș putea să-l uit niciodată.
— Ash, îmi pronunță numele ca pe un cuvânt după care tânjea atât de mult.
— Da, Hardin?
— Cred că m-am îndrăgostit.
— De cine?
— De tine.