plângea în colţul camerei
secate de lumină
ţinându-şi genunchii la piept
strâns, strâns de tot
poate încercând să-şi liniştească
inima zbuciumată
ca o flacără care vrea să se stingă
odată.
şi bătea cu pumnii în pereţi
neştiind că şi ei plâng
cu lacrimi de praf
în întuneric.
ce să-i fac?
stăteam în picioare
sub un ţăruş de lumină
venită de nu ştiu pe unde,
de afară.
nu cutezam să mă aşez
pe podeaua inundată de
ţipete şi blesteme
ca şi cum nişte şerpi veninoşi
umblau necontenit
printre oasele putrezite
de atâta plâns.
şi îmi ascundeam faţa
în perdeaua aspră
ascultând fereastra
căci şi ea plângea
şi vărsa lavă de lumini
şi murmur de oameni.
ştiam că-i gălăgie afară
şi doar un singur om tăcea
în mulţimea aceea de
capete plecate
şi luminate de sirenele poliţiei
care răscoleau văzduhul negru.
dar, ştii, oamenii tac
pentru cei ce îi vor muţi.