♧
Urc reticent scările spre acoperiș, privind fermecat imaginea cerului care se contură pe retina ochilor mei. Era plin de stele, iar luna lucea puternic în mijlocul cerului. Era o semilună astăzi și totuși—lumina atât de puternic încât puteam vedea aproape clar afară. Părea mirific, cerul era senin și se vedea atât de bine,încât chiar mă lăsa fără de răsuflare.
Pe bărbat îl regăsesc rezemat de bordură, privind liniștit imaginea orașului în liniștea nopții. Își întoarse privirea spre mine și îmi zâmbi scurt când îmi întâlni privirea, stingându-și țigara, presând-o de bordură. Purta doar o geacă pe el, descheiată, el fiind la pieptul gol. Probabil și geaca luată în grabă, dar nu părea ca îngheață de frig.
— Ce faci aici? Întreabă curios și își întoarce privirea spre oraș.
— Habar n-am. Am văzut că patul era gol și m-am întrebat unde ești.
— Ai ghicit din prima, pufni amuzat, iar eu dau din umeri.
— Te-am mai văzut venind aici, dar n-am venit niciodată personal aici. Fumezi? Întreb și mă apropii cu pași leneși de el.
Luă o gură adâncă de aer. Nu puteam să îi văd expresiile faciale, dar aruncă țigara stinsă la un gunoi alăturat de dânsul. Își răsfiră părul cu degetele și se întoarce spre mine. Luminile orașului și ale stelelor se reflectau în ochii săi.
— Rareori de tot. Dar din când în când mai pun și eu gura pe țigară. Simt și eu nevoia din când în când de nicotină.
— Nici un motiv anume? Mă rezem și eu de bordură.
— Nah. Vrei să încerci? Îmi întinde pachetul.
Dau din umeri indiferent și trag o țigară din pachet. El mă urmărește cu privirea, aprinzându-mi țigara. Încerc să trag un fum, dar tușesc. Ori era puternică, ori nu era genul meu. Îmi calmez tusetele și sting focul imediat, dând din cap negativ.
— Nah, nu e de mine, îi recunosc, iar el surâde.
— E okay, nu-mi place atât de mult mirosul de țigară. Poate e mai bine că nu e de tine, ești sănătos.
— Și de ce stai aici? Îl întreb curios, proptindu-mi mâinile în bordură.
Mă aplec și privesc înălțimea, simțind fiori în șira spinării. Înghit nodul din gât și mă dau ușor mai în spate, continuând să îmi pierd privirea prin depărtare. Știam că priveliștea era superbă, puteam să văd de la geam—dar fiind acum aici sus, realizam că era cu mult mai fenomenală. Frica mea de înălțime se simțea curgând prin vene, dar pentru priveliște, simt că se merita. În special acum. Întreg orașul era scufundat în noapte, dar era plin de lumini și zgomot. Se auzeau mașini care mergeau cu viteză pe străzi, se auzea muzică, se auzeau chiar și zgomote de care nu aveam habar de unde provin.
El expiră lung și își drege glasul.
— Îmi zvâcnește capul de durere, nu mi-e atât de ușor să adorm, oftează lung.
— Și fumatul te ajută?
— Nah. Am luat ceva pastile și aștept să-și facă efectul, dar până atunci nu am ce face.
— E cam frig afară, îngân, frecându-mi brațele.
Era vară, dar în comparație cu căldura chinuitoare a zilei, noaptea era destul de rece. Nu cu mult, dar suficient încât să mă facă să tremur ușor.
— Poftim, ia-o, spune nonșalant și își dă geaca jos.
— Ești la pieptul gol. Mie nu-mi este atât de frig.
Mi-o așeză pe umeri, asigurându-se că nu va cădea, și își lipește spatele de bordură. Trage de pachet și scoate o altă țigară, strecurând-o între buze. Nici nu tremura. Pieptul îi cobora și i se ridica cu fiecare respirație, iar privirea mea coboară spre rana sa. Părea că se face bine, abia de mai purta bandaje.
— Mie îmi place mai mult frigul, e okay. Am luat-o mai mult de formă, trage un fum în dânsul.
— Și funcționează pastilele? Întreb, trăgând geaca mai bine peste umerii mei.
— Cred, n-am idee. Sper că da. Mâine apropo vei sta singur.
— De ce?
— Vincent a acționat, vrea să facă un pas. Astfel că mâine ne luăm după plan. Dacă vrei, poți să vii și tu, dă din umeri.
Un fior rece îmi trece prin corp doar la gândul acesta.
— Nici mort. Oricât de tare nu-l am la suflet pe Vincent, prefer să nu îi văd chipul mort. Sau să văd sânge în general. Nu prea mă împac cu gândul.
— Fricos, chicotește.
Îl împing cu cotul.
— Ba nu, este o reacție normală a unui om. Doar tu nu ești întreg la minte.
— Yeah, ai dreptate. Săracul, a sperat că se va căsători cu Sierra și că se va uni cu familia Acosta, dar mai degrabă o să ajungă ucis de familia Acosta. Cumva trist.
— Oare Sierra cum ar reacționa dacă ar afla asta? Întreb gânditor.
Expiră lung tot fumul din plămâni și își întinde degetele spre părul meu. Palmele sale erau reci, semn că stătea deja de ceva timp afară. Vântul bătea ușor, ciufulindu-mi părul. El își trece scurt degetele peste părul meu, dându-mi la o parte câteva șuvițe mai lungi de pe frunte. Înghit nodul din gât.
— N-am idee, era obligată să se căsătorească cu el. Nu cred că îl iubea. Oricum nu cred că acum îi stă capul la Vincent foarte tare, surâde scurt.
— Și Axel… mă întreb cum se comportă cu ea.
Își coboară palma și își încleștă degetele în pumn.
— Din câte îl știu eu, oricât de mult nu se înțelegeau… nu cred că Axel este genul care s-ar comporta urât cu ea și ar tortura-o. Nu era fricos de sânge sau lucruri de acest gen, a fost de multe ori cu mine de față când puneam capăt cuiva, dar niciodată nu a atins o armă. Nu-mi imaginez ca el să facă cuiva rău. Nici unei muște.
— Era mereu mai pasiv și când era mic. Iubea animalele, zic.
— Voia mereu să luăm un câine, surâde. Dar Sierra era alergică la câini și la pisici, la blană în general.
— Probabil de aia nu o prea suporta.
Bărbatul dă din umeri.
— Probabil. Antipatia dintre ei doi era foarte nefondată. N-am înțeles niciodată de ce nu se înțelegeau. Aveau multe lucruri în comun. Și la cum a și reacționat Axel, prin faptul că a răpit-o, mă întreb sincer care este motivul.
— Poate tu ești motivul?
— Eu să fiu?
— Habar n-am. Poate ai făcut ceva greșit? Axel ține mult timp supărările. Și tace când este supărat. Asta țin minte, este foarte greu să scoți de la el ce îl deranjează. M-a iritat atât de mult comportamentul său încât am decis ca eu să nu fiu niciodată acest gen de persoană. Când mă irită ceva, zic. Nu țin sentimentele în mine, deoarece nu ajută la nimic.
Hardin surâde.
— Dracu știe. N-am înțeles niciodată persoanele ca el. Așa a fost și frate-miu.
Mă întorc surprins la auzul cuvintelor sale, fixându-l cu privirea.
— Ai spus că ești singur la părinți, îl privesc debusolat.
— Ceea ce spun e una, adevărul este alta. A murit când eu aveam 13 ani într-un accident de mașină. Mi-e greu să vorbesc despre el, prefer nici să nu-mi aduc aminte. Prefer să zic că sunt singur la părinți pentru a nu primi întrebări degeaba.
Buzele mele formează litera "o". Îmi dreg limba peste buze și îl examinez scurt cu privirea. Atenția îi era în gol, privirea îi era pierdută.
— Și câți ani avea? Când a murit.
— 17, era cu aproape 5 ani mai mare decât mine. Urma să împlinească 18.
— Drace, era destul de mare, zic cu privirea ațintită înspre oraș. Probabil erați apropiați. Și încă erai destul de mare ca să înțelegi gravitatea situației… chiar trist.
— Ironic, nu eram deloc apropiați. El urma să se mute la 18 an pe cont propriu și oricât de mult mi-aș fi dorit, nu aveam relația tipică frate–frate. Vorbea cu mine, nu zic nu, dar se comporta de parcă eram doar un simplu copil. Nu fratele său. Și totuși, am vrut întotdeauna să am o relație mai bună cu el. Visam să cresc ca să ajung de rangul său. Să cresc și eu ca să am o relație precum aveați tu și Axel în copilărie, mă privi.
Glasul îi era calm. Nu îi tremura, nu se bâlbâia și nici nu se oprea în mijlocul propoziției. Dar simțeam tensiunea cu care pronunța aceste cuvinte. De parcă nu erau simple propoziții, o simplă informație pe care mi-o spunea mie. Ci mai degrabă—de parcă erau cuvinte care au stat mult și bine în sufletul său. Cuvinte pe care le-a purtat precum o povară, așteptând cuiva să i le spună. Simțeam și o vagă frică în tonul vocii sale, de parcă se luase singur prin surprindere prin faptul că imi spunea el mie așa ceva.
Îmi umezesc buzele ușor și trag o gură adâncă de aer în piept.
— Nu m-am așteptat la așa ceva. O fi durut. Chiar dacă acum nu mai sunt atât de apropiat de Axel, nu mi-aș putea închipui cât de mult ar durea moartea sa.
— Axel are o personalitate foarte asemănătoare ca a fratelui meu. Era o fire calmă, liniștită și care este în stare să facă orice. Probabil acesta este și motivul de ce am devenit prieten cu el de la bun început. Nu m-am așteptat deloc să avem atât de multe în comun și să ne înțelegem atât de bine.
— Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut pe fratele tău.
— Și eu mi-aș fi dorit ca el să te fi cunoscut. Apartamentul acesta trebuia să fie cadoul său pentru majorat.
Îmi arcuiesc sprâncenele uimit.
— De aceea vii aici din când în când.
— El l-a decorat. Deși era cadoul său, nu fusese secret. El l-a ales, el a comandat mobila, el a fost de față când totul a fost instalat. Mai rămânea să se mute împreună cu iubita sa, dar a preferat să aștepte până la 18 ani, deoarece tatăl iubitei sale a insistat.
— Axel știa de el? Îl întreb curios, iar Hardin dă negativ din cap.
— Dacă nu i-am zis întâmplător când eram beat, probabil nu. Nu sunt genul care umblă în stânga și dreapta să zică ca a avut un frate care i-a murit.
— Parcă erați prieteni, îl privesc suspicios.
Bărbatul expiră lung, ridicându-și privirea spre cer.
— Și totuși, conversația nu s-a întors niciodată spre această temă. Probabil dacă am fi ajuns aici, i-aș fi zis. Dar poate este mai bine așa, până la urmă m-a trădat.
Părea rănit spunând cuvintele acestea. Îi păsa de Axel, chiar și în continuare, iar după ce a fost părăsit încă de cineva cu aceeași personalitate—probabil durea de câteva ori mai mult.
— Mă întreb de ce a făcut-o, murmură cuvintele mai mult pentru sine.
— O fi având un motiv bun. Nu părăsești o persoană peste noapte.
— Și totuși, el a făcut-o..
— Crezi că moartea fratelui tău te-a afectat în vreun mod? Îl întreb curios, iar el expiră lung.
— Probabil da. Nu sunt deloc okay. Mental. Mia tot insistă să mă duc la psiholog de ceva timp, dar tot o evit și mă umplu de treabă ca să scap de ea. Și știu că mi-ar trebui, oftează.
— Nu pari diferit în ochii mei, îl privesc suspicios.
Bărbatul râde.
— Nu sunt un psihopat nebun, Ash. Sunt eu, doar am probleme cu nervii câteodată. Nu des. Doar câteodată, pot face alegeri tâmpite sunt presiune. Iar câteodată le regret. Uneori mai mult, uneori mai puțin.
Înghit nodul din gât, dorindu-mi să mai zic ceva, dar îmi lipesc buzele înapoi.
— Te mai doare capul? Întreb după câteva secunde, iar bărbatul surâde.
— Nu, acum mă simt mai bine, își întoarse privirea spre mine.
Îmi zâmbi. În ochi—luminile orașului îi jucau energic. Trag o gură adâncă de aer și îmi înfig unghiile în bordură, privind în gol.
— Nu ți-e somn?
— Nu prea. Dar ar trebui să dorm ca să fiu odihnit mâine.
— Atunci hai să ne culcam. Mie îmi este foarte somn.
Zâmbește și își regăsește degetele prin părul meu.
— Ai dreptate, hai să ne culcăm.
Iar după cuvintele sale, coborâm scările și intrăm în apartament. Era ciudat să intru cu el în același dormitor, dar când ajungem amândoi sub aceeași pătură, el își încolăci brațele în jurul taliei mele, trăgându-mă spre el. Mă sărută ușor pe tâmple și își lipi pieptul rece de spatele meu. Tresar scurt, dar mă obișnuiesc repede.
— Noapte bună, Ash.
— Culcă-te odată.
El surâde.
— Am vrut să fiu drăguț.
— Okay, Hardin.
— Vezi, sună mai bine când îmi zici pe numele meu, nu pe cel de familie.
Pufnesc amuzat.
— Îmi pare rău, Acosta, îmi întorc gâtul spre el.
— Auch, Ash.
— Glumesc, noapte bună, Hardin.
Nu puteam să îi văd expresiile faciale din cauza întunericului, dar simțeam că el zâmbi.
— Noapte bună, Ash.