Reîntâlnire.
POV. Leo
Mă holbez în oglindă și lovesc ușor chiuveta din fața ei frustrat. Ce era mai diferit acum la mine? Mă holbam la propria imagine, privirea prelingându-mi-se ușor peste propriile caracteristici. Ochii, parcă erau la fel? Buzele— ce diferență erau? Poate ușor mai crăpate. Nasul la fel de subțire, nu văd nimic schimbat.
Și poate doar părul ușor mai lung, dar nici cu atât de mult. Sau poate era? Pentru mine nu era mare diferență. Nu știam ce văd alții. Mai ales alții care nu m-au văzut de acum 3 ani. De ce Chris a spus că m-am schimbat? Avea chiar un motiv să spună asta? Exista ceva ce nu mai era la fel? Acum lovesc și mai tare chiuveta furios.
Urăsc asta.
Urăsc asta.
Urăsc asta.
Chiar m-am schimbat?
Mi-e frică să mă gândesc la asta.
Îmi urăsc versiunea de 3 ani în urmă atât de tare, încât faptul că el— fix el dintre toate persoanele— a zis că este mai interesantă, mă ucide ușor pe interior. Cu ce era mai interesantă? Cu ce naiba era mai interesantă? Faptul că fusesem pe jumătate distrus? Faptul că fusesem aproape consumat? Sau faptul că umblam mână de mână cu moartea?
Aș vrea să urlu, dar nu mai aveam puterea. Cu greu mă mai țin de chiuvetă încât să nu cad, deși brațele îmi tremurau. De ce doar la asta mă gândeam acum? De ce mintea acum îmi era plină doar și doar de el? Chiar aveam nevoie de el atât de mult? Îmi trec degetele prin păr, atenția rămânând pe figura din fața ochilor mei. Cu ce morții mă-sii eram mai diferit?
Drace, aveam nevoie.
Și aveam nevoie nu doar să știu răspunsul
Aveam nevoie și de el.
Dar el nu era aici.
///
Revin acasă, dar în momentul în care observ o pereche de încălțăminte masculină necunoscută la ușă, o sprânceană mi de arcuiește. Nu părea deloc semn bun, iar acest lucru îmi displăcea enorm. Se presupune că Ava ar trebui să fie singură acasă. De ce avem invitați?
Arunc ghiozdanul pe podea lângă ușă și țopăi până mă descalț, înghițind în sec atunci când aud voci. Era o voce de bărbat groasă, iar acest lucru mă speria destul de tare, dar doar îmi umezesc buzele și intru în living.
Bărbatul stătea cu spatele la mine. Era un bărbat chel. Se vedea că bătrânețea și-a spus cuvântul.
— Oh, salut, Leo, mă salută roșcata.
— Cine mai e și ăsta?
Nu ezit prea mult din a pune întrebarea. El surâde, iar fata făcu contact vizual nesigură cu el. Chiar nu-mi plăcea asta deloc. Atunci bărbatul se întoarce spre mine, iar sângele îmi îngheață în vene. Mă opresc în loc, iar el îmi zâmbi scurt, făcându-mi stomacul să se strângă. Simt cum pumnii mi se încleștează.
— Bună, Leo, zâmbi el larg.
— Pleacă chiar acum.
— Leo, murmură Ava îngrijorată, dar nu îndrăzni să spună mai multe.
Bărbatul doar oftă lung și își ridică mâna în aer, în semn că preia el situația. Se ridică de pe fotoliu și ia o gură adâncă de aer– încă una. Eu îl privesc tensionat și sceptic. Ce naiba căuta EL aici? După atât de mult timp a realizat brusc că mai are și… familie? Era ultima persoană de care aveam nevoie în momentul acesta.
— Leonardo, înțeleg că poate nu suntem într-o relație prea bună acum, dar-
— Nici un dar, pleacă chiar acum, mă apropii cu pași apăsați de el și îl trag de încheietură.
— Chiar vreau să-mi cer scuze!
— Ce fel de scuze, tată? Pun accept pe ultimul cuvânt. Nu vreau să discut cu tine. Nu vreau să te văd în fața ochilor mei. Nici nu mai vreau să știu că exiști!
Pronunțam cuvintele frustrat. Eram și așa într-o dispoziție proastă. Chiar nu aveam nevoie de el ca să revină. Chiar era ultima persoană pe care îmi doream să o văd în momentul acesta. Eram furios și nervos.
— Leo, dă-i, te rog, o șansă să vorbească, mă imploră Ava.
Dar îi arunc ei o privire și dau negativ din cap.
— Nici de Ava nu te apropia, m-ai înțeles? Eu poate eram major, și nu aveam nevoie de tine, dar ești doar un măgar pentru că ți-ai lăsat fata de numai 14 ani singură.
— Leo, te rog, chiar vreau să repar lucrurile!
— Mă doare în cur. Știi câte am făcut pentru tine, iar tu m-ai mulțumit în așa hal? Omule, aproape am murit din cauza ta, 3 ani doar pe la terapeuți am umblat din vina ta. Nu vreau să te mai aud.
Îl trag în hol, înspre ușă, iar el mă privi dezamăgit.
— Vreau doar să mă asculți, Leo, te rog. Înțeleg că am făcut o greșeală și-
— Nu, nu înțelegi. Ieși chiar acum, îmi ridic degetul arătător înspre ieșire.
Degetul îmi tremura ușor, dar nici tupeul de a-l mai privi în față pe bărbat nu mai aveam. După atât de mult timp, abia acum am uitat de existența sa, iar el s-a trezit să-mi apară la ușă de parcă nu era nimic rău?!
Din fericire se conformă repede, lăsându-ne singuri. Ava era ușor dezamăgită de reacția mea, dar doar oftă scurt, privind geamul de lângă ușă pierdută.
— Eu zic că se merita măcar să-l asculți.
— Nu începe și tu, mârâi.
— Nu încep! Dar serios… știi și tu că avea probleme atunci. Poate s-a schimbat, spune fata și mă privi îngrijorată.
Doar las o gură adâncă de aer să-mi părăsească buzele și trec pe lângă roșcată indiferent.
— De cât timp a venit șobolanul ăsta aici?
— Serios? De ce ești atât de supărat pe el?
— A reușit deja să te manipuleze?
— Nu mă manipulează nimeni. A venit cu 10 minute înaintea ta, mi-a spus cum deja a reușit să scape de droguri și vrea să își pună viața în ordine. În special să își îmbunătățească relația cu noi. Vrea să fie din nou tatăl nostru.
— Rahat. Numai de ăsta mănâncă.
Brațele i se prăbușesc lângă corp și mă urmări înverșunată. Nu era de acord cu părerea mea și probabil nu va fi niciodată, deoarece ea nu a știut niciodată ce se întâmplă mai exact. De droguri? Cine dracu nu știa. Dar faptul că am încercat să îl salvez și el nu a acceptat, deja era un secret pe care chiar nu prea voiam să îl afle mai ales ea.
Dar până la urmă, ea încă era o copilă. Își voia tatăl înapoi. Eu deja nu mai aveam nevoie de el.
— Leo, doar dă-i o șansă. Doar nu o să moară nimeni.
Pentru că au murit deja, Ava.
— Nici nu vreau să aud de el. Hai doar să lăsăm baltă subiectul. Vrei să comandăm ceva pentru cină?
— Nu poți să te prefaci că nu există, mă confruntă ea.
— Ba ghici ce: pot. Și asta o să fac. Nu am nevoie de el și nici tu nu ai nevoie. Îți ofer tot de ce ai nevoie deja și fără el.
Își încrucișează brațele la piept, privindu-mă furioasă.
— Crezi că poți să-mi oferi tot de ce am nevoie?
— Da, am încredere în răspunsul meu.
— Nu poți. Leo, ești un copil ca mine. 4 ani nu fac diferență nicăieri. Nu ai habar ce să faci cu viața ta, darămite cu a mea. Dar eu am nevoie de un părinte! Am nevoie din când în când de cineva de unde să cer un sfat, de cineva cu care să vorbesc, să îmi ofere o perspectivă diferită.
Oftez lung și îmi dau ochii peste cap.
— Nu ai nevoie de un idiot care ne-a lăsat baltă acum 4 ani și mi-a furat banii pentru a își cumpăra droguri, îi răspund simplu.
— Fiecare om greșește. Iar el chiar încearcă să își repare greșeala. În 3 ani se pot schimba multe.
Nici nu o mai ascult, mă ridic pe scări, cu dânsa pe urmele mele. Minunat. A venit nenorocitul ăla să mai distrugă ceea ce a mai rămas cu greu nedistrus. Nu voiam să mă cert cu Ava, în special NU din cauza unui idiot care și deja ne-a făcut să suferim. Cum poate să-l ierte atât de repede? Chiar nu înțeleg.
10 minute de conversație vor schimba atâtea nopți plânse?
— Lupul își schimbă blana, dar năravul ba, îi răspund.
— Leo, ești un îngâmfat.
Mă opresc pe loc și mă întorc spre ea. Îi arunc o privire, dar nu părea că o să se lase de opinie prea curând. O mângâi pe cap.
— Ava, nu mă poți face să gândesc diferit. Am și alte probleme acum, hai, te rog, să nu ne certăm, bine? Oricum, dacă îl prind acasă pe șobolanul ăla, să nu uiți să îi aduci aminte că am prieteni care practică boxul. Poate o să se gândească de două ori înainte de a păși înăuntru.
///
Mă arunc în fotoliul psihologului și iau o gură foarte adâncă de aer. Femeia mă privi ușor amuzată și își încrucișează brațele la piept:
— Azi cu ce mă întâmpini?
— Nici nu știu de unde să încep, îmi las capul pe spate.
Să încep prima dată cu faptul că încă nu înțelegeam de ce Chris se comportă precum ultimul idiot sau cu faptul că tata a revenit? Uneori viața mea era atât de plictisitoare, iar alteori îmi doream să mă întorc la viața mea plictisitoare. Nu aveam nevoie de nici cea mai mică dramă. Dar ele apăreau mai ceva precum căpușele vara. Când nici nu te așteptai.
— Cu ce îți este mai ușor.
///
Penultima întâlnire cu Chris. Să mă bucur sau nu? Oricum se comporta precum un nerod frustrat cu mine în ultimul timp, dar la cum a reacționat ultima dată— părea mai nou că o să tacă. Sper și azi să tacă. Decât să învârtă cuțitul în rană, preferam doar să-l lase acolo. Nici să nu se atingă de el.
Îmi era și frică să intru în biroul lui. Îmi treceau fiori pe șira spinării doar gândindu-mă la asta. Era ultimul om de la care m-am așteptat să se întoarcă împotriva mea, dar la ce te aștepți mai puțin— parcă aceea apare special. Nu mai aveam nici puterea de a mă lupta cu el sau măcar a înțelege ce naiba are în vedere.
Dar poate cândva o să mi se lumineze și mie beculețul de deasupra capului meu.
Numai că nu prea cred că va fi curând.
Palmele deja îmi transpirau. Semn că mă îngrijoram iarăși.
Dar împing ușa, iar privirea îmi fuge repede spre fata cu care era bărbatul împreună. Ea chicoti, dar în momentul în care eu pășesc înăuntru, expresia de pe chipul lui se schimbă. Iarăși deveni mai dură și mai seacă, iar din două cuvinte, fata plecă rapid, lăsându-ne singuri.
Nu prea cred că voiam să rămânem singuri. Îi simțeam privirea până în măduva oaselor, mă examina de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Îți place ce vezi? Mă trezesc că îl întreb sarcastic, sprânceana arcuindu-mi-se.
— Același lucru pe care l-am văzut de o sută de ori? Nu foarte impresionat. Data viitoare poate îți faci părul un roz neon și poate o să mi se ridice o sprânceană.
— Ei, lasă, dacă îți ridici prea des sprâncenele o să faci riduri. Nu ai nevoie de asta, iubire.
Mă trântesc pe scaun și un oftat îmi scapă buzele. Mă gândeam prea mult dacă nu cumva tata se va gândi să o viziteze pe Ava în timp ce eram aici, astfel că mă îngrijoram enorm. Îmi tot mușcam obrazul pe interior, în timp ce îmi scot carnețelul din ghiozdan.
O să încerc să nu mă gândesc la asta.
— Bineee, azi o să vorbim despre– răsfoiesc prin caiet– despre copilărie.
Își dă ochii peste cap, iar eu doar dau din umeri. Era în continuare mai rece ca naiba. Înghit în sec.
Mă cam ataca comportamentul său.
— Momente fericite din copilărie? Pun prima întrebare.
— Par genul care nu ar fi avut momente fericite? Mă întreabă dezinteresat.
— Cu tine prin preajmă, ceilalți nu au avut momente fericite. Dar cred că tu ai avut.
Își dă ochii peste cap și își trece degetele ușor peste tastatura calculatorului său. Nu părea deloc în dispoziție pentru ceea despre ce vorbeam eu, dar fusese el în dispoziție? Azi părea mai groaznic decât deobicei totuși.
Ce mă freca la creier atitudinea sa.
— Ce e cu tine azi? Nu pari deloc interesat de interviul ăsta, îmi spune el indiferent.
Îl privesc confuz și mă holbez urât la el. El vorbea?! Niciodată nu era interesat de interviurile mele! De ce eu eram acum vinovatul?
Mă evita întotdeauna și uneori îmi răspundea atât de sec încât îmi era practic imposibil să îi includ răspunsul în interviu. Ajungeam acasă cu atât de puțină informație încât trebuia să mă chinui nopți întregi pentru a scoate ceva de acolo. Pur și simplu mă holbam la monitor și nu înțelegeam nici eu ce avea el în vedere.
Iar acum îmi spune mie că nu par interesat?
Sunt puțin stresat de la toată situația cu tatăl meu, dar în comparație cu el, capul meu măcar nu era în nori și chiar îmi dădeam silința. Deși până la urmă aici vorbeam despre Chris. Același bărbat care crede că o oră e enorm de mult, în timp ce eu muncesc și cu săptămânile dacă este nevoie, dar nu mai comentez ca el.
— Te-ai găsit fix tu să întrebi?
— Nu-mi plac oamenii plictisitori, iar azi dai o impresie și mai anostă decât deobicei.
— Oh, scuze, prințule. Nu pot să cred că mi-am putut permite să fac asta, îi replic cam înțepat.
Își ridică privirea spre mine, iar apoi ridică un pachet pe care mi-l întinde. Îl privesc ușor bulversat, dar îl iau, apoi îl deschid. Era un costum oficial, iar acum că mă uitam la el— țin minte și de când era. Din ziua interviului ăla despre modă, el mi-l comandase. A zis că arăta bine pe mine.
— Ce fac cu asta? Îl privesc în ochi, dar el îmi evită privirea.
— Habar nu am, fă ce vrei. Ți-am făcut cadoul ăsta de mai demult și a sosit acum câteva săptămâni, dar nu am avut ocazia să ți-l dau.
Iau o gură de aer și îi așez pachetul pe masă.
— De la tine nu vreau nimic.
— Chiar nimic?
— Un blowjob dacă te oferi, nimic mai mult. Dar să-mi răspunzi la întrebări ar fi la fel de genial, deci alegerea îmi aparține.
— E făcut pe măsurarea ta, eu nu am ce face cu el, deci ia-l.
— Ai vrea să-l iau? Râd tensionat.
— Mi-e indiferent.
Cuvintele astea le simt până în interiorul oaselor mele. Se simțeau puternic, de parcă era un cuțit mare cu lama tăioasă. Erau doar cuvinte, dar de ce mă afectau atât de mult?
De ce el se comportă așa? De ce dintre toate persoanele de care aveam nevoie, fix el de care aveam nevoie cel mai tare, acum nu mai avea nevoie de mine? Îl priveam și nici măcar nu îndrăznea să își ridice privirea. Pur și simplu mă ataca emoțional.
— Bine, zic încordat, domnule indiferent. Ceva întâmplare din copilărie?
— Nu-mi poți spune toate întrebările din prima că să terminăm mai repede?
— Te grăbești undeva?
— Nu, dar vreau să-mi petrec timpul timpul util. Mor de plictiseală cu tine aici.
Și poate ar fi fost bine să îi zic ceva. Aveam multe de spus. Era penultimul nostru interviu. Dar tac. Toate cuvintele pe care voiam chiar să i-le spun, zburau acum în vânt, iar buzele îmi tremurau ușor. Urăsc să fiu slab, deși el asta mă făcea.
Îmi ridic pixul deasupra hârtiei, privind literele. Dar nu mai înțelegeam nimic. Era totul neclar, iar imaginea îmi era amestecată.
Tot ce pot înțelege era stropul de apă care lovi caietul din brațele mele. Și poate nu era apă.
Sar de pe scaun și nici nu mai stau, îmi strâng lucrurile, nu mai las nici o explicație, și ies rapid. La naiba cât aș putea să-l urăsc. Și la dracu cu faptul că nu pot să o fac. Îmi șterg lacrimile cu dosul palmei rapid și nici nu îl mai las să zică ceva.
Și poate l-am auzit cum îmi strigă numele în confuzie. Dar poate era imaginația mea care spera că îi pasă.