Hotel.
I-am spus Milenei de fapta mea "eroică" de a renunța la el, iar ea mi-a zis doar că sunt un idiot. Bine, poate am exagerat cu modul în care m-am comportat și cu modul în care am vorbit cu el— astarecunoșteam, dar dacă o luam cu ușurelul, știam deja că-mi va fi greu mie.
Nu eram cea mai simplă persoană, dar mi-ar fi plăcut să fiu. Cât de ușor ar fi fost să fiu mulțumit doar cu un zâmbet. Cât de ușor ar fi fost să fiu mulțumit doar cu atingerea ta pe pielea mea. Doar cu reflecția mea în ochii tăi.
Dar nu eram o simplă persoană.
Iar aceste lucruri mă făceau să-mi doresc și mai mult.
Și mă făceau să-mi doresc să fie doar ale mele.
Iar nimeni să nu te mai fure din brațele mele și să fii al meu pentru totdeauna.
Dar privind furtuna de afară, știam că nu era singurul loc vraiște. Mintea-mi era un adevărat dezastru și doar după ce ai părăsit în ziua ai biroul meu, am regretat cu tot sufletul. Mi-aș fi dorit să-mi pot retrage cuvintele. Să pot să-mi cer scuze. Păcat de ego. Era cea mai mare problemă umană.
— Gata, haide, ai noroc că am acceptat, mă privi femeia urât.
Trebuia să fiu iarăși singur cu Leo și nu voiam asta. Înainte poate, dar acum era totul diferit. Până la urmă a acceptat Milena să fie cu mine. Nu voiam o oarecare persoană la întâmplare și nu va fi nici atât de ciudat.
Doamne, mă comportam precum un copil uneori.
— Nu mă stropi cu apă, mă plâng și măresc distanța dintre noi doi.
Ea intrase în mașină, dar deși au fost 2 metri literalmente de mers prin ploaie, tot a reușit ploaia să o prindă.
— Câți ani ai? Se încruntă. 10? De ce ești atât de imatur?
— Ca să creadă copii tăi că mai există și oameni buni pe lumea asta, nu doar TU.
— Uite cine zice. Hai să-l întrebăm pe Leo.
Îmi dau ochii peste cap și îmi scot telefonul din buzunar. Decid să o evit pe ea, deoarece nu prea voiam să continui conversația asta. Faptul că eu căutasem confirmare în cuvintele ei, deoarece nici eu nu eram sigur de acțiunile mele, dar nu am primit— mă făcea și mai nesigur. Eram atât de pierdut.
Nu știu de ce mă regăseam în fiecare zi pe profilul lui, poate pentru că nu m-a scos din lista de urmăritori sau poate pentru că voiam să văd dacă este online.
Nu este online.
Dar spre surprinderea mea a postat o nouă poză. Nu o făcea prea des. Iar cumva zâmbetul mi se conturează inconștient pe buze.
Era o poză simplă, mai exact un set de două poze. Prima era o poză cu motocicleta sa. Cerul era înnorat, probabil de astăzi dimineața era făcută, dar soarele părea abia că răsare. Mă întrebam ce face treaz atât de devreme.
A doua poză era cu el. Avea un zâmbet scurt pe buze, iar în fundal se vedea o roșcată, care după presupunerea mea era Ava. Ea chiar s-a schimbat enorm, nu am mai văzut-o de mai bine de 3 ani până la urmă. Dar totuși frate-su e mai frumos, sincer.
Acum probabil și știam de ce s-a trezit atât de devreme. Probabil încât să se întâlnească cu ea. Parcă ea era plecată pentru o lună, nu? Cred că era și timpul să se întoarcă acasă.
Fac câteva calcule mintale în minte și mă blochez. Acum o lună era fix data în care noi doi ne-am culcat pentru prima dată după 3 ani. Ziua în care el plecase rapid ca să se întâlnească cu cineva.
Buzele mi se întredeschid ușor. Cel puțin nu mă părăsise pentru iubitul sau atunci. Să mă simt ușurat? Nu era de parcă acest lucru schimbă ceva. Doar faptul că am cam crezut prost atunci, dar el oricum avea un iubit în continuare.
Acum parcă prindea puțină logică.
Aproape dau inimă la poze, dar mă opresc brusc și înghit în sec. Îmi retrag mâna și închid telefonul, strecurându-l în buzunar. De-ar fi el singur acum, ar fi cel mai frumos lucru de pe pământ. Prea frumos încât să fie adevărat. Păcat că fix așa și era.
Deși nu îl suportam clar pe iubitul lui, din motive evidente, faptul că îl înșela pe el cu mine pur și simplu nu mă mai lăsa în pace. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu boxerul ăla, mă doare fix într-un loc de el, dar faptul că dacă chiar aș ajunge cumva cu Leo împreună… și ar putea să mi se întâmple același lucru și mie, pur și simplu mă atacă. Pe el aș putea să-l iert, dar pe mine nu aș putea. M-aș simți mizer.
Păcat că lucrul acesta nu-mi schimbă absolut deloc sentimentele pentru roșcatul cu doi ochi precum două mărgele negre.
Fuck, being in love is so fucking hard.
///
În momentul în care intră în hotel, încercam să nu mă holbez prea intens la el. Habar nu am ce era în mintea sa, dar nu cred că era prea bine pentru propria mea sănătate emoțională să aflu.
Acum trebuia să îi prezint proiectul meu, eram cam aproape la toată seria asta cu interviuri și abia așteptam să punem punct odată și să nu-l mai văd vreodată. Poate a doua oară voi avea noroc și în sfârșit mi-l voi putea scoate din minte.
Ar fi chiar o ușurare pentru propriul suflet.
Mă prefăceam concentrat în toate documentele din mâna mea, dar nici nu aveam idee despre ce erau.
— Scuze că am întârziat, m-a prins ploaia și eram pe motocicletă, a fost mai dificil, surâde încordat bărbatul și nu mă pot abține din a nu-i arunca o privire neobservată.
Nu era atât de ud din fericire, cămașa să era ușor stropită de apă, dar la cum ploua atunci când am ajuns eu aici— chiar era o nimica toată. Mă bucur că ușor, ușor, s-a mai calmat vremea, sincer. Cel puțin fusese o furtună ușor mai calmă, nu îmi plăceau tunetele și fulgere atât de mult.
— E okay, răspunde Milena din partea mea și îi zâmbește larg.
Îmi ridic bărbia acum cât se poate de evident și îmi trec privirea de la unul la celălalt destul de plictisit.
— Exact, pierde-mi timpul că nu am nimic mai bun de făcut oricum, îi răspund sarcastic și mă ridic plictisit de pe scaun.
— Nu-l asculta, are o dispoziție proastă de dimineață, îi spune femeia, iar eu îmi dau ochii peste cap.
— Nu am toată ziua, mârâi deranjat. Hai să terminăm mai repede cu asta.
Roșcatul oftă, dar nu spuse nimic și încercând să țină pasul cu mine, dar concomitent și să își scoată carnețelul din ghiozdan, aproape își pierdu echilibrul. Îl ajut eu să și-l recupereze, dar regret în următoarea secundă. Obiceiurile vechi mor greu.
— Podeaua era o variantă mai bună, sare repede.
Pufnesc nemulțumit.
— Nu vreau să-mi murdărești covoarele fix cu atât de puțin timp înainte de deschidere, îi replic rece prima scuză ce-mi veni în minte.
— Oh, scuzele mele. Săracul de tine, nu știu ce te-ai fi făcut. Probabil ai fi luat covorul ăsta și l-ai fi spălat singur, de mână, dacă nu mă prindeai tu. Ce harnic.
Milena chicoti și eram pe cale să-i îngrop pe amândoi. Poate faptul că eram obișnuit cu obediența nu prea ajuta în momentul acesta. Ultimul lucru pe care aveau de gând să-l facă unul dintre ei doi erau să mă asculte fix după cum ziceam.
Dar asta a fost ușor amuzant.
— Stilul hotelurilor este unul clasic, dar concomitent amestecat într-un mod discret cu cel futuristic. Au lucrat unii dintre cei mai buni designeri din lume la a crea un concept care să fie în același timp ceva pe placul oamenilor, dar care să fie și acel tip de concept care să îți taie răsuflarea. Este un model nou, nu este atât de des întâlnit și chiar oferă o experiență unică pentru clienți, începu femeia să vorbească.
Sincer să fiu, chiar apreciam că Milena a acceptat să mă ajute. Singur probabil aș fi fost gen "aici e restaurantul. Oamenii pot mânca aici." Dar acum ea povestea în genere toată istoria din spatele fiecărei decizii.
Roșcatul luă notițe, explorând cu privirea designul din jurul său. Eram și eu mândru de rezultat, am stat mai mult de un an pentru a decide cum va arăta locul acesta. Fiecare detaliu era plănuit în parte și chiar mă simțeam că a ieșit după așteptările mele.
Până și tata era impresionat de rezultat. El mă lăuda des (probabil faptul că eu chiar am luat în serios totul încă îl frapează), dar de data aceasta a ținut să menționeze că i-am întrecut așteptările. Voi ține cuvintele astea la suflet o viață probabil. Și reacția lui Leo la fel, părea uimit. Doar dacă ar fi fost mama aici, probabil i-ar fi plăcut și ei.
Proiectul acesta era unul important pentru mine și nu doar pe plan financiar. Era în numele mamei, pentru amintirea ei, deoarece am început să lucrez la el imediat după moartea ei. Și tata mă ajutase la început, dar ulterior a decis că are nevoie de o pauză și nu-l judec.
Mi-a consumat o grămadă de energie.
— O să fac câteva poze fugitive pentru a-mi fi mai ușor la scrierea articolului, dar zilele viitoare o să vină un fotograf încât să facă poze. Nu deranjează, nu?
— De ce nu a venit astăzi?
— Pentru că avem permisiunea de a trimite o singură persoană după regulile stipulate în contract.
Îmi aruncă mie o privire, dar când realizează că mă uitam la el, și-o întoarce repede.
— A, exact, am uitat că avem un șef foarte pretențios, murmură mai mult pentru ea.
— Aud, îi spun nemulțumit.
— Mă bucur pentru tine, îmi răspunde. Și e okay, Leonardo, puteți trimite unul în orice zi, numai că vă recomand înainte de deschidere. O să trimit o cartelă pentru acces special.
— Merci. O să văd deja când decide agenția să îl trimită.
Plictisitor.
Păcat că eram și eu obligat să fiu aici. (Sau nu, doar îl vedeam pe el… chiar dacă nu pot zice că este cel mai sănătos lucru pentru mine.)
— E superb, murmură roșcatul în momentul în care făcea poze. Îmi place combinația de culori și stiluri, mi se pare că este ceva unic, dar care se potrivește destul de bine.
Îmi mut privirea de pe el, simțindu-mi bătăile inimii mai puternic. Zâmbise. Eram nebun. Mi-a zis că este superb! Și este făcut de mine! De ce eram atât de bucuros pentru niște cuvinte simple?
— Ne bucurăm că îți place, îi răspunde Milena. Pe aici o luăm înspre dormitoare, vrei să folosim liftul sau scările?
— Cum vă este comod, mi-e indiferent.
— Bine. Liftul atunci.
Nu mă prea băgam în conversație, iar lucrul acesta era ceva nou și pentru mine. Bine că Milena nu insista la nici un răspuns din partea mea, dar probabil asta pentru că știa deja situația mea. Mă întrebam ce credea acum, dar probabil se gândea la cât de tipic îmi este să mă comport precum un dobitoc atunci când sunt rănit.
Iau o gură adâncă de aer și intru în lift, iar de parcă femeia o făcu special (cel mai probabil chiar a făcut-o special), s-a pus în fața noastră, lăsându-ne pe noi doi unul lângă altul.
Nu înțeleg de ce. Ea a zis de la început că nu este de acord adulterul într-o relație, dar acum cumva încerca să ne țină aproape?
Femeia asta are de dat niște explicații.
Îi simt brațul cum se atinge de mine întâmplător în momentul în care își ridică telefonul ca să se uite la pozele pe care le-a făcut. Desigur că la ce om sunt nu stau de două ori înainte să încerc să mă holbez în mod discret la telefonul său. Încerc să mă prefac că mă uit și eu la telefonul meu.
Primește un mesaj de la George, curiozitatea îmi crește direct. "Ești serios? Eu zic să ne mai gândim." Să vă mai gândiți la ce?
Din păcate pentru mine el nu apăsă pe notificare, dar îi răspunse din bară. "Iar eu zic să nu ne mai complicăm dacă nu se schimbă nimic. Îmi pare rău. Știu deja care este părerea mea și nu se mai schimbă :/ te rog să o respecți. Acum sunt și ocupat, vorbim mai târziu, dar să știi că nu schimbi nimic." Oare ce fel de părere? Prea multe întrebări la care nu voi primi răspunsul probabil niciodată.
În special pentru că liftul a ajuns la etajul de care aveam nevoie.
— Oh, păcat că avem doar o oră. Uite ce repede trece timpul, se uită Milena la ceas. Nu reușim nimic.
— Îmi pare rău, dar îmi puteți trimite după pe email informațiile de care mai am nevoie. O să fiți disponibilă?
— Eu din păcate nu, dar pot să vă recomand pe altcineva pentru întrebări. Nu puteți rămâne peste program, dacă nu vă deranjează?
— Din păcate trebuie să mă duc undeva… murmură încordat.
— Întâlnire cu sufletul tău pereche? Pun întrebarea pe un ton sarcastic.
Nu mă puteam abține. Mă mânca gelozia efectiv de viu.
— De ce? Mă inviți undeva?
— E okay, Leonardo, înțeleg. Atunci hai pe aici, alege tu orice cameră îți dorești încât să nu zici că este doar o strategie, surâde femeia.
Doar îi urmez tăcut. Eram ușor iritat. Chiar avea de gând să se întâlnească cu el după? Și chiar a acceptat atât de ușor faptul că eu eram supărat pe el? Nu-i păsa deloc. Nici măcar nu încerca să înțeleagă de ce sunt supărat.
Undeva o parte din mine spera ca el să mă întrebe de ce sunt supărat, iar eu să îi zic adevărul. Undeva o parte din mine spera ca el să încerce. Și poate aceeași parte din mine, undeva, chiar spera ca el să repare problema.
Chiar dacă de fapt problema de aici eram eu. Voiam oricum să scape de iubitul lui.
Milena vorbea cu el, dar ce îi zicea, numai ei doi știau. Eram cu capul în nori, în timp ce stăteam rezemat de marginea de la ușă, privindu-i pe cei doi. Nu părea afectat. De nimic. Zâmbea și râdea cu Milena la glumele lor mici, în timp ce făcea nonșalant din când în când poze. Relația lor era atât de casual, indiferent de s-au întâlnit abia azi. Leo chiar era o persoană plăcută cu care puteai discuta ușor de absolut orice îți trecea prin cap.
Și probabil acest lucru era unul dintre sutele motive pentru care eu îl iubeam pe el. De fapt, despre ce vorbesc? Iubeam totul la el, cu o singură excepție. Ceea ce nu iubeam la el era iubitul său.
Să scape de el și va fi perfect.
Telefonul Milenei sună, oprindu-mă din gândurile mele. Își cere scuze și plecă încât să răspundă la apel, lăsându-ne pe noi doi singuri. Într-o cameră de hotel.
Ce n-aș da să fie alt context.
Roșcatul nu părea foarte deranjat și continua să își continue munca. Făcea poze și mai lua ocazional notițe. Chiar își lua în serios munca, iar asta mă impresiona. Nu îmi imaginasem niciodată ce ar putea munci el în viitor, dar acum că îl vedeam precum reporter— i se potrivește. Chiar are talent. Faptul că a reușit să scrie un articol întreg, deși data trecută nu i-am răspuns la o singură întrebare, iar articolul chiar era unul bun, ăsta era literalmente talent pur. Nu știam că este atât de bun la scris.
Cumva să îi citesc articolele chiar mi se părea o activitate plăcută— eu ziceam asta, tot eu persoana care acum câteva săptămâni zicea că doar idioții citesc articole. Atunci când venea vorba despre el, era pur și simplu diferit.
Bărbatul ieși pe balcon. Ploaia se calmase acum de tot. Cel puțin pe moment, deoarece vedeam niște nori mari care se apropiau. Vântul era puternic, dar era chiar călduț. Îi răsfira părul, Leo chicotind scurt.
— Priveliștea este chiar frumoasă, spune el spre surprinderea mea.
Și tu ești, i-aș răspunde.
— Evident, îi răspund în schimb. Până la urmă, eu am ales locația.
Nu mă așteptam absolut deloc ca el să vorbească cu mine în timp ce eram doar noi doi. Măcar el era mai matur, dacă eu chiar mă comportam precum un copil îngâmfat. (Dacă chiar aș putea, l-aș săruta în momentul acesta. Păcat că îmi este frică de a nu fi rănit din nou.)
— Ai gusturi bune. Credeam că și personalitatea e bună, păcat că m-am înșelat.
— N-ai fost singurul care a fost înșelat, răspunsul meu era ușor cam înțepat.
Îmi aruncă o privire, dar și-o retrage repede, fără sa spună nimic. Din fericire, Milena reveni repede.
///
— Nu înțeleg de ce te comporți precum un nemernic, îmi replică femeia ușor frustrată.
Roșcatul deja plecase, rămânând doar eu și cu ea.
— Iar tu de ce încercai să mă apropii de el?
Pufnește exasperată.
— Cu copii mei îmi este mai ușor, jur. Încercam să te fac să îți ceri scuze. Leonardo ăsta chiar pare un tip de treabă, părea foarte rănit de cuvintele tale. Nu îmi pasă de reacția ta, așa nu se comportă cu o persoană. În special cu o persoană pe care o placi. Indiferent de păcatele persoanei.
— Nu-mi cer scuze, îi răspund fix.
Femeia oftează.
— M-am așteptat oare la altceva din partea ta?