♧
POV. AUTOR
Francezul își trece furculița prin mâncare, privind plictisit ecranul laptopului din fața sa. Era ocupat până peste cap. Deja de săptămâni buni nu a prea avut o zi liberă în adevăratul sens al cuvântului. Fuseseră zile în care teoretic era liber, dar practic era sunat până se enerva și trântea telefonul de perete. Acum însă chiar avea multă treabă și nu o putea evita.
Deodată se aud pași grăbiți pe hol, lucru care îi atrage atenția. Își arcuiește o sprânceană, dar nu își mișcă privirea.
— Ce s-a mai întâmplat? Întreabă nonșalant, în timp ce unul dintre bărbații de mai devreme dă năvală în cameră.
De data aceasta se întoarce înspre el și îl privește curios. Nu avea idee la ce să se aștepte. Cert era că orice s-a întâmplat, era ceva nu prea de bine. Expresia bărbatului dădea de bănuit.
— Idiotul ăla a încercat să se sinucidă, urlă îngrijorat, încercând să-și calmeze respirația agitată.
— Oho, serios? Murmură neinteresat.
— Nu am idee ce drace merge prin creierul lui.
— Păi deja depinde ce fel de idiot, dintre ai noștri?
— Nu, Hardin, este Park. A încercat să se sinucidă, e nebun, gâfâie bărbatul.
Când auzi numele lui Park, deja își arcui o sprânceană curios. Se aprinse ceva în el. Lasă furculița pe masă și își îndreaptă privirea înspre bărbat.
— Ce a încercat să facă?
— A încercat să se sinucidă cu o frânghie găsită dracu știe unde. Îl găsisem deja în aer, dar venisem la timp. E nebun.
— Ascunde ceva? Întreabă Hardin.
— Dacă a încercat să-și pună capăt... nu știm ce să credem. L-am interogat puțin, dar a zis că nu are legătură. Credem că are probleme la cap, sincer.
Bărbatul ezită puțin.
— Câte șanse ar fi să ascundă ceva?
— Habar nu am. Ne-a reproșat că vrea afară. Doar de 3 zile este închis. Nu înțeleg cum și-ar putea pierde sensul în atât de puțin timp, îi răspunse gânditor.
În schimb, Hardin doar ia o gură adâncă de aer și își flutură mâna prin aer.
— Mă descurc eu mai târziu, spune-i că o să vin să discut cu el.
— A zis că vrea acum.
— O să aștepte. Dar să vă pună dracu să-l scăpați din vedere din nou. El e singura noastră șansă de a-l prinde pe Axel.
Iar cu cuvintele acesta, primi o privire îngrijorată, iar celălalt bărbat plecă, lăsându-l pe francez singur. Își rezemă bărbia în palmă, împingând farfuria la o parte. Îi pierise pofta de mâncare și nu pentru că ce tocmai a fost vorba de sinucidere. Nu-i păsa lui de moarte.
Nu înțelegea și nici nu-i păsa de Ash. Putea să facă ce dracu vrea cât timp era suficient din a-l atrage pe Axel înapoi. Oricât de mult îl ura Hardin pe fratele mai mare al familiei Park, voia să discute cu el. Era singurul lucru pe care voia deja să-l facă de luni bune.
Gândul la Axel a fost cel care i-a distrus pofta de mâncare.
Machiavelic este o persoană perfidă care este în stare de absolut tot, doar ca să-și îndeplinească scopul. Este o persoană care ar încerca orice îi stă în putere pentru a pune mâna pe ceea ce își dorește. Care ar folosi orice metodă, oricât de putredă ar fi, doar ca să câștige ceea ce își dorește atât de mult. Iar când își dorește ceva, nu renunță atât de repede. Nici nu se răzgândește. El vrea și va obține. Aceasta este regula sa. Indiferent de consecințe. Indiferent de ce pierde.
Sau de pe cine pierde.
Așa este și Hardin Acosta. Doar diavolul nu îi mai știe numele, însă îl va cunoaște când se vor întâlni în iad. Deoarece lui acolo îi este locul. Cu zâmbetul său larg și cu privirea sa care îți trezea fiori până și în măduva oaselor, știi că nu este bine atunci când ai dat nas în nas cu el.
Chiar și dacă poate nu știi cine este el cu adevărat, intuiția îți strigă să fugi. Și doar asta să faci, deoarece de el poți fugi, dar nu te poți ascunde.
Asta până l-a întâlnit pe Park Axel. Un băiat cu părul închis la culoare și ochii deschiși precum culoarea cerului într-o zi senină. Cel puțin la asta se gândea Hardin de fiecare dată când îi vedea ochii. Dar oricât de frumoși erau ochii lui, el îi ura. Nu știa de ce, îi făcea sângele să fiarbă în vene. Și l-ar fi urât mai tare dacă putea, însă nici măcar nu mai era posibil.
Asta poate pentru că Park Axel a fost prietenul său cel mai bun.
Asta poate pentru că Park Axel a fost singura persoană care l-a văzut cu adevărat.
Asta poate pentru că Park Axel era persoană la care gândul îi fugea direct de fiecare dată când avea nevoie să vorbească cu cineva.
Dar Park Axel l-a părăsit.
Și cum să nu-i urască Hardin ochii lui Axel? Când în ei se regăsise atât de ușor. Când își văzuse reflexia atât de fericită în alabastrul lor deschis. Când uneori tot de ce aveam nevoie, era doar o privire din partea celor doi ochi ca să-l calmeze.
Iar acum nu mai avea nimic. Și ura asta. Ura tot. Ura că odată a avut tot și nici nu a realizat. Ura că acum tot ce i-a mai rămas era sentimentul răbufnitor de răzbunare. Și poate cel de dezamăgire, dar el nu accepta asta.
Tot ce se mai auzea erau pașii apăsați al francezului, lovindu-se leneș de podeaua rece de teracotă. Hardin intră în cameră, iar privirea îi fuge brusc spre băiatul întins pe podea, sprijinit de perete. Park Ashton. Se aștepta mai mult să semene cu fratele său, dar aveau atât de multe lucruri diferite, încât nici nu a crezut prima dată că este fratele său.
Oricum nu-i păsa.
— Oh, băiatul cu nume de pisoi, murmură mai mult cuvintele și își retrage palmele în buzunar.
— Oh, băiatul necunoscut care răpește oameni care nu au nici o legătură, se holbă Ash urât.
Și cu cuvintele acestea, rămase liniște în cameră. Bărbatul care stătea de pază pentru Ash se grăbi să plece, probabil realizând din atmosferă că era mai bine pentru el să nu rămâie, astfel că acum toată această ambianță stânjenitoare era împărțită doar dintre ei doi.
Privirea lui Hardin se contura asupra lui Park, parcă încercând să caute ceva. Probabil asemănările dintre cei doi frați, dar ori nu găsea nimic, ori deja a uitat cum era celălalt Park cu adevărat. Ar fi preferat ultima variantă. Voia să-l uite.
Însă, în comparație cu el, lui Ash îi era indiferent de Hardin. A mai avut de față cu oameni de genul lui Acosta, nu-i păsa de ei, nu-l interesau deloc. Voia doar să plece de aici, dar nu prea avea idee ce naiba se întâmplă și ar fi preferat un răspuns înainte să-și facă trucul de dispariție- deci mai ezita. Nu voia de fapt să se sinucidă, putea zice că-și iubește viața, dar încerca să-și joace cărțile cum putea mai bine. Nu avea un as în mânecă, însă avea încredere în el însuși.
— Ce vrei mai exact, Ashton? Numele îi juca pe limbă.
— Se putea și mai bine. Practic sunt oaspetele aici și primesc astfel de cameră? Întreabă și își plimbă privirea peste pereți.
— Oh, nu pot să cred cât de tare îmi pare rău. Am auzit de... cum să o spun? Mica ta prostie?
— Mică? Atât de neprețuită este o viață de om?
— Viața ta pentru mine da.
Ash nu îi răspunde prea repede, însă își dă ochii peste cap.
— Auch. Trist. Chiar trist. De fratele meu ai nevoie, iar de mine nu. O să intru în depresie și o să mă sinucid. Nu o să mai poți să-l cauți pe Axel cu ajutorul meu, își întinde mușchii.
De data asta fu rândul lui Hardin să reacționeze indiferent. Se juca cu focul practic. Poate a fost un pic prea exagerat să-i spună idiotului cu părul mov că avea nevoie de el viu. Nu se așteptase sa realizeze cât de important era acest lucru. Și cum îl putea întreprinde în favoarea sa.
— Din cauza asta ai organizat un astfel de spectacol? Ai vrut atenție?
— Nu. Eu eram serios, zâmbi.
Hardin pufni și nu stă mult pe gânduri. Scoate din buzunar un pistol, iar apoi îl aruncă pe podea, direct în fața băiatului. Băiatul încercă să nu pufnească de râs.
— Ia pistolul. Împușcă-te. Eu nu te opresc, își ridică ambele mâini în aer.
— Aș putea să te împușc pe tine în schimb, îi răspunde băiatul și împinse arma cu piciorul înapoi.
— Degeaba. Știu că nu ai curaj. Ești fix la fel ca frate-tiu.
— Să-l consider compliment?
— Consideră ce vrei. Dacă vrei să mori, după ce-l găsesc pe Axel, pot să-ți fac o favoare, pisoi.
Băiatul nici nu clipi când auzi dezmierdarea sau răspunsul francezului.
— Nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică poate să omor pe altcineva, dar să apăs pe trăgaci când stă lipit de capul meu, nu sună atât de dificil. Nu vreau să mor, poate e adevărat, dar să stau în locul ăsta nu este neapărat ceea ce vreau. Iar tu vezi, nu mă vrei mort. Nu contează că motivul tău e temporar, porumbelule.
Hardin își arcui sprânceana, dar pentru câteva secunde ezită. Era deja convins că ceea ce a spus celălalt bărbat mai devreme era adevărat. Ash era nebun. Nu găsea altă explicație. Se aștepta să-i fie ușor, deoarece credeam că o să semene cu Axel. Iar el pe Axel îl cunoaște bine, spre regretul său, însă acum că e nas în nas cu celălalt Park: nu îl înțelegea deloc.
Ce scop avea? Știa ceva ce el nu știa?
— Ce vrei atunci?
— Să plec de aici. Dar nu o să vrei asta, cam ar fi ironic. Vreau doar o cameră normală. Locul ăsta este oribil. O să mor aici înainte să încerc singur să o fac.
Privirea francezului coboară ușor spre gâtul băiatului și o înjurătură în franceză îi scapă printre buze. Urmele de la frânghie erau încă vinete. A clacat aici puțin. Nu trebuia să-i demonstreze idiotului ăsta cât de multă importanță avea cu adevărat. Dacă chiar moare, nu are altă variantă. Le-a încercat pe toate înainte de a-l răpi pe Ash. Până nu-l găsește pe Axel, avea nevoie de el viu.
Iar Hardin avea nevoie de Axel.
Oricum, după ce-l găsește, o să-l omoare el cu propria mână pe nebunul ăsta. Deja îi juca pe nervi.
— Bine, dacă vrei asta, orice pentru tine, pisoiaș. Dar fără jocuri murdare, sau încep și eu a juca.
— Ar fi mai interesant așa.