𝟏
— 𝐈𝐭𝐢 𝐳𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐨𝐚𝐫𝐚! Nu am să fac asta! am rostit calm către prietenul meu, încercând din răsputeri să îl conving să nu mai insiste pe tema care, în acest moment, începuse să mă irite peste măsură.
Max s-a oprit brusc pe trotuar, înhățându-mă de un braț pentru a mă opri și pe mine. Ochii mei au înaintat către chipul lui și s-au oprit asupra ochilor săi maronii. Când l-am cunoscut, adoram să îi privesc ochii care, dintr-un motiv necunoscut mie, mă linișteau. Acum însă, eram obișnuită să mă oglindesc în ei zi de zi, lucru care nu îmi displăcea chiar deloc. Am ridicat din sprânceană pentru a-mi face vizibilă nemulțumirea, însă știam deja că el știa precis că subiectul nu mă încânta, poate de aceea continua să insiste, am presupus, mâhnită, mormăind în sinea mea niște înjurături nu prea drăguțe.
Am aruncat o privire către mâna sa care încă îmi strângea brațul, iar el mi-a urmărit gestul, purtându-și ochii către acel loc, dându-mi, mai apoi, drumul la braț în timp record când conștientizase ce anume făcea. M-a privit spășit, iar eu am afirmat vag din cap, pentru a-l liniști și pentru a-l asigura că nu am pățit nimic. Nu eram de sticlă, dar nici de piatră.
— De ce nu vrei să conduci mașina mea? îmi vorbi, prins în subiect, analizându-mă cu simpla sa privire. Permis ai și știi legislația pe dinafară! Nu am mai cunoscut alte fete care să știe atâtea despre mașini, îți jur! Care e motivul, Ari? Ce anume te oprește? Știm amândoi că te-ai putea deplasa mai ușor la locul de muncă cu mașina...
Mi-am închis strâns ochii și i-am zâmbit forțat prietenului meu cel mai bun, abținându-mă să nu îl calc pe picior. Știa foarte bine de ce nu voiam să-i conduc mașina; de ce nu voiam să conduc orice mașină, însă căuta să tragă de mine prin orice mijloace. Am vaga impresie că ai mei au discutat cu el pe tema asta, iar el, ca un băiat bun ce este, le-a promis că va face tot ce îi stă în putință pentru a mă face să conduc un autovehicul din nou. Știa și faptul că milogeala nu ajută, și eram sigură că va continua să insiste, provocându-mă, dacă ar fi făcut asta, ar fi reușit să mă facă să conduc, nu din dorință, ci din furie și impuls.
— Pur și simplu nu vreau, Max. Încetează cu asta! am pufnit. Știi prea bine de ce nu vreau să o fac! am exclamat mânioasă, depărtându-mă de el cu un pas. L-am privit încruntată cum căuta să se apropie din nou de mine, însă am făcut un alt pas în spate, încercând să mă calmez pentru a nu intra într-un atac de panică în parcarea liceului, de față cu restul elevilor din această instituție care acum ieșeau de la ore.
Max mi-a observat schimbarea de stare și s-a alarmat, repezindu-se către mine, cu chipul plin de îngrijorare. M-a tras mai aproape de el și m-a strâns în brațe, încercând să mă liniștească.
Au trecut câteva momente în care tot ce am făcut a fost să zac la pieptul lui, înțepenită cu picioarele pe ciment, în timp ce elevii ieșeau pe porțile liceului, ocolindu-ne. Atunci când am considerat că nu sunt la limita unui atac de panică, l-am bătut ușor cu palmele pe spate, pe Max, pentru a-l anunța că sunt în regulă. Mi-a dat drumul de îndată ce mi-a înțeles mesajul, însă nu s-a depărtat de mine. A continuat să mă analizeze îndeaproape, și singurul motiv pentru care îl lăsam să stea așa era acela că el impiedica razele soarelui să mă orbească.
I-am zâmbit, clipind des, molcom.
— Sunt bine, am murmurat, poți să îmi dai drumul.
Max a răsuflat ușurat, dându-se în lături.
— Ești sigură? m-a chestionat neîncrezător. Încă ești palidă.
Mi-am încrețit pielea frunții izbucnind mai apoi într-un râset zgomotos, dar știam înăuntrul meu că eu nu eram nici pe departe amuzată.
— Sunt în regulă, Maximilian, nu ai de ce să îți faci griji! Am chicotit, știind că urăște să îi spun astfel. Chipul său a căpătat o paloare a morții când m-a auzit numindu-l așa, și am auzit și un mârâit slab, urmat de un pufnet exasperat. Știa că nu are rost să se contrazică cu mine, întrucât tot cum vreau eu avea să iasă, poate de aceea a renunțat să mai lupte împotriva mea.
Mi-am tras geanta neagră, de piele, mai bine pe umăr și i-am căutat Hummerul cu privirea. L-am observat sub un copac, parcat la umbră. Puteam deduce și motivul. Zilele acestea de vară erau al naibii de călduroase, iar o mașină neagră nu făcea altceva decât să se transforme într-o saună, dacă este poziționată în bătaia soarelui. Blondul a luat-o înainte, scotocind prin buzunare după chei, iar eu l-am urmat, grăbindu-mă puțin pentru a-l ajunge din urmă. Privirea mea a cutreierat împrejurimile. Nu mai era nimeni aici, poate doar doamnele de serviciu, însă nici de acestea nu eram sigură, mi-am scuturat ușor capul.
Am auzit un țiuit urmat de un sunet de deblocare, și am știut că acum puteam ocupa locul de lângă șofer în voie. Am deschis ușa și am pătruns în interiorul autoturismului odată cu prietenul meu, căutându-mi cu privirea hanoracul pe care știam că-l uitasem aici de dimineață când acesta venise să mă ia la școală, iar eu mă dezbrăcasem de el pentru a-l împacheta cât mai frumos, ca să încapă în geantă. Se pare însă că nu am reușit să îmi duc la împlinire treaba, întrucât intrasem într-o conversație aprinsă cu Max, legată de șoferul mașinii din fața noastră care, parcă ne făcea în ciudă mergând cu viteză mică, când noi trebuia să ajungem urgent la ore.
Blondul a băgat cheile în contact și m-a privit cu colțul ochiului, apoi a rânjit subtil, văzându-și de treabă.
— Dacă îți cauți hanoracul cel roșu, să știi că l-am pus în portbagaj, îl poți lua când vei coborî la localul acela la care tu lucrezi.
Mi-am dat ochii peste cap, lăsându-mi spatele să se lipească în voie de tapițeria neagră a scaunului, inspirând aerul maritim pe care odorizantul său de mașină îl emana. Mi-am închis ochii, savurând din plin momentul ăsta. Eram liniștită. Viața mea era liniștită. Sufletul meu era liniștit, iar asta... Ei bine asta era tot ce aveam nevoie acum. Deși existau o groază de factori care mă trăgeau la fund, să fiu în mașină cu Max, nu făcea altceva decât să mă calmeze.
— Nici măcar acum nu știi cum se numește cafeneaua? am mormăit, deschizându-mi încruntată un ochi. Vii acolo să mă iei în fiecare zi, pentru numele lui Dumnezeu! am exclamat pe jumătate amuzată, pe jumătate enervantă cu capul încă prăvălit pe spătar. Se numește Cafe de Arts, Max! Reține odată!
Văzându-mă atât de pornită împotriva lui, Max a început să chicotească amuzat în timp ce scotea mașina din parcarea liceului, luând-o către centrul orașului, acolo unde se afla și cafeneaua la care eu lucram pentru a-mi câștiga proprii banii, cei pe care, practic, îi cheltuiesc pe lucruri de care avem nevoie eu și părinții mei prin casă. Însă ăsta nu este singurul meu job. Uneori îi ajut pe vecini la treburi, contra cost, desigur, alteori mă transform într-o bonă exemplară pentru oamenii care îmi cer serviciile. Îmi place să îmi ocup timpul și, de asemenea, îmi place să-mi câștig de una singură banii. Să știi că poți oricând să te muți și că, dacă ți-ai dori asta cu adevărat, ai putea fi independentă, față de familia ta, dar și oricine și orice altceva, e un lucru mare. Pentru tine, ca persoană, e un pas mare către mai bine. E un pas către viitor. Pentru mine, însă, e un pas în spate. Conjunctura mă trage înapoi fără voia mea, și nu am cum să mă opun.
Am vrut de câteva ori să mă mut de acasă, deoarece nu mai suportam să stau acolo, însă mereu am renunțat la idee când îmi priveam părinții. Nu îi puteam părăsi. Aveau nevoie de mine. Iar eu aveam nevoie de ei, de aceea am ales să amân momentul în care aveam să mă desprind din sânul familiei. Eu eram singurul lor copil, iar ei nu erau pregătiți să rămână singuri. De altfel, un alt motiv pentru care am rămas la ai mei era acela că Max era vecinul meu și nu îmi doream să mă depărtez de el. Era cel mai bun prieten al meu și singurul, de altfel. Nu aveam de gând să-mi permit să îl pierd.
Siluetele oamenilor ce mergeau agale pe trotuarul de lângă șosea, clădirile și copacii, treceau în viteză pe lângă noi, imaginea lor blurându-se puternic din pricina modului în care Max conducea. Mă simțeam prost că îl tot refuzam, însă încercam sa îmi ascund acea frică de a șofa cu niște replici agasate sau ironice.
De aceea mi-am zis că singurul mod prin care mi-aș putea estompa acea vină pe care o resimțeam față de el, ar fi fost să îi accept oferta.
Mi-am umezit buzele cu limba și, cu tragere de inimă, am oprit radioul care și așa rula pe fundal o reclamă stupidă, care nu își avea rostul și care începea să mă streseze. Max și-a întins mâna către butonul de deschidere al radioului, pentru a-l redeschide, însă eu i-am prins ferm mâna într-o palmă. Ochii lui s-au oprit asupra mâinilor noastre împreunate, apoi au urcat în sus, către chipul meu. S-a încruntat, neînțelegând-mi acțiunile.
Mi-am luat lin mâna de pe a sa și m-am retras puțin pe scaunul meu. Am dat o șuviță de păr neagră și lungă după ureche, mușcând-mi încontinuu buzele. Între timp, Max și-a ferit ochii de pe chipul meu, privind țintă în față, fiind atent la trafic - mai exact la mașina ce voia să ne depășească.
Știu că mi-a observat agitația, asta era și ideea, însă acum că ne apropiam tot mai mult de semafor, curajul deja începuse să îmi scadă, deoarece știam că acolo mi-ar fi acordat toată atenția sa, și, sincer, îmi era puțin teamă de reacția sa la auzul deciziei mele, total neconvenționale.
Eram o fată căreia îi plăcea să-și trăiască fiecare moment al vieții la maxim, cu premisa că ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată. Singurul meu impediment era condusul unei mașini, cu toate că pe de altă parte le adoram din tot sufletul meu.
Am tușit în sec atunci când Max se oprise în spatele mașinii albe care stătea la semafor, clipind apăsat.
Blondul îmi căuta impacientat privirea.
— S-a întâmplat ceva, Arissa? Nu te simți bine? Dacă vrei, pot să te duc acasă, sunt sigur că ceilalți îți vor înțelege absența, turui el ca o moară stricată, panicându-se tot mai tare cu fiecare secundă în care ezitam să îi vorbesc.
Capetele buzelor mi s-au lungit dureros. Mă resemnasem deja cu reacția ce avea să vină din partea sa.
— Am să conduc, am șoptit, privind geamul din dreapta mea pentru a-i evita ochii iscoditori.
O secundă.
Două secunde.
Trei secunde.
Atât i-a luat să proceseze ce tocmai i-am spus, iar reacția sa... m-a lăsat mască.
— Super! a bătut acesta din palme, frecându-le între ele. În sfârșit ți-a venit mintea la cap! a exclamat bucuros, întinzându-se către mine pentru a mă trage mai aproape și pentru a mă strânge în brațe.
Am clipit. Des. Apoi m-am încruntat.
— Nu ești... supărat? am ezitat în a-i pune întrebarea.
Max a făcut ochii mari și a pufnit.
— De ce aș fi? Sunt doar bucuros că încerci să treci peste. Ar trebui să începem chiar de acum! Ce zici?
Am tras cu putere aer în piept la auzul ofertei sale și l-am privit alarmată.
— Poftim?! am exclamat.
A chicotit, deschizându-și încuietoarea centurii. M-a privit cu ochi scăpărători și entuziasmați. Starea de agitație dinăuntrul meu a dat startul gândurilor pesimiste și am ales să înghit în sec, pentru a nu da glas vreunei prostii.
— Tatăl tău mi-a povestit adesea de felul în care tu conduceai și mereu mi-am dorit să văd asta cu ochii mei. Să o simt și eu. Să am adrenalina aceea nebunească în vene, cea pe care o ai tu în privire de fiecare dată când o mașină trece în goană pe lângă noi.
Am pufnit, trăgând-mă mai lângă geam, mai departe de el, mai departe de adevăr.
— Am zis că vreau să conduc, dar nu am zis și când, am ripostat, căutând o cale de ieșire dintr-o belea în care am intrat liniștită și fără nicio remușcare.
A naibii premisă, trebuia să-mi văd naibii de treabă!
A râs hohotit, ridicându-se din scaun.
— Acum e momentul perfect, liniștește-te domnișoară Shaw, te vei descurca!
Ochii mei s-au mărit și mai mult, iar gura mi s-a căscat.
— E măcar legal așa ceva? am murmurat în timp ce blondul îmi scotea și mie centura din deschizătoare. Uneori mă întreb cum ai luat tu permisul... murmur, dând vag din cap, cu un zâmbet moleșit.
— Hai, hai, că nu mai avem mult timp la dispoziție! Mișcă-ți piciorușele alea kilometrice și treci în scaunul șoferului, vorbi el repezit și vizibil amuzat de situație.
Am pufnit pentru a-mi înlătura o șuviță de păr ce mi-a picat pe nas, ațâțându-mă. Ne înghesuiam cât mai tare pentru a ne mișca, astfel încât să putem face schimb de locuri. Am aterizat în scaunul șoferului ușurată, privindu-l pe Max pe sub sprâncene cum se făcea confortabil pe scaunul din dreapta șoferului.
Rânjea. Și mă enerva.
— Ce rânjești așa la mine, Turner? l-am iscodit iritată.
Rânjetul său s-a de diminuat, transformându-se într-un zâmbet liniștitor.
— Am știut întotdeauna că ți-ar sta bine ca șoferiță, însă acum am dovada vie, în carne și oase.
Am zâmbit, relaxându-mă în scaunul său.
Un sentiment antic, unul de care am fugit atâta amar de vreme și-a făcut loc în sufletul meu.
Mă simțeam vie.
De parcă ăsta era habitatul meu natural.
Și era, pentru vechea Arissa Shaw, mașinile reprezentau viața ei toată.
Însă acum, mașinile nu sunt altceva decât niște mașinării menite să distrugă și să nimicească dacă ești neatent chiar și pentru câteva secunde.
Mâinile mele au urmat curbura volanului, savurând răceala moale a acestuia. Mâinile s-au înfipt singure în volan, iar picioarele mi s-au poziționat acolo unde trebuie și....
Verde.
Am apăsat pedalele ușor, atât cât să mă deplasez regulamentar. Aici nu eram în pustietate. Nu puteam goni de parcă nu aș fi avut niciun Dumnezeu. Trebuia să fiu atentă.
M-am asigurat înainte să fac curba, sub privirea aprobatoare a lui Max. Un moment m-am lăsat ademenită de ochii săi, iar în următoarea clipă ochii mei au captat o dungă neagră ce a trecut ca un fulger pe lângă noi, și un sunet puternic - de frână. Corpul mi s-a încordat la maxim, și am strâns puternic din dinți pentru a-mi suprima un răcnet terifiat.
Am pus frână brusc, reușind să semnalizez la timp, astfel încât nimeni să nu ne izbească mașina din spate. Am avut noroc că acolo nu se afla nimeni, de aceea mi-am permis să trag scurt, o doză de aer în piept.
De lângă noi, din mașina alăturată, cea care a trecut pe lângă noi cu o viteză mult prea mare pentru a fi legală într-un oraș, a ieșit un bărbat îmbrăcat la costum, care aproape că scotea fum pe nări. Nu m-am uitat atent la chipul său, căci m-am întors către Max pentru a-l ruga să rămână în mașină, însă l-am găsit cu mâna pe mâner, gata să iasă la ceartă.
— Max! l-am certat. E problema mea, nu a ta! Stai aici și lasă-mă să discut cu ăla! am dat sugestiv cu capul către cel care se apropia de mașina noastră.
Max s-a încruntat.
— Nici nu mă gândesc! a replicat sec, dând să deschidă din nou portiera. L-am prins în grabă de braț, ținându-l pe loc.
L-am privit adânc în ochi și i-am zâmbit.
— Mă descurc, am vorbit hotărâtă, dându-i drumul la braț. Mi-am făcut loc să ies din mașină și am deschis portiera, ațintindu-l pe bărbat cu o mină iritată. Am înaintat către el, dându-mi ochii peste cap la vederea mișcărilor sale agitate.
— Tu nu știi să conduci, fetițo? Cum ai luat permisul dacă nici măcar să te asiguri nu poți?! Era să facem dracului accident din vina ta!
Bărbatul, practic, a urlat în gura mare pe strada goală, însă acest lucru nu mă deranja, el părea cel nebun acum și nu eu. Îl lăsam să își verse frustrările pe mine, pentru că după aceea îmi venea și mie rândul.
— Tu cum ai luat permisul, mă rog? am ripostat. Nu ai citit legislația, nu-i așa? L-am întrebat ironică, privindu-mi unghiile date cu ojă neagră. Viteza cu care tu te deplasai era prea mare. Ilegală, aș putea spune, am comentat sarcastică.
Mi-am ridicat ochii către chipul bărbatului, însă am dat de pieptul său. Am tras aer în piept, panicându-mă puțin pe interior, și m-am obligat să îmi ridic privirea tot mai sus, căci bărbatul acesta era destul de înalt, chiar și pentru mine. Privirea mi-a alunecat pe gâtul său. Apoi pe buze. Apoi pe nas.
S-a oprit asupra ochilor.
Și acolo a rămas.
Un fulger primăvăratic mi-a străbătut șira spinării, iar vâltoarea de smarald în care m-am avântat m-a imobilizat din toate punctele de vedere.
Nu puteam să îmi iau privirea de la ochii aceia. Nu puteam să respir. Nu puteam să mă mișc.
Cred că mi-am găsit, în sfârșit, culoarea preferată.
Chipul său înegurat de furie m-a lovit din plin, făcându-mă să mă depărtez cu un pas.
Am înghițit în sec.
— Femeile nu știu să conducă, a vorbit categoric. La ce dracu' să mă aștept de la o puștoaică?! s-a mustrat singur, mârâind cu furie. Și-a strâns cravata mai bine în jurul gâtului și a înghițit în sec, ochii săi privind direct într-ai mei, căutând să mă intimideze.
Uriașă, colosală, imensă - greșeală.
Înfuriată, am făcut un pas înainte.
— Doar pentru că sunt femeie nu înseamnă neapărat că nu știu să conduc, i-am vorbit aspru, făcând un alt pas înainte pentru a mă apropia de brunet. Mi-am ridicat capul pentru a întreține contactul vizual cu el. Faptul că porți sacoul ăsta - am bătut cu degetul în materialul fin și rece al îmbrăcămintei sale - nu te propulsează undeva mai sus față de mine. Suntem toți o apă și-un pământ, ține minte asta!
M-am depărtat de el, dându-i puțin spațiu, apoi i-am privit ochii de smarald pentru o ultimă oară.
Păcat că cel care îi purta nu le merita frumusețea, mi-am zis, întorcându-mă pe călcâie. Am înaintat hotărât către mașină cu pulsul zbătându-mi-se în timpane, însă după aceea, m-am oprit lângă portieră, întorcându-mi capul pe jumătate pentru a vedea dacă bărbatul acela se mai afla acolo unde l-am lăsat eu.
Nu mai era. Și nici mașina sa.
Nici nu mi-am dat seama când a plecat, atât de prinsă în propriile mele gânduri am fost. Mi-am sprijinit mâinile de capota mașinii, privind în jos.
Am auzit o portieră deschizându-se, apoi închizându-se.
Am fost imediat smulsă din locul în care mă aflasem cu câteva secunde în urmă pentru a fi propulsată în brațele blondului.
— Ești bine? m-a chestionat Max.
I-am înconjurat trunchiul cu brațele.
— Sunt bine, am murmurat, cu fața afundată în tricoul său.
A inspirat puternic, iar eu i-am putut simți pieptul ridicându-se.
— De ce te-ai certat cu el? Mai bine l-ai fi lăsat să câștige, sau să piardă, a continuat. Dar mai bine ar fi fost să nu îi vorbești. Deloc.
Mi-am ridicat capul de pe pieptul lui, privindu-l chiorâș.
— Cine era el? Am întrebat confuză.
Max a pufnit, dându-și ochii peste cap.
— Tu chiar nu știi pe cine ai pus la punct, nu-i așa? a chicotit amuzat, dându-și capul mai pe spate pentru a mă putea privi în voie.
L-am țintit cu o mină încruntată, depărtându-mă de el.
— Nu, am replicat irascibilă.
Max s-a apropiat din nou de mine, ciufulindu-mi părul.
— Acela era Raymond Morgan. Acel Raymond Morgan, și-a întărit afirmația cu o ridicare subtilă a sprâncenelor. A revenit în oraș, a continuat Max, dregându-și glasul, și nu pare să își dorească să plece prea devreme.
În acel moment, singurul lucru la care am putut să gândesc a fost faptul că l-am luat la rost pe el.
Demonul cu ochii de smarald.
Notă autor:
Olaaa lume!!! Am revenit cu al meu Raymond, întrucât am observat că pe lângă THE WOODS, aveți un interes surprinzător pentru povestea aceasta! Mă bucur nespus!
De altfel, vă rog să îmi spuneți dacă zăriți greșeli de tastare și alte lucruri de genul acesta!
O părere sinceră din partea voastră contează mult, să știți! 🖤