♧
POV. Ashton
Trebuia să găsesc o modalitate de a pleca de aici. Am reușit să obțin un loc mai decent decât ce mi-au oferit înainte, iar spre surprinderea mea camera nu era absolut deloc rea. Era destul de plictisitoare, fără TV sau orice altceva care să mă țină pe linia de plutire, însă oricum era cu mult mai bun decât celula în care stătusem.
Însă nu-mi plăcea locul acesta din motive evidente. Îmi plăcea să fiu liber. Mă simțeam precum prins între doi pereți care urmau să mă strivească. Iar acest lucru parcă-mi tăia oxigenul.
Am reușit să ajung într-un final la concluzia că idiotul ăsta de Acosta, cum îl mai chema, chiar are nevoie de mine. Dacă a fost atât de ușor de convins, însemna că nu vrea să mă omoare. Cel puțin nu acum. Acest lucru îmi oferea un avantaj. Acum trebuia doar să-l folosesc înspre folosul meu.
Problema era că nu aveam idee cât timp ar dura asta. Dacă îl găsește pe frate-miu înainte să reușesc să fug, ar putea să mă omoare. Nu prea-mi doresc să se întâmple a. Și nici măcar nu știu bine ce naiba a făcut Axel greșit. De ce tipii ăștia dubioși erau pe urmele lor??
După imaginea de pe geam, puteam observa că eram într-o casă imensă, ceva de genul unui conac. Îmi oferea impresia unui film vechi, dar era frumoasă. Dacă nu aș fi fost în așa situație, mi-ar fi plăcut să o explorez. Dar acum nu puteam nici măcar fugi ca prin minune folosind geamul, locul era împrăștiat cu oameni. Probabil special la geamul meu stăteau. Plus că stăteam la etajul 3.
Și cum drace să fac acum să examinez împrejurările? Trebuia să știu ce am în față înainte să fug. Nici nu-mi puteam inventa un plan dacă o făceam orbește. Nici măcar motivul de ce îl vor pe Axel nu am idee. Dacă a făcut ceva rău, eu ce treabă am? Nu l-am văzut pe fratele meu de ani buni, nici nu țin minte când a fost ultima dată.
Îmi holbez ochii pe geam și urmăresc fiecare persoană de afară. Oare ce rol aveam eu în prinderea lui Axel? Ce rol aveam ei în prinderea lui? Cum a fugit?
Pe unul dintre oamenii de afară îl recunoscusem. Era tipul dubios care mă urmărise. Oare dacă în ziua aia în loc să mă apropii de el pur și simplu aș fi fugit, aș fi schimbat ceva? Părea morocănos azi, dar am observat că nu e singurul într-o dispoziție rea. Și Acosta era într-o dispoziție de rahat. Probabil și eu aș fi dacă ar trebui să răpesc oameni.
Mă trântesc în pat și îmi trag mâna sub cap, privind tavanul. După 3 zile de dormit pe o saltea părăsită, aveam chiar un pat comod. Doamne ajută, spatele meu implora după asta. Mă întrebam a cui era camera asta înainte ca eu să apar.
Deodată ușa se deschide, iar privirea îmi fuge înspre direcția ușii. Intră Acosta cu alți doi bărbați după el.
— Nu-l lăsați din ochi, stați nonstop cu ochii pe el, le dă indicații, apoi mă privește pe mine.
Mă strâmb. Acum nu numai că mi-am pierdut libertatea, dar și spațiul personal?
— Ce rahat e ăsta? Cu ce ocazie?
— Să nu te simți singur, pisoiaș, îmi replică pe un ton sarcastic.
Poate aveam eu nume de pisoi, dar el avea nume de prost (nu contează că nu-l știu). Nu mă va face un tâmpit ca el să-mi urăsc propriul nume. Mi l-a dat mama, deci are un rol important pentru mine.
— Poate-mi ții tu companie, porumbelule? Îmi dau ochii peste cap dezgustat. Nu am nevoie de nimeni.
— O să te dezamăgesc, nu am timp de tine.
Îmi ridic privirea spre cei doi bărbați care erau alături de el. Erau ceva slugi d-ale lui? Erau masivi, aveau o formă impresionantă. Îmi era și frică să mă mișc în prezența lor, darămite să stau cu ei.
— Poate-mi explici și mie odată ce naiba caut aici, îmi îndrept capul să-l văd, dar nici măcar nu se obosi să mă asculte.
Doar încearcă să iasă pe ușă, astfel enervat urlu după el:
— Când ies de aici chem poliția, nici nu ezit!
— Iar ei o să mi te aducă înapoi, îmi răspunde, iar de data aceasta plecă.
Expir lung iritat și pufnesc. Nu-mi plăcea cum suna asta. Absolut deloc. Minunat. Acum o să cerșesc răspunsuri de la ăștia doi.
Mă ridic în fund și îi privesc cu un zâmbet larg.
— Am primit comanda de a nu vorbi cu tine, îmi spune unul dintre cei doi, iar tot cheful îmi piere.
— O să mor, omule. Nu vrei să mor. Dar mi-e rău. Mi-a scăzut zahărul din sânge. Am probleme cu zahărul. Vreau ceva dulce ca să-mi treacă.
Încercam ce puteam mai bun. Stomacul meu PLÂNGEA după ceva gustos. M-am săturat de mâncarea lor fără gust. Nu am habar dacă o făceau în special sau dacă chiar și ei mâncau așa ceva, dar oricine o gătea trebuia concediat.
Nu sunt de mult timp aici, doar de 7 zile, însă am ajuns la următoarele concluzii (după mine erau corecte, deci sper să nu fi greșit ceva. Ei vorbesc doar franceza, îmi este greu să culeg informație.): 1. sunt un grup dubios de oameni și sunt mulți oameni. Mereu îi văd cum vin și pleacă. Ce naiba fac nu am habar. Aș putea zice mafie? Dar sună ciudat. Un gang poate? Nu am idee.
2. Nu le păsa deloc de mine. Pun oameni ca să aibă grijă de mine, dar atât. Nu vorbesc cu mine, nu-mi spun ce vor să facă și nici nu am idee cum îl vor găsi pe Axel în așa mod. Speram mai multă acțiune, dar toată ziua stăteam în pat încercând să fac conversație cu cei doi bărbați. Nu-mi acordau nici ei atenție.
3. Credeam că Acosta este măcar mai interesant, dar nici el nu vine la mine. Îl mai vedeam pe geam, dar nu-l interesa prezența mea. Am și aflat că numele lui este Hardin. O să continui să-i zic Acosta totuși. Hardin e un nume enervant.
4. Absolut nimeni nu își dorește să-mi spună ce a făcut Axel și de ce lumea îl urmărește. Am încercat să mă agăț singur de Acosta, dar trecea prea rar și doar pentru a schimba câteva vorbe cu tipii care mă supravegheau. Cred că a realizat că nu știu franceza, deoarece vorbesc doar în franceză. E iritant deja, nici nu pot trage cu urechea.
— Încetează, îmi face unul dintre bărbați semn și își flutură mâna.
— Te rog. Oricum o să mă omorâți după ce îl găsiți pe Axel, nu vă este milă de mine? Vreau o prăjitură tip biscuit, știi la ce mă refer? Să nu aibă prea multă frișcă, mă doare stomacul de la ea, fac ochi dulci.
Mă privește dezinteresat, dar își dă ochii peste cap. Se ridică de pe scaun și se întoarce spre celălalt bărbat.
— Tu stai cu ochii pe Park, mă duc să-i aduc, poate îi tace gura.
Un zâmbet mi se conturează pe buze.
— Și eu te iubesc, îi replic, deși nici măcar nu mă privi, înainte să iasă pe ușă.
Perfect. Planul meu o lua pe calea cea dreaptă.
Sar direct în pat și fiind atent ca celălalt bărbat să mă privească, îmi torn un pahar de apă. El nu zise nimic, dar încep să mă joc cu apa. Trebuia să-l fac să plece. Nu a ieșit din camera mea de două ore, cât mai rabdă omul acesta.
— Sunt atât de ușor de distrat, vezi și tu cum se ridică bulele de aer la suprafață? Încerc s-o fac pe prostul.
El înghiți în sec.
Aveam un ulcior de sticlă pentru apă. Continuam ba din el în pahar să torn, ba invers. Îi simțeam privirea, dar încerca să o mute. Apa lovea pereții de sticlă al paharului, iar sunetul umplea liniștea camerei. Îl aud cum își mișcă umerii inconfortabil și își schimbă poziția pe scaun, încercând să își schimbe atenția pe telefonul din mâna sa.
Iar acum iau o gură adâncă de apă, lingându-mi scurt buzele.
— Ție nu-ți este sete? Lasă-mă să-ți torn un pahar, îi propun, iar în momentul următor se ridică în picioare.
Fugi spre ușă, ieșind repede, deși o încuie, de parcă asta ar schimba ceva. Încerc să îmi abțin râsetul generos, deoarece nu voiam să-l audă și el și sar din pat. Îmi lipesc urechea de ușă și când mă asigur că nu aud pe nimeni, scot cheia din buzunar. O scăpase unul dintre ei la un moment dat, iar eu am reușit să o ascund la timp.
Nu cred că azi reușeam să fug, nu știam cu ce mă pun și părea al dracului de complicat, dar voiam măcar să văd împrejurările până mă găseau ăștia. Era un început.