♧
Iau câteva guri adânci de aer în momentul în care mă trezesc cu picioarele pe pământ, înjurându-l în gând de toți morții pe Acosta. Înainte poate credeam că distracțiile de acest gen sunt un NU uriaș pentru minte, dar acum—acum am devenit convins. Niciodată, nici chiar cu pistolul la tâmplă, nu voi mai accepta să mă urc în așa ceva. Nimeni, dar absolut nimeni, nici chiar idiotul de lângă mine, nu mă va mai putea convinge. Simțeam încă cum tremuram din toate încheieturile, iar genunchii nu mai aveau mult până renunțau și ei.
Trebuia să găsesc o bancă pe care să mă așez. Voi avea coșmaruri cu locul acesta până la moarte.
— Ești un idiot, Acosta, mârâi printre dinți.
Trebuia să îi readuc aminte asta. Nu puteam să-l las să uite.
— A fost distractiv, nu? Ți-am zis că nu vei regreta.
— Pe dracu.
Mă arunc pe bancă, încercând să mă calmez. Inima îmi bătea ca o nebună, nu mai voia să se liniștească. Nu am idee cine a conceput un astfel de aparat de "distracție", deoarece pentru mine numai distractiv nu este. Un aparat de tortură ar fi mai ușor de suportat. Până și Acosta este mai ușor de suportat, iar el mă enervează.
— Credeam că-mi vei strivi degetele la cât de tare le țineai, râde și își strecoară palmele în buzunar. M-ai ținut de mână, a fost foarte romantic.
— Oh, serios, ți-a plăcut? Mă asigur când o să te omor, te voi ține de mână.
— Să mă omori pe mine? Ar trebui să fii prieten cu Vincent, aveți scopuri ciudat de comune.
Îmi ridic privirea spre el și deși nu puteam să îi văd privirea din cauza ochelarilor săi de soare, puteam să-l simt cum mă privea. Zâmbea amuzat, avea zâmbetul ăla larg până la urechi. Mai mult mă călca pe nervi.
Îmi duc degetele împreună și îl privesc fix în ochi.
— Sunt atât de aproape din a te omorî în somn, Acosta.
— Degetele tale sunt lipite.
— Ce minune!
Un surâs îi scăpă buzele și se aruncă pe scaun lângă mine, cuprinzându-mi talia cu brațul său, trăgându-mă mai aproape de el. Nu eram deloc un bărbat moale și nici mic, eram doar cu câțiva centimetri mai scund decât dobitocul ăsta, dar el putea atât de ușor să mă miște, de parcă eram doar o păpușă. Nu puteam lupta deloc cu el.
— Îți iau o înghețată și poate te vei mai dezgheța și tu.
— Nu, merci, păstrează-ți banii.
— Agh, de ce atât de încăpățânat, oftează exasperat.
Dau să mă împing de lângă dânsul, deoarece nici prezența sa nu mai eram în stare să o suport, însă ating ceva lipicios, iar când îmi cobor privirea tresar. Tricoul său era murdar de sânge.
— Ce e asta? Întreb uimit, iar el își coboară privirea.
— Ah, drace, s-a deschis rana. Minunat. De aia durea.
Reacționa atât de degajat de parcă nu tocmai ce avea o pată care se tot prelingea pe suprafața albă a tricoului în continuare. Dacă aș fi văzut atât de mult sânge din mine curgând, aș fi leșinat. La cât de mult sânge a pierdut în ultimul timp, nu m-ar uimi deloc să aflu că el este anemic.
— Karma funcționează repede văd, îngân cuvintele și mă ridic.
Bărbatul expiră lung și își lăsă capul pe spate.
— Pe buneee, abia am venit. Ce prostie.
— Dacă nu voiai acolo, asta precis nu s-ar fi întâmplat. Haide repede sau o să se infecteze, mai ales că e cald.
— Îți pasă de mine, Ash?
— Da, nu mă vezi? Sunt obsedat.
După ce mai vorbesc puțin cu el, reușesc să îl fac să se miște. Lumea deja începuse să se uite urât la noi, dar oare era de uimit? Avea un tricou alb, petele de sânge se vedeau mai bine ca niciodată.
Ajungem în parcare, iar el intră în spate. Eu prefer să rămân afară, fiind mult prea cald înăuntru pentru mine. Las totuși ușa deschisă, ca să nu zică nimic, deși era mai indiferent decar naiba. Avea noroc de Mia care i-a pus o trusă de ajutor în mașină. Idiotul ăsta nu este în stare de absolut nimic pe cont propriu. Parcul ăsta de distracții era foarte departe de oraș, până ajungeam la un spital ar fi fost chiar periculos. Iar eu să mă trezesc iarăși într-o situație ca data trecută nu prea îmi doream.
— Doamne, de ce a trebuit să se deschidă fix acum? Trebuie să îmi schimb bandajele și cred că acasă o să sun asistentele alea, îmi spune, iar eu îmi încrucișez brațele la piept.
— A decis Dumnezeu să se răzbune pentru mine, mă rezem de mașină.
— În morții săi, începe să usture mai tare, își trage tricoul peste cap și îl aruncă pe scaunul din față.
Curiozitatea mă mânca de viu, privindu-l în mod discret. Încercă să își scoată bandajele atent, dar scrâșni din dinți, aproape scăpând sticluța de apă oxigenată din mâini. Nu era de mirare că îl durea. La cum arăta rana, simțeam disconfort în întreg corpul. Aveam impresia că mă doare pe mine.
— Nu pot face asta. O să conduc așa și deja vedem mai departe, spune dânsul, iar eu îmi dau ochii peste cap.
— Abia poți să îți scoți bandajul, iar tu crezi că vei putea conduce?
— Doare ca naiba, începe să mă doară și mai tare.
— Dacă nu te grăbești, îți va fi imposibil să te deiznfectezi acum.
— Încerc! Dar nu este atât de ușor.
O să admit că mă holbam mult prea intensiv la tatuajele sale. Îmi dădeau impresia unui film de acțiune imaginea lor amestecată cu sânge.
Îmi înfrânez orice sentiment de repulsie pe care îl aveam pentru el și intru în mașină, trântind ușa în spatele meu. Sunt atent să setez temperatura mai rece în mașină și îi înfășc sticluța din mână. Nu aveam ce face, eram mult prea bun la inimă. Oricât de mult voiam să nu-l bag în seamă, mă enerva el pe mine când se chinuia aici.
— Dă-mi mie, nu ești în stare de nimic. Doar închide ochii și nu te gândi la asta, te ajut să schimbi bandajele, mă așez pe podea, el stând încă așezat.
Îmi era mai accesibilă rana de aici. Îmi ridic privirea și îi întâlnesc ochii, de data asta pe bune deoarece și-a dat ochelarii jos. Înghiți în sec, iar eu umezesc vata cu apă. Nu își muta deloc privirea de pe mine, se simțea precum o greutate pe umeri. I-aș fi zis să își mute privirea, dar probabil și eu aș fi făcut asta în locul lui.
Cu băgare de seamă încep să tamponez împrejurările rănii, trăgând cu grijă de bandaj. Francezul tresări, dar se ținu bine, deoarece reușesc să îl dau la parte bandajul.
— Mă privești prea mult, îi comentez, iar el surâse încordat.
— Doar pentru că arăți super bine în genunchi în fața mea.
— Imediat o să te las să faci asta singur, iar eu o să fug de tine, îl privesc fix în ochi.
Râse mai mult forțat.
— Continuă.
Acosta și glumele sale proaste sau apropourile indecente. Putea trăi el fără ele oare? Părea arăt de focusat în momentul acesta pe ce făceam eu, deși degetele îi erau ușor încleștate în materialul canapelei. Se vedea că era încordat și îl durea în continuare. Dar dacă el a vrut la aparatul ăla—și-a săpat groapa cu propriile mâini.
— Tsk, nu mă atinge acolo, doare.
— Stai, nu fă pretenții.
— Nu fac, chiar doare foarte tare.
Îmi las brațele lângă corp și îmi ridic privirea încruntat spre el.
— Acum câteva săptămâni umblai prin fața mea cu ditamai rana deschisă și nu te plângeai așa!
— E o diferență între o rană făcută pe moment și una care s-a redeschis. Bagă de seamă că șocul poate opri durerea de multe ori.
— Păi șochează-te și acum ca să nu mă mai enervezi cu pretențiile tale.
Chicoti și își trece degetele prin părul meu, măsurându-mă din priviri. Drept răzbunare apăs tare pe bandaj, el scâncind de durere în următoarea secundă. Râd mândru și îl urmăresc cu privirea.
— Nu te mai comporta cu mine de parcă sunt un copil.
— Drace, de-aș avea așa copil, l-aș da la adopție, își ține palmele pe rană, scrâșnind din dinți.
— Ai fi un tată oribil, Acosta. Pe un copil trebuie să îl înțelegi, trebuie să înveți să îl iubești și să-l apreciezi.
— Pe tine nici naiba nu te înțelege.
Surâde, întinzându-se culcat, cu privirea înspre mine. Puteam vedea după expresia chipului său că durerea nu dispăruse, dar nu mai zicea nimic. Eu mare lucru înafară de a îi schimba bandajul nu puteam face, trebuia din nou ajutor medical mai profesionist, deși cine știe cât o să-l ajute și ăia.
O merita cu vârf și îndesat oricum. Privirile noastre se întâlnesc și aș fi vrut să mi-o mut, dar era prea târziu. Rămân blocat atunci când degetele sale se întind spre bărbia mea, trecându-și buricele degetelor peste linia maxilarului meu. Avea o sclipire aparte în privire, îmi cutremura întreaga ființă.
— La ce te gândești? Îl întreb suspicios.
— La tine.
— Păi nu o mai face că îmi vine să strănut.
Zâmbetul i se contură ușor, scoțând în evidență gropițele sale din obraji. Amândoi stăteam în liniște, nu se mai auzeau nici măcar mașinile de afară. Poate se auzeau, dar am rămas pierdut în privirea sa. Nu era genul acela de liniște inconfortabilă. Se simțea ciudat de reconfortant în schimb, îmi trezea o fierbințeală în piept, făcându-mă să pufnesc scurt. Era ciudat.
Eram doar eu și cu el și totuși stăteam.
— E ciudat, nu? Întrebă de parcă tocmai ce-mi citise mintea.
— Ce? Mă prefac de parcă nu m-am gândit și eu tocmai la același lucru.
— Faptul că aș vrea să te sărut acum mai mult decât aș vrea să te omor, chicoti, fără să își mute privirea de pe mine.
Simt apăsarea din piept cum deveni mai proeminentă. Înghit nodul din gât, râzând inconfortabil. Dau să îi răspund ceva, dar îmi lipesc buzele înapoi într-o linie dreaptă. Poate chiar a fost un gest nemilos din partea mea să îi provoc durere, părea că încă nu a trecut, dar el făcea o treabă minunată la a-și păstra calmul.
Credeam inițial când l-am văzut prima dată că era genul care izbucnea la orice pas.
Și poate ar fi trebuit să-mi fi găsit cuvintele și să-l fi refuzat, dar nu am reușit. Își întinse gâtul și mă sărută cast pe buze, luându-mă complet prin surprindere. Își ridică privirea spre mine, de parcă verifică dacă eu eram okay cu asta, apoi îmi apucă gingaș bărbia cu două degetele, unindu-și mai apăsat buzele de ale mele. De data aceasta, răspund și eu la sărut, simțind cum obrajii îmi ardeau înfierbântați. Nu doar obrajii, întreg corpul mi-l simțeam în flăcări.
— Drăguț, șopti în momentul în care își despărți buzele de ale mele.
Își regăsi buzele pe gâtul meu, eu ridicându-mă pe banchetă împreună cu el. Nu știu ce a dat brusc în mine, dar îmi simțeam mintea un haos, în timp ce palmele sale se regăsesc pe talia mea. De data aceasta era mai diferit. Cu mult mai diferit. Față de tot comportamentul haotic și împrăștiat de înainte—acum era cu mult mai calm și mai adunat. Iar de data aceasta mă verifica constant și mi-as fi dorit să-mi găsesc puterea de a-l refuza.
Dar acum nici eu nu mai știam ce vreau.
El expiră lung, trăgând aer în el.
— Ash, îmi pronunță numele. Ce mi-ai făcut? Surâde cu buzele lipite de pielea mea.
— Ce ți-am făcut?
— Nu știu, asta tu să-mi spui. Numai la tine mă pot gândi în ultimul timp.
Își ridică privirea spre mine, apropiindu-și fața de a mea. Era greșit. Foarte greșit, avea iubită. Și chiar îmi doresc să-mi pun piciorul în prag—dar fac greșeala de a îi întâlni irișii. Îmi prinse privirea în ochii săi, urmărind fiecare reacție de a mea de fiecare dată când cobora cu atingerile tot mai jos.
Un sentiment sufocant îmi apăsa pieptul.
Îmi așez palmele pe umerii săi și îl împing.
— Nu, Hardin.
Înghiți în sec.
— De ce?
— Nu e okay.
— Cum nu e okay?
— Ai iubită.
Expiră lung la cuvintele spuse de mine și își drege limba peste buze.
— Iar dacă mă despart de ea, va fi okay?