Capitolul 6: Doisprezece
Ăsta nu e sfârşitul. Văd flăcările din ochii ei şi ştiu că totul se regenerează. Nu va fi uşor însă. Îmi va lua mult timp să îmbunătățesc considerabil relația mamă-fiică pe care eram aproape sigură că am distrus-o pentru totdeauna.
- Ai nevoie de ceva, Mel?
Cuvintele ei au ajuns cu greutate la mine, întrerupându-mi starea de reverie. Mă declar surprinsă în legătură cu faptul că nu am simțit niciun strop de învinuire în glasul ei, ci doar compasiune şi îngrijorare latentă. Cu toate astea, afirm:
- Nu voi spune că ai avut dreptate.
Răsuflă apăsat şi pot să jur că am văzut-o cum îşi dă ochii peste cap şi scoate limba la mine. Mama.
- Ştiu. Nu ai făcut-o niciodată. îmi spune în cele din urmă.
- Bine.
- Bine.
Acum eu sunt cea care îşi dă ochii peste cap.
- Hmm... Unde e Dyno?
Abia după ce am zis asta, mi-am dat seama că vocea mea sunase precum un chițăit. Dyno e important pentru mine. Îmi e prieten. Nu e doar un câine. E câinele meu. Şi dacă i s-a întâmplat ceva...
- L-am dus la mama. E în regulă, o să aibă grijă de el. Că tot veni vorba, ce-ar fi să trecem pe acolo mâine? Ştii, e Crăciunul... Dacă plecăm devreme de dimineață, sigur vom ajunge la timp. Sau, şi mai bine, am putea pleca chiar acum. Tu pari a fi bine şi...
- Nu! Nu sunt bine!
Chipul i se schimbă brusc şi ştiu că urmează să spună ceva. Mimez un "Nu" din buze şi îmi clatin frenetic capul. Îmi e suficient faptul că mă mint în privința faptului că totul o să fie bine. Nu vreau să mă mintă şi ea. Sunt atât de confuză. Simt cum mi se umezeşte obrazul stâng şi, pentru a evita apariția altor lacrimi în prezența ei, îi spun:
- O să fiu în camera mea.
Zicând asta, mă izbeşte nefamiliaritatea. Şi nu vreau să dorm singură.
- Mi-a fost dor de tine, Mel. spuse ea cu o voce mică, îmbrățişându-mă strâns.
- Şi mie de tine, mamă. am şoptit eu mai mult pentru mine.
După câteva momente care au părut o eternitate, m-am desprins din îmbrățişare şi am pornit nesigură înspre scări. Privesc în urmă, sperând că îl voi vedea pe el venind după mine. În schimb, pe irisul meu se construieşte o imagine care urma să mă bântuie mult timp de atunci încolo; mama plângând.
Am alergat până în camera mea, simțind cum vina îmi pătrunde, cu fiecare secundă care trece, până în măduva oaselor. Mi-am lipit spatele de uşă şi am alunecat uşor. Contactul cu parchetul rece mă face să tresar. Îmi forţez ochii să mai stoarcă nişte lacrimi, dar nu reuşesc. Mă mulțumesc deci prin a contempla la tot răul pe care l-am făcut involuntar. Privesc în întuneric şi vreau să mă pierd în Necunoscut. Vreau să îmi neutralizez sentimentele şi să uit, până în momentul în care voi fi pregătită să îmi amintesc.
În cele din urmă, m-am ridicat şi m-am hotărât să plec din "Valea Plângerii". Am privit înspre hainele pe care le purtam. Am strâmbat din nas la gândul că va trebui să mă schimb. Toate hainele mele au rămas, adică sunt încă la Harry. Chiar trebuie să îl sun pe Zayn în legătură cu aspectul ăsta. Îmi las trupul să cadă pe patul mare şi îmi poziționez capul pe pernă. Simt ceva incomod, motiv pentru care ridic perna şi verific dacă e vreun lucru dedesubt. Nu mică mi-e mirarea când găsesc acolo o cămaşă de noapte cu etichetă. Mama s-a gândit la toate şi m-a aşteptat încă din ziua din care am plecat. Iar eu am abandonat-o. Îmi amintesc cum ea mi-a fost mereu alături şi mi-a oferit protecția ei. Iar eu am stricat totul.
Mă dezbrac repede de hainele pe care le purtam şi le las să cadă pe lângă mine. Când materialul subțire îmi atinse pielea am realizat că ce mi se întâmplă nu e un vis. Mă ascund în pătura pufoasă. Răceala contopită cu o căldură necunoscută freamătă acum prin mine.
Mă holbez la tavan şi îmi imaginez că văd stelele care strălucesc. Ştiu că sunt undeva deasupra şi vreau să cred că veghează asupra mea. Întotdeauna m-am simțit atrasă de stele şi întotdeauna am crezut că dacă îți pui o dorință în momentul în care o stea căzătoare traversează cerul, dorința se va împlini. Nu mi s-au împlinit încă dorințele, însă va veni momentul în care o să fie întocmai aşa. Sunt sigură. La gândul că în clipa prezentă o stea căzătoare împânzeşte negrul absolut al cerului, spun şoptit:
- Îmi doresc ca ceilalți să fie fericiți.
Simțeam cum pleoapele se lasă greoaie şi ochii mi se închid. Am lăsat brațele somnului să mă îmbrățişeze, adâncindu-mi şi mai mult trupul în cămaşa de noapte. Mâine se va schimba totul. Mâine.
...
În visul meu, ştiu că mă prăbuşesc. Deşi nu pare a exista sus sau jos şi nu văd nimic prin preajmă, simt cum cad. Din ce în ce mai rapid. Şi fără cale de oprire. Întunericul e viu în jurul meu. Cred că mă voi prăbuşi pe vecie. Un tunel negru infinit mă aşteaptă undeva. Aproape ori departe. Nu aveam să aflu. Aş fi țipat, însă strigătul ar fi răsunat precum un surd ecou înspre nicăieri. Şi îmi e atât de teamă.
...
Apoi mă trezesc. Nu mă prăbuşesc. A fost doar un coşmar. Un vis urât. E ciudat să încep să îmi fac griji din nou în privința asta. Nu am mai avut un coşmar de când l-am cunoscut pe Harry. Şi uite cum nu reuşesc să mi-l scot nicio fracțiune de secundă din minte pentru că totul, absolut totul, se rezumă la el.
După o scurtă privire trimisă către ceasul de pe noptieră aflu că e aproape ora 11 A.M. Am dormit destul de mult, ținând cont de faptul că azi e Crăciunul. Îmi ascund fața în perna mare şi urlu cât pot de tare, întrucât ştiu că nimeni nu avea să mă audă. Gândul unei zile fără el plantează în mine teamă şi nesiguranță. Se simte de parcă ar fi la mile depărtare. Mă întreb dacă şi el se simte la fel ca mine, dacă suferă. Ochii îmi sunt grei şi ştiu ca voi plânge iarăşi. Dar nu trebuie. Matt nu ar vrea asta.
Matt.
Asta nu va funcționa. Nimic nu iese cum trebuie, iar eu continui să mă mint că totul va fi bine. Cât o să mai pot suporta? Cât o să mai trăiască speranţa târzie din mine? Arunc cu putere perna, lovindu-se de perete. Mă aşteptam să îmi stingă furia şi, într-un mod ciudat, mă simt puțin mai bine. Îmi rotesc ochii prin cameră. Privirea mi se opreşte aproape instantaneu asupra rafturilor pline ochi cu diplome, trofee şi medalii de la concursurile şcolare. La naiba cu toate! Ating în grabă parchetul rece cu vârfurile picioarelor şi mă îndrept înfierbântată către rafturile alea afurisite care au stat pe peretele ăla prea mult timp. Mă opresc în fața lor şi suspin. Îmi duc mâinile la rădăcinile părului meu şi trag cu forță. Sunt o idioată. Stric totul. Şi nu sunt aşa cum vreau să fiu. Mă învârt furioasă prin cameră. Cu ce mă ajută acum trofeul ăla prea mare de la Olimpiada de Chimie? Cu nimic! Îi cuprind baza în mâna mea mică şi îl azvârl puternic în perete, ca şi cum ar fi o săgeată iar eu un arcaş nepriceput. Trofeul se sparge alocuri şi peretele se crapă. Îmi duc numaidecât mâna la gură ca să îmi ascund țipătul. Ce am făcut? Îmi place senzația asta de vinovăție supremă. Într-un mod ciudat, mă calmează. Sau mă face să devin şi mai furioasă, nu sunt sigură încă.
Câteva secunde mai târziu, înnebunisem de-a dreptul. Am rupt în bucățele mici fiecare diplomă în parte, pentru ca, abia mai apoi, să conştientizez că aveam nevoie de ele pentru înscrierea la facultate. Ar fi dat atât de bine în dosarul meu! Îmi amintesc că le am şi în format digital, pe laptopul mamei. Laptopul mamei. Renunț la acțiunea de distrugere a camerei mele în momentul în care mă străbate un gând bolnav. Ies precum un uragan din cameră, îndreptându-mă spre dormitorul mamei. Sunt uşurată când observ că nu e înăuntru. Probabil e jos, în bucătărie, pregătind ceva aproape comestibil. Deschid repede laptopul negru aflat pe noptieră şi tastez " WSU Seattle" în motorul de căutare. Am nevoie de câteva minute pentru a găsi formularul. Îl completez fără a mai reflecta la ceea ce părea a fi o decizie pripită. Jumătate de oră mai târziu, mă holbam la ecranul laptopului, sintagma "Trimis cu succes" transmițând o stare ciudată în mine. Apăs pe butonul de stingere, după ce şterg adresa paginii web din istoric.
Mă întorc în camera mea, hotărâtă să termin ce începusem. Nu sunt o maniacă a controlului. Nu sunt eleva de nota 10. Nu sunt fiica perfectă. Nu sunt o prietenă bună. Nu. Sunt un monstru! Urechile mă dor din cauza zgomotului ascuțit. Cu fiecare trofeu spart ştiu că mă apropii din ce în ce mai mult de ceea care sunt eu cu adevărat. Şi dacă ei nu mă vor aşa, nici că-mi pasă! Unul dintre trofee a trecut fix prin geam. Imediat după, am auzit alarma de la maşina mamei care era parcată în față. Doar nu... Oops. Îmi las trupul să cadă printre rămăşițele muncii mele din ultimii doisprezece ani. Prind în mână o bucată puțin mai ascuțită şi o strâng în pumnul meu. Tresar când o simt cum pătrunde prin piele. Țin ochii închişi, bucurându-mă de durere. Strâng şi mai tare.
- Mel? Ce naiba?
Nu am curaj să îmi deschid ochii. Da, sunt o fricoasă. Şi da, nu vreau să văd dezastrul pe care l-am creat. Şi mai important de atât: nu vreau să îl văd pe el, nu vreau ca el să mă vadă aşa. Ştiu vocea aia, însă nu vreau să o aud acum. Nu vreau să îl împovărez cu suferința mea. Mă iubeşte şi nu vreau să îi fac rău. Vreau să fie fericit. Fără mine.
- Pleacă. i-am spus eu, fără să deschid ochii. E mai bine aşa.
______________________
* Tot cu diacritice. :D Mulțumesc că citiți.