Am postat intr-un final... imi pare rau sa va dezamagesc dar simularile vin si trec, fara mine din pacate :))
Multumesc celor care voteaza si lasa comentarii. :D Gracias!
Capitolul 18
Camelia povesteste
E o gluma. Nu e adevarat. Continui sa ma mint. Trezeste-te Camelia, doar deschide ochii si ai sa vezi ca nu e real.
Si totusi...
Exact pe dos, toate astea se simteau atat de reale, incat pareau ca smulse dintr-un vis lucid. Un cosmar extra autentic din care imaginatia nu ma putea scapa. Freud, prietene, unde esti cand am nevoie de tine. Nu stii cat de mult dureaza un vis urat pana ce atunci cand deschizi ochii, te trezesti in aceleasi conditii epuizante, bantuie de aceleasi frici.
Mereu am fost fata cu datele. Fata care avea nevoie de dovezi indubitabile, care nu era satisfacuta pana nu vedea cu proprii ei ochi. Poate de asta eram si buna la subiecte reale precum matematica sau fizica, dar acum, cand adevarul zace la mai putin de 10 pasi in fata mea, fara semne de miscare...
Nu cred. Poti sa imi spui Toma Necredinciosul dar refuz sa cred.
Nu stiu care durere e mai ireala, socul de la ce se intamplase sau pura agonie la gandul ca nu o sa mai fiu niciodata in prezenta lui - nu ca ar fi fost ea, in majoritatea timpului, una placuta - ca nu o sa ii mai aud vreodata vocea - enervanta si intr-una indispusa, azvarlind insulte in stanga si in dreapta ca si cum nu ar mai exista un maine. Si pentru el nu nici mai exista. Realizez brusc.
E un lucru curios moartea, stim ca o vom experimenta o data si odata, fiecare dintre noi stie... ca suntem limitati, cum bine ii placea lui Serban sa puncteze. Dar cand i se intampla unui cunoscut este o surpriza. Mereu. Si nu este nimic ce putem face ca sa ne pregatim pentru ea, abosult nimic. Vine de nicaieri, ca un tren pe sine, te loveste in plin daca stai in fata lui.
Ai avut vreodata sentimentul ca viata ta nu e de fapt a ta. Ca totul e un joc... ca esti tras pe sfoara, literarmente. Toti din jurul tau par sa traiasca... dar tu doar stai deoparte si privesti piesa, abia respirand si asteptand pentru ceva ce are cum sa se intample.
Simteam ca pic in gol, picioarele refuzau sa ma asculte, nimic din ce aveam o data nu mai parea al meu.
Stiu ca de data asta nu am avut cum sa ma protejez de trenul in viteza care m-a lovit fara inconjur, dar pe celalalt, pot sa ma asigur ca o sa il evit prin faptul ca nu imi voi permite sa stau in fata lui ca o prosta.
Serban povesteste
La dracu, asta o sa doara ca o c*rva!
Nu stiu cate secunde sa fii trecut, poate 10... 20. Cand imi aud Celalalt Nume deschid ochii si las totul sa se aranjeze. Realizez ca sunt intins pe spate intr-o pozitie ce nu ma face mandru. Nu am chef sa ma misc, mai curand aleg sa ma holbez in sus la perdeaua de nori urati ce pareau ca vor sa ma inghita. Sa-si traga un scaun si sa stea la coada. Gandesc si ma ridic repede gata sa o omor amintindu-mi exact sursa problemei.
Cine dr*cu m-a pus sa iau o fusta stricata cu mine in masina? Imi spun cautand-o din priviri. O omor. De data asta, o omor.
Probabil simte pericolul pentru ca deschide ochii fluturandu-si genele rapid, ah, la naiba cu ochii aia rotunzi de un albastru trist. Imi spun evitand contactul. Ascult mai mult instinctiv cum lasa afara un oftat adanc pe care daca a dat naiba si l-au auzit ingerii din cer, atunci m-am dus dr*cu cu lup cu tot.
Stiu ca nu pot sa o evit acum ca e treaza asa ca incep sa merg spre masina prelungind momentul ca sa ma gandesc la o scuza. Cunoscand-o pe ea, nu trebuie sa ma chinui prea tare. Extraterestrii calatorind in cutii albastre prin spatiu sau c*caturi dastea care le plac fetelor ca ea, ar trebui sa fie indeajuns.
-Nu te misca, te-ai lovit la cap. Ocolesc intentionat subiectul apoteic privind vanataia purpurie care judecand dupa forma (si dupa posesor) mai mult ca sigur nu era de la masina, dar evident ea nu trebuie sa stie asta.
-Ce dr*cu vorbesti tampenii din senin cand cineva conduce! Acuz simtitnd cum sangele mi se incalzeste in vine inabusind dorinta de a stii de unde are vanataia aia pentru mai tarziu.
Usor trigrule. Aud vocea familiara avertizandu-ma si pot simtii cum ma enervez si mai tare. Cine te crezi sa imi dai mie, tocmai mie, instructiuni, mai javra?
Resipira, inspira. Ma domolesc singur. Esti Serban Mikaelson, urmas la tron. Nu o sa lasi o mica pacoste sa iti ruineze destinul.
-Ai murit. Sopteste piticania, inca uitandu-se la locul in care aterizasem, lasandu-mi timp sa verific locul patat cu purpuriu si rosu-inchis de pe fruntea ei inalta. Sprancenele ii coboara si recunosc expresia drept "Camelia cea confuza". Asta e cea mai neplacuta parte a ei. Prea multe intrebari, prea putine exceptii... si mereu un gust de dovleac acru lasat in urma cand ii vad fata dezamagita ceea ce nu imi prieste. Deloc.
Ma uit cu mila spre creatura de jos cu un colt al mintii chiar considerand sa o omor si sa ma scutesc atat pe mine, cat si pe ea de grija. De cand o cunosc n-a parut mai vulnerabila niciodata, s'asta spune ceva, adica vorbesc despre fata cu ghips pe picior, ce dr*cu?
As vrea sa ii trag una, sa o trezesc la realitate. Sa intru in corpul ei si sa preiau controlul. Si pot face asta. Pot sa fac ca durerea si slabiciunea sa-i dispara pentru totdeauna.
Cu toate acestea, am înțeles că pentru mine să supraviețuiasc, ea trebuie să iasă din toate emoțiile ei copilaresti, care daca sunt lasate libere o vor consuma si ne vor inneca pe amandoi. Si eu trebuie sa supravietuiesc! Nu am incotro...
-Te-ai lovit la cap, noroc ca dovlecii sunt tari. Ma fortez sa imi fac vocea indiferenta in timp ce masor distanta dintre masina si locul unde bucatile de sticla pareau ca se materializeaza din sosea. Cine-ar fi zis ca un parbriz are atata sticla? Vad o creanga de castan cazuta langa drum, fix in spatele masinii si folosindu-ma de elemente, o misc ca sa para ca am dat peste ea, concetrandu-ma mai tare decat de obicei. Inainte sa descopar ca perechea mea era om, lucrurile astea nu ma solicitau foarte tare, dar acum abia daca puteam sa fac sa bata putin vantul.
-Te-am vazut, erai chiar acolo. Imi face un semn slab cu mana, binecuvantand aerul cu o aroma dulce, ametitoare si trebuie sa depun efort ca sa imi mut atentia spre locul pe care si fara sa il privesc, stiam exact unde e. Nu uiti locul in care mori; chiar daca nu e prima data cand ti se intampla.
-Stiu ca ma iubesti, cap de dovleac, dar sa visezi ca sunt mort... asta e chiar diabolic. Pufnesc inainte sa ma razgandesc si chiar sa fac ceva necugetat pentru care jumate din haita, jumatatea pentru care dau doi bani, m-ar urî; Desi nimeni nu ar indraznii sa ma confrunte. Nu pe fata asta-i clar.
-Cine ar fi zis ca ai fantezii cu mine 3 metrii sub pamant. Ce fel de iubire e asta adica ...
-Nu erai sub pamant, erai intintins pe spate cu bratul... ma opreste ea bru smulgandu-mi mana din buzunar si examinand-o ca pe-un proiect, Nu are nimic! Confirma uimita pe un ton pitigaiat, uitandu-se in continuare la brat si impungandu-l cu degetul debil si fara graba, de-ai fi zis ca se astepta sa pice din moment in moment.
-Evident. Raspund si-mi trag plictisit bratul din mana ei, simtind imediat cum scanteile se sting incet. Acum daca te poti oprii din pipait...
-Parbrizul? Solicita ea un raspuns pe un ton rugaret ca si cum nu s-ar astepta la un raspuns pe bune. Cum explici parbrizul, daca e cum spui tu si mi-am imaginat doar ca ai iesit din masina? Deja m-am obisnuit cu asta, sa fiu intrerupt, cel putin cand e vorba de ea... dar sa ma simt mandru nu e un sentiment cu care sunt familiarizat inca.
-Am dat peste o nenorocita de craca, fac semn catre bucata inerta de lemn de langa roata din spate a masinii ca si cum aceasta ar fi cazut din senin pe masina, distrugand parbrizul si apoi s-ar fi rostogolit pana acolo.
-Astia de la drumuri chiar nu isi fac treaba, nu inteleg de ce mai platim taxe ca ei sa se lefaie in banii nostrii. Spun, falsand un ton iritat. Tocmai verificam nivelul pagubelor ca sa stiu ce despagubiri sunt posibile. O craca tampita nu intra in asigurare!
-Nu se poate. Ma opreste din nou, pare ca nu se poate abtine. E imposibil. Erai mort, numai respirai... am crezut... am crezut....
Stiu din practica pura ca cel mai nasol plans e ala care nu se oboseste sa stoarca lacrimi din tine. Ala cand toti dorm pe care-l simti adanc in gat, care te face sa vezi in ceata. Ala care te face sa vrei sa te bati singur ca sa nu zbieri, care-ti taie respiratia si care-ti aduce aminte tot felul de chestii...
Si micuta se tinea cu mainile de burta parand ca pe interior se prabuseste.
-Daca mai vad o singura data expresia asta pe fata ta, imi vocalizez intentile, jur ca te omor.
Asteptam frica, uimire cel putin un telefon la 112. Departe de mine gandul de auto-aparare, vorbesc de cap de dovleac nu de soramea, dar replica ei ma face sa vreau sa ma impusc in cap.
De ce dr*cu rade? Stau si ma intreb simtindu-ma ca cel mai mare idiot de pe planeta, solicitand ca bariera elastica care-i bloca gandurile sa dispara. Cu cat mai mult o imbranceam, cu atat mai fina si impenetrabila devenea.
-Asta explica gaurile din tricoul tau, probabil craca sa speriat de tine! Continua micuta bomba frustranta sa ma tortureze.
C*cat, am uitat de tricou! Ma cert. Ei bine, macar am incercat. Ma consolez, cautand in interior lupul ca sa o sterg in final din viata mea. O sa fie rapid. Ii comunic si simt cum o parte din mine chiar vrea sa o faca, cealalta fiind dominata de ideea ca portocaliul incepe sa imi placa.
-Las-o asa, ma dau batut cand prind imaginea unui chip nervos in minte, daca nu ajungem in 3 minute la ponton, si tu si eu o sa ne dorim ca fantezia ta macabra sa fie adevarata. Spun, si intru in masina, oprind orice fel de ganduri necurate cu o tigara. Lasa-ti cetura pusa, nu sunt politisti pe unde o luam noi.
Camelia povesteste
Am avut oarecum noroc - daca pot sa ii spun asa - pentru ca odata cu lipsa unui element important din constructia masinii, esential chiar, Serban se afla in imposibilitatea de a conduce ca un maniac; sau ar fi inghitit 100 de muste. Ceea ce daca ma gandesc mai bine nu i-ar strica deloc pentru ca tot drumul s-a plans de lipsa ratiunii si judecatii sanatoase din capul meu. M-am rezumat sa dau drumul la muzica si sa imi sterg ochii cand vantul devenea prea dificil de ignorat. Aparent, era vina mea ca el nu a fost atent la drum ca sa franeze la timp si acum Patricia o sa - si citez - Imi aiba fundul pe-o farfurie, si numai eu sunt de vina. De ce nu? Banuiesc ca tot vina mea e ca panatlonii lui sunt prea stramti si nu poate sa se comporte civilizat o data in viata lui.
Camelia asta a fost urat!! Ma mustra constiinta.
Stiu si imi pare atat de rau! Imi dau palme mentale.
Incerc sa imi indrept crima facandu-l pe Serban sa rada de cateva ori, incercand (si esuand meteoric!) sa tin pasul cu versurile unei melodii rap pe care o mai auzisem tot la el in masina. Partea buna e ca planul A imi iese... daca socotesti faptul ca nu se mai incrunta drept un succes.
Totul depinde de perspectiva. Fiecare actiune e o alegere spre un final diferit si totul tine de partea pe care dorim sa o vedem. Paharul plin sau gol. Frigiderul jumatate gol sau oportunitatea sa mergi la Kaufland si sa conduci cosul! E chiar simplu. Ma fac de cacao dar el nu se alege cu riduri. :D
Observ ca ne apropiem de plaja, copacii devenind mai rari si in dinstanta, piezis, vad cabana si 3 vehicule care desi puteau fi socotite drept biciclete de dimensiuni mai mari de la distanta asta, stiam ce erau ele de fapt: capcane ale mortii.
Imediat ce masina a tras in parcarea amenajata provizoriu in drept cu acele curse mortale, usa cabanei se deschide si pe ea ies Dee, Richy, Tony si Patt.
Hmm 3 motociclete si 4 persoane... gandesc si imi aduc aminte ca Patt a venit cu motocicleta lui Serban. Se parea ca baiatul e pe aceasi frecventa cu mine, pentru ca nici nu opreste bine ca sare din masina si numai ce il vezi fugind spre pontonul din spatele cabanei, disparand dupa colt.
Se pare ca Patt nu face amenintari in van. Nu stiu de ce ma surprinde asta.
-Am vorbit cu maica-ta, i-am zis ca ai adormit la mine si ca tata a zis ca poti sa ramai peste noapte. Ma informeaza aceasta razand si luandu-ma in brate in timp ce vorbea. Fiind mai inalta ca mine trebuie sa ma ridic pe varfuri ca sa returnez gestul.
-Nu a zis asta de fapt, nu? Imi ingust ochii inca zambind si strangand-o in brate. Nu judeca, ma apar cand vad ce privire imi arunca dupa ce ii dau drumul, nu il cunosc inca pe domnul Mikaelson.
-Roaga-te sa ramana asa. Averizeaza zana neagra. Se schimbase intr-o rochie mov cu parti lipsa foarte vintage si obisnuitele incaltari cu lanturi si capse. Pe scurt, evident fusese acasa.
Impreuna, ne intoarcem in cabana unde nisipul nu ne mai ameninta vederea si ma fac confortabila pe canapeaua de piele intoarsa; dau la o parte niste tricouri uriase de baiat si imi permit sa ma relaxez. Ah ce bine e la caldura.
-Deci cum facem, mai mergem la scoala? Intreaba Dee lejer, aruncand lemne pe focul aprins, facand licurici portocalii sa se intreaca prin soba intr-un tango periculos.
-Eu zic pas. Ii raspunde plictisit prietenul sau cel mai bun: Tony, apropiindu-se de flacari ca sa isi aprinda ceva ce semana cu o tigara dar stiam exact ca nu era.
Sincer, ma asteptasem la asta. Prea multe discutii in baia fetelor de la scoala privind ocupatiile extra curiculare ale V.I.P.-urilor ca sa mai fiu uimita. Zvonuri circulau cum ca ar fi implicati in afaceri de genul si mai rau, gen armament si munitie, dar nu ma gandeam ca merita sa le dau importanta. Auzisem prea multe aberatii in Accesul Direct al scolii ca sa ma incred atat de rapid in ele. Ar fi o prostie din partea mea.
-Huh? Ma trezesc din contemplat, intelesul cuvintelor venind ca o galeata plia cap cu apa rece.
-E luni. Scoala incepe in 2 ore... Nu intarzie sa apara raspunsul de care ma temeam.
-O nu! Sar de pe canapea incercand sa imi aduc aminte daca am ore cu doamna P. luni. Sunt moarta.
-Stii, face Patricia ridicandu-se de pe covor si pozitionandu-se in fata mea blocandu-ma, nu ma incalzeste cu nimic ca tu, ucenicul zeului tocelii esti asa... Si isi flutura mainile in directia mea amuzata si fara sa prelungeasca momentul sare peste mine. Literalmente. Daramandu-ma inapoi pe canapea.
-Nu sunt ucenicul nimanui! Spun de sub ea auzindu-i pe cei 2 muschetari amuzandu-se pe seama privelistii.
-Aha. Si ce mai zice tatal tau, stii tu ala care e darnic cu cei care ii tocesc poruncile! Intreaba Patt ridicandu-se pe coate ca sa ma priveasca in ochi amuzata, dand o suvita de par blond la o parte din ochii mei din moment ce eu, evident, nu puteam, avand mainile contorsionate undeva sub coastele ei.
-Nu sunt tocilara! Dee spune-i. Ma rog de blondul care se distra pe seama stingherelii mele. Cand imi intalneste privirea, zambetul ii dispare aproape la fel de repede si spune pe un ton mai slab decat cel obisnuit.
-Scuze Camy... nu ma bag, nu-s atat de nebun. Sopteste lasul ultima parte, primind fericit mucul aprins din mana prietenului sau care il salveaza de alte scutiri imperdonabile.
-Cei care tocesc azi, mostenesc impartia bursei maine! Rade Patricia iar eu simt actiunea prin tot corpul, avand in vedere pozitia indecenta in care ma aflu.
-Patricia! Strig suparata avand o tentativa de a o impinge jos dar simultan cu atentatul meu, usa de lemn greu a cabanei e data la o parte iar prin crapatura proaspat formata isi face loc un Serban ud leoarca, gol de la talia pantalonilor in sus.
Respiratia mi se taie si singurul lucru pe care ma pot concentra e: abdomen. O_O
Muschi drept abdominal, muschi piramidal, muschi oblic extern, muschi oblic intern, muschi transvers, muschi, muschi, muschi. Muschi! Abdomenul baiatului asta e numai muschi...
Probabil aveam gura cascata si ochii cat cepele (posibil inlacrimati), mai mult ca sigur fata imi era rosie pentru ca o simteam arzand sub piele asa ca imi ascund rusinea in pieptul Patricie care nu schiteaza nici-un gest, intepenind complet simultan cu aparitia furtunoasa a fratelui sau si a muschilor sai proeminenti.
-Ce naiba faceti? Intreaba in final; evident curiozitatea de a stii de ce eram in postura asta absurda castigand conflictul cu dorinta de razbunare cu care intrase fixat anterior.
-Spune-i ca nu sunt tocialara si zi sa dea jos... Murmur patetic de sub Patt inca refuzand sa imi arat fata, asteptand sa ma inghita un dinozaur.