Mi-am înfășurat degetele în jurul încheieturii sale, forțându-l să își întoarcă privirea către mine. Ochii noștri s-au înlănțuit instant și am putut observa cum într-ai săi juca neîncrederea și șocul, la fel ca și în ai mei, de altfel. Respirațiile noastre deveniseră precipitate, panicate chiar, iar trupurile noastre erau traversate de fulgere fantomatice de durere mută.
Infernul ce își flutura ponoasele chiar înaintea ochilor noștri, ne-a paralizat în mijlocul drumului. Amândoi priveam cum viața noastră ardea. Sufletul nostru ardea, tot ce i-a rămas pe lume dansa acum în flăcările agoniei. Un miros înecăcios de fum mi-a inundat căile respiratorii și am tușit cu poftă, reacția mea determinându-mă să mă întreb de ce el nu tușește.
Groaza ce se ascundea în spatele privirii lui pline de neîncredere m-a lovit în moalele capului și m-a lăsat fără suflu.
Totul era cât se poate de real.
Nu visam și nici nu aveam vedenii. Durerea din privirea brunetului cu ochii de smarald m-a făcut să conștientizez asta.
Ray și-a smuls brutal mâna din strânsoarea plăpândă a degetelor mele prăfuite, apoi a făcut anevoie un pas înainte. Întregul său corp se cutremura din cauza spasmelor ce-i traversau trupul și puteam jura că ochii îi erau umezi.
Era vina mea.
Era vina lui.
Era vina noastră.
Amândoi am știut în ce ne băgăm și cu toate că am fost avertizați de nenumărate ori să ne oprim, noi nu am ascultat. Noi nu am crezut. Noi nu am vrut să credem.
Iar acum suportăm consecințele faptelor noastre.
Cochilia abia refăcută a brunetului s-a sfărâmat la prima adiere a vântului ce a purtat odată cu ea mireasma trecutului prefăcut în scrum. Izul morții ne-a învăluit în scâncetele sale. Sirenele s-au auzit în depărtare, iar trupurile ne-au fost imediat pictate în albastru și roșu.
Lacrima ce s-a scurs lin pe obrazul meu învinețit și inflamat mi-a dat de veste că, coșmarul de abia acum începe.
Iar eu nu puteam să fac altceva decât să privesc cum tot ce am construit până acum se năruie, lăsând un urmă numai ruine, până când...
....propriul meu trup a devenit o ruină.
O închisoare a vâltorii emoțiilor și cugetărilor ce nu aveau să fie vreodată cuvântate.
Durerea este soarta celor vii.
- Arissa Shaw