Sara îşi petrecuse după-amiaza în camera de oaspeţi, scriindui prinţului un răvaş prin care-i solicita o audienţă în după-amiaza următoare. Lipi plicul şi tocmai se pregătea să iasă pe coridor pentru a-i cere lui Sterns să trimită un mesager la Carlton House, când o interceptă Caine.
Venise s-o cheme la cină. Sara îi refuză foarte politicos invitaţia, insistând că nu-i era foame. La fel de politicos, Caine insistă să mănânce ceva. Nici nu vru să discute – i-o şi spuse, în timp ce o conducea pe culoar.
Jimbo aştepta în hol. Sara îi dădu plicul şi-i ceru să ducă scrisoarea. Caine întinse mâna peste capul ei şi culese scrisoarea din mâinile marinarului înainte ca acesta să accepte comisionul.
— O trimit eu, cu un servitor, explică el. Jimbo, condu-o pe Lady Sara în sufragerie. Vin şi eu într-un minut.
Imediat ce Jimbo şi Sara dădură colţul, Caine desfăcu plicul, citi scrisoarea şi o puse în buzunar. Mai aşteptă un minut, două, apoi intră în sufragerie.
Jimbo stătea lângă Sara, la masa cea lungă, iar Jade, direct în faţa ei. Caine se aşeză în capul mesei, apoi sună după servitori să înceapă.
— Deşi cred că e foarte nepoliticos din partea mea să remarc, am observat că scrisoarea îi era adresată prinţului nostru regent... începu Caine.
— Eu nici nu ştiu să mai locuiască şi altcineva la Carlton House, se amestecă şi Jimbo.
Caine se încruntă la el.
— Da, dar nu ştiam că Sara era în termeni personali cu prinţul.
— A, nu, nu suntem în termeni personali! se repezi ea să explice. Nici măcar nu-mi place...
Se opri la mijlocul explicaţiei şi roşi, coborându-şi privirea spre masă.
— Îmi cer iertare. Am obiceiul să mă reped şi să spun tot ce-mi trece prin minte, mărturisi ea. În ceea ce priveşte scrisoarea, am cerut o audienţă. Sper ca prinţul să mă primească mâine dupăamiază.
— De ce? întrebă Jade. Sara, prinţul e în tabăra tatălui tău, cu siguranţă.
— Sper să te înşeli, Jade.
— Mă tem că părerea soţiei mele e corectă, Sara, spuse Caine.
Când prinţul a anunţat că voia să divorţeze de soţia lui, Caroline, tatăl tău a fost unul dintre puţinii care l-au sprijinit.
— Dar prinţul nu va lăsa deoparte considerentele personale, ca să vină în ajutorul unei supuse credincioase?
Inocenţa ei era atât înduioşătoare, cât şi îngrijorătoare. Caine nu voia s-o dezamăgească.
— Nu, spuse el, pentru el, propriile lui interese sunt mereu pe locul întâi. Îşi schimbă părerile la fel de des cum schimbă miniştrii, Sara. Nu trebuie să pui niciun preţ pe făgăduielile lui.
Îmi pare rău dacă par neloial, dar sunt absolut sincer cu tine. Nu vreau să-ţi faci speranţe, numai ca să-ţi fie spulberate. Lasă-l pe Nathan să poarte lupta asta, Sara. Stai lângă el şi lasă-l să se ocupe de tatăl tău.
Sara clătină din cap.
— Ştii că am refuzat să învăţ să înot? izbucni ea. Credeam că n-am nevoie, înţelegi, fiindcă Nathan era dator să aibă grijă să nu mă înec. Eram hotărâtă să am grijă de toată lumea, numai de mine nu. Iar acum, îmi propui să-l las pe Nathan să lupte în locul meu. Nu e drept, Caine. Şi eu am greşit. Nu vreau să mă agăţ de nimeni. Ar trebui să am destulă putere să stau pe propriile mele picioare. Vreau să fiu puternică, fir-ar al dracului să fie!
Imediat ce-şi termină pătimaşa cuvântare, se înroşi în obraji.
— Vă rog să-mi scuzaţi limbajul de mahala, şopti ea.
Se lăsă o tăcere stânjenită, pe care o risipi Jimbo, cu vreo două istorisiri picante despre aventurile lui pe mare.
Tava cu desertul tocmai era luată de pe masă, când Jade întrebă:
— Încă n-ai văzut-o pe fetiţa noastră cea frumoasă?
Sara zâmbi.
— Am auzit-o, răspunse ea, dar încă n-am văzut-o. Sterns mi-a promis că diseară mă va lăsa s-o ţin în braţe.
— E aşa de drăgălaşă! spuse Jade. Tot timpul zâmbeşte. Şi e şi foarte inteligentă. Caine şi cu mine am observat imediat.
— Mare noroc pe Olivia, să aibă nişte părinţi aşa de iubitori.
— Şi Nathan va fi un tată minunat, afirmă Jade.
Sara nu comentă.
— Nu eşti de acord, bărbate?
— Dacă învaţă vreodată să vorbească mai încet, da?
Jade îi dădu un picior pe sub masă, în timp ce continua să-i zâmbească Sarei.
— Nathan are atâtea calităţi! declară ea.
Sara nu voia să vorbească despre Nathan, dar considera că ar fi fost nepoliticos să nu participe la conversaţie.
— Aşa? Şi care să fie calităţile acelea?
Jade deschise gura să răspundă, apoi se opri, de parcă ar fi uitat subiectul. Se întoarse spre Caine.
— Explică-i Sarei ce calităţi are Nathan.
— Mai bine explică-i-le tu, răspunse Caine, luând încă un biscuit dulce.
Aceste cuvinte îl făcură să primească încă un picior pe sub masă.
Îşi privi încruntat soţia, apoi spuse:
— Nathan e demn de încredere.
— O fi el demn de încredere, dar n-are încredere în nimeni altcineva, asta-i sigur, răspunse Sara, începând să-și împăturească şervetul.
— Băiatul ăsta are curaj, interveni şi Jimbo, zâmbind încântat ca aducea şi el contribuţia.
— E remarcabil de... ordonat, adăugă Jade, întrebându-se dacă o nimerise bine.
Sara nu spunea nimic. Hotărând că o luaseră pe o cale greşită, Caine acoperi mâna lui Jade cu a lui, făcându-i cu ochiul, conspirativ.
— Cred că Nathan e cel mai încăpăţânat om pe care l-am cunoscut vreodată.
— S-ar putea să fie puţin cam încăpăţânat, replică imediat Sara, dar acesta nu e un păcat, cu siguranţă.
Se întoarse spre Jade.
— Fratele tău îmi aminteşte de o statuie sculptată foarte frumos. Pe din afară e atât de chipeş, atât de perfect, dar pe dinăuntru, are o inimă rece ca marmura.
Jade zâmbi.
— Eu nu l-am considerat niciodată pe Nathan frumos.
— Nici Sara n-are cum să-l considere frumos, răspunse Caine, strângând mâna soţiei sale, înainte de a adăuga: Nathan e un ticălos urât ca noaptea, cum ştie toată lumea. Are spatele plin de cicatrice, pentru numele lui Dumnezeu.
Sara scoase un ţipăt, iar Caine abia îşi stăpâni râsul. În sfârşit, o făcuse să nu-şi mai ascundă emoţiile.
— O femeie i-a însemnat spatele! strigă ea. Şi aceeaşi femeie ia rănit şi inima.
Îşi aruncă şervetul pe masă şi se ridică.
— Nathan nu e urât, domnule. E incredibil de chipeș. Găsesc că e îngrozitor ca propriul lui cumnat să-l insulte aşa. Iar acum, dacă mă scuzaţi, aş dori să mă duc sus.
Jimbo se încruntă la Caine pentru că o supărase pe Sara, apoi o luă la fugă după ea, ca să se asigure că se ducea într-adevăr la etaj.
— Caine, ai necăjit-o atât de tare, încât trebuie să-ţi prezinţi scuzele, îi spuse Jade soţului ei.
Chiar atunci, Jimbo năvăli înapoi în sufragerie.
— Sara s-a dus s-o vadă pe gâgâlicea aia mică, spuse el. Ia spuneţi-mi, de ce mi-aţi luat scrisoarea din mâini? Nu credeaţi cam s-o trimit cu-adevărat, nu?
— Scrisoarea e la mine în buzunar, răspunse Caine. Am luat-o fiindcă voiam s-o citesc.
— Caine, dar asta e inadmi... Şi ce scria? se interesă Jade.
— Ceea ce ne-a spus şi Sara că scrisese. Cere o audienţă ca să discute despre contract.
— Presupun că băiatul ăsta a ticluit vreun plan, interveni Jimbo.
— Într-adevăr, răspunse Caine.
— Ce-a vrut Sara să spună când a zis că o femeie a rănit spatele lui Nathan, şi cine i-a băgat în cap aiureala aiureala asta? L-a ars focul, când a rămas blocat în închisoare.
— Dar nu din vina lui Ariah fusese închis?
— Ba da, recunoscu Jimbo. Au trecut atâţia ani de-atunci, încât mă îndoiesc că lui Nathan îi mai pasă. A ieşit din asta călit, după părerea mea, şi n-am plecat de pe insulă fără o pradă bogată pe care s-o împărţim între noi.
Caine se ridică în picioare.
— Eu am de rezolvat câteva amănunte. N-am să mă întorc până târziu, Jade. Sir Richards şi cu mine avem de discutat nişte afaceri mărunte.
— De ce trebuie să discuţi cu directorul departamentului de război? întrebă Jade, neputându-şi ascunde teama. Caine, nu cumva ai început iar să lucrezi în secret pentru guvern, fără ca mai întâi să discuţi cu mine? Doar mi-ai promis...
— Taci, iubito, o linişti Caine. Îl ajut pe Nathan să rezolve o mică problemă, atâta tot. M-am retras şi nu doresc deloc să mă întorc la jocurile alea de capă şi spadă.
Jade fu mai uşurată. Caine se aplecă s-o sărute.
— Te iubesc, şopti el, înainte de a porni spre uşă.
— O clipă, îl opri Jade. Încă nu mi-ai explicat de ce ai provocat-o intenţionat pe Sara. Caine, ştim deja că-l iubeşte. E de ajuns să te uiţi la faţa ei, ca să-ţi dai seama.
— Da, ştim că-l iubeşte, spuse Caine. Voiam doar să-i amintesc, continuă el, cu un zâmbet drăcesc. Şi acum, dacă mă scuzaţi, tocmai mi-au venit în minte încă vreo câteva vorbe de alint şi vreau să le scriu pe hârtie până nu plec.
Şi ieşi, lăsându-i pe Jimbo şi Jade să se uite după el nedumeriţi.
Caine bătu la uşă, smulgând-o pe Sara din gânduri.
— Sara, avem o mică problemă de rezolvat.
— Unde ne ducem? întrebă ea.
Începu să-şi pună mănuşile albe, apoi se opri.
— N-ar trebui să ies din casă... S-ar putea să-mi sosească răspunsul de la prinţul regent.
— Trebuie să vii cu mine, îi ordonă Caine. N-am timp de explicaţii, Sara. Nathan vrea să vă întâlniţi la departamentul de război într-o jumătate de oră.
— De ce?
— O să-ţi explice el.
— Cine va mai fi acolo? Şi de ce trebuie să ne întâlnim la departamentul de război?
Caine se pricepea de minune să ocolească răspunsurile. Jade aştepta în hol, cu Olivia în braţe.
— O să iasă totul perfect, îi spuse ea Sarei.
Fetiţa râgâi zgomotos, făcându-i pe toţi să zâmbească. Apoi Caine îşi sărută soţia de rămas-bun şi o conduse pe Sara afară.
— Între timp, am să poruncesc să-ţi calce rochiile şi să le pună în dulap, mai anunţă Jade.
— Nu e nevoie, răspunse Sara, am să mai stau doar o singură noapte.
Se aşeză în trăsură, faţă-n faţă cu cumnatul ei. Caine încercă să lege o conversaţie, dar renunţă repede, văzând că-i răspundea doar cu da şi nu, în şoaptă.
Departamentul de Război era situat într-o clădire înaltă şi urâtă, de piatră cenuşie. Pe scări se simţea miros de mucegai.
Caine o conduse pe Sara până la etajul doi.
— Întâlnirea va avea loc în cabinetul lui Sir Richards. O să-ţi placă, Sara. E un om cumsecade.
— Nu mă îndoiesc, răspunse ea, doar ca să fie politicoasă. Dar cine este, Caine, şi de ce a vrut să ne întâlnim?
— Richards e directorul departamentului.
Deschise uşa unei încăperi mari, făcându-i Sarei semn să intre.
Un bărbat scund şi burtos stătea în picioare în spatele unui birou. Avea păr cărunt rar, nas coroiat şi obraji rumeni. Imediat ce ridică privirea dinspre hârtia pe care o ţinea în mână, porni spre cei doi.
— Iată-vă, îi întâmpină el, cu un zâmbet. Suntem gata. Lady Sara, ce plăcere să vă cunosc!
Făcu o plecăciune formală, apoi îl luă mâna într-a lui.
— Trebuie să fiţi o lady nemaipomenită, dacă l-aţi capturat pe Nathan al nostru.
— Nu l-a capturat, Sir Richards, interveni Caine, zâmbind şi el. Nathan a capturat-o.
— Mă tem că greşiţi amândoi, şopti Sara. Regele George ne-a capturat pe amândoi. Nathan n-a avut niciun cuvânt de spus, dar aş dori să găsesc o cale de a...
Caine n-o lăsă să mai continue.
— Da, da, o întrerupse el, ai vrea să-l găseşti pe Nathan, nu-i aşa? Unde e? îl întrebă pe director.
— Aşteaptă hârtiile, le explică Sir Richards. Va reveni, într-un minut. Asistentul meu e foarte rapid. Nu-ţi face griji, draga mea, totul va fi absolut legal.
Sara nu înţelegea despre ce vorbea directorul, dar nici nu voia să pară complet neştiutoare.
— Nu sunt deloc sigură ce caut aici, recunoscu ea. Mi s-a spus...
Se opri când uşa laterală se deschise şi intră Nathan. Nu-şi mai aminti ce voise să spună, iar când durerea din piept îi mai slăbi, îşi dădu seama că-şi ţinuse respiraţia.
Nathan nu-i dădu nicio atenţie, îndreptându-se direct spre birou, unde puse două hârtii deasupra unui teanc. Apoi se duse la canapeaua de sub fereastră şi se opri acolo, în picioare, cu privirea spre Sara.
Se auzi o bătaie în uşă şi intră un tânăr îmbrăcat în uniformă neagră.
— Sir Richards, caleaşca prinţului regent, e jos, în faţă, anunţă el.
Sara îl auzi, dar nu-şi putea lua privirea de la Nathan. Acesta nu părea deloc surprins că prinţul venise. Continua doar s-o privească.
Sir Richards şi Caine discutau ceva, absorbiţi.
Sara porni spre soţul ei, iar în faţa lui se opri, la un pas distanţă. Nathan o cuprinse cu braţul de umăr şi se aplecă să-i şoptească la ureche:
— O să ai încredere în mine, nevastă. Înţelegi ce-ţi spun?
Fu atât de uimită de această poruncă, încât nu putu răspunde. Dintr-o dată, Nathan o apucă de bărbie, silind-o să ridice privirea spre el.
— Mă iubeşti, fir-ar să fie!
Nu putea să nege, aşa că nu spuse nimic nici acum. O mai privi un minut.
— Şi ştii de ce mă iubeşti?
— Nu, răspunse ea la fel de încet. Pe toţi sfinţii, Nathan, n-am nici cea mai vagă idee de ce te iubesc.
Furia din vocea ei nu păru să-l irite câtuşi de puţin.
— Mă iubeşti, Sara, fiindcă sunt tot ceea ce ţi-ai putut dori vreodată de la un soţ.
Din colţul ochiului ei se prelinse o lacrimă. Nathan i-o prinse cu degetul mare.
— Îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine, aruncându-mi în faţă propriile mele cuvinte. N-am uitat că tocmai vorbele astea ţi le-am spus când am pornit spre insula Norei. Dragostea poate fi distrusă. E fragilă, şi...
Se întrerupse, când Nathan clătină din cap.
— Nu eşti deloc fragilă, îi spuse el. Iar dragostea ta nu poate fi distrusă.
Îi mângâie uşor obrazul cu degetele.
— Asta am ajuns să preţuiesc cel mai mult, Sara. Nu-mi băteam joc de tine.
— Nu contează, şopti ea. Ştiu că tu nu mă iubeşti. M-am împăcat cu gândul, Nathan. Te rog, nu mai fi aşa de preocupat. Nu-ţi găsesc nicio vină. Nu ţi s-a dat de ales.
Nathan nu mai suporta să vadă cum se chinuia. Doamne, cât ar fi vrut să fie singuri, ca s-o poată lua în braţe şi să-i arate cât de mult o iubea! Dar mai întâi trebuia să i-o dovedească.
— Vom discuta despre asta mai târziu, anunţă el. Pentru moment, un singur lucru am să-ţi cer, Sara. Să nu-ndrăzneşti să mă dezamăgeşti.
Nu înţelese la ce se referea. Nathan se întoarse spre uşă, pe unde tocmai intrase prinţul regent. Imediat, Sara se îndepărtă de soţul ei, înclină capul şi aşteptă cu răbdare ca prinţul să i se adreseze. Prinţul regent era un bărbat de statură mijlocie, oacheş şi plăcut la chip. Aroganţa îi stătea pe umeri ca o mantie.
Fiecare dintre bărbaţi făcu câte o plecăciune în faţa lui, iar când îi veni şi ei rândul. Sara îl salută cu o reverenţă adâncă.
— Întotdeauna este o plăcere să te văd, Lady Sara.
— Vă mulţumesc, my lord, răspunse ea. Şi vă mai mulţumesc şi pentru că mi-aţi acordat această audienţă.
Prinţul o privi nedumerit, clar dădu din cap şi se duse în spatele biroului lui Sir Richards. Cei doi bărbaţi care-l însoţeau se postară în spatele lui, ca două santinele.
Caine se temea ca Sara să nu se mai refere la scrisoarea pe care i-o trimisese prinţului, aşa că veni agale până lângă ea.
— Sara, nu i-am trimis prinţului mesajul tău. E tot la mine în buzunar.
Sir Richards discuta cu prinţul şi, de vreme ce niciunul dintre ei nu le dădea vreo atenţie, Sara şopti la rândul ei:
— De ce n-ai trimis scrisoarea? Ai uitat?
— Nu, n-am uitat, răspunse Caine. Dar ar fi încurcat planurile lui Nathan.
— Deci, Nathan a cerut întâlnirea asta?
Caine dădu din cap.
— Sir Richards a făcut şi el o cerere, adăugă. Mai bine stai jos, Sara. O să fie destul de spinos. Roagă-te să iasă bine.
Nathan stătea rezemat de perete, privind-o, aşteptându-i reacţia. Sara aruncă o privire spre fotoliul de lângă ea, apoi se întoarse şi veni spre Nathan.
— Sunt gata să începem, anunţă prinţul.
Sir Richards îi făcu semn străjerului de la intrare. Omul deschise uşa, şi în birou se repezi tatăl Sarei.
Imediat ce-l văzu, Sara se trase instinctiv mai aproape de soţul ei. Nathan o cuprinse cu braţul de talie, strâns.
Contele de Winchester făcu o plecăciune în faţa prinţului, apoi îi zări şi pe ceilalţi şi se încruntă.
Tocmai se pregătea să ceară să fie daţi afară, căci avea de discutat o problemă confidenţială, dar prinţul i-o luă înainte:
— Stai jos, Winston. Abia aştept să rezolvăm chestiunea asta. Imediat, contele se aşeză pe unul dintre scaunele din faţa prinţului.
— Aţi examinat probele pe care vi le-am trimis?
— Da, răspunse prinţul. Winston, l-ai cunoscut pe stimatul nostru director al operaţiunilor de război?
Winston se întoarse spre Sir Richards şi dădu scurt din cap.
— Ne-am întâlnit de vreo două ori. Pot să întreb de ce e aici? Nu văd ce legătură are problema asta cu departamentul lui. E vorba de încălcarea unui contract, şi nimic mai mult.
— Dimpotrivă, interveni Sir Richards, pe un ton dulce şi rece ca îngheţata. Atât prinţul cât şi eu suntem foarte curioşi să aflăm cum aţi aflat acele informaţii despre Contele de Wakersfield. Sunteţi atât de bun să ne explicaţi?
— Trebuie să protejez persoana care mi le-a dezvăluit, declară Winston.
O privi un moment pe Sara, semnificativ, apoi se întoarse din nou spre prinţ.
— Nu este important cum le-am primit, my lord. Cu siguranţă, după ce aţi citit faptele, v-aţi dat seama că fiica mea nu-şi poate trăi viaţa cu fiul unui trădător. Ar ajunge o proscrisă. Tatăl marchizului nu a acţionat cu bună credinţă nici faţă de rege, nici faţă de familia Winchester, când a semnat contractul prin care fiul lui era unit cu fiica mea. Prin urmare, cer ca Sara să fie eliberată de acest legământ ridicol și ca darul să-i fie predat ei, ca o compensaţie pentru jena şi umilinţa pe care a trebuit să le sufere.
— Mă tem că va trebui să insist să ne spuneţi cine v-a dat informaţiile despre tatăl lui Nathan, repetă Sir Richards.
Winston se întoarse spre prinţ, aşteptându-i sprijinul.
— Aş prefera să nu răspund la această întrebare.
— Cred că trebuie să răspunzi, replică prinţul.
Umerii lui Winston se înmuiară.
— Fiica mea, bolborosi el. Sara ne-a scris. Ea ne-a dat informaţiile.
Sara nu scoase o vorbă. Nathan o strânse uşor, într-o încercare stângace de a o încuraja. Nu protestă deloc.
„Nu-l dezamăgi," îşi zise ea. Asta-i ceruse. Încercă să se concentreze asupra discuţiei, dar îi tot revenea în minte porunca şoptită de Nathan.
Tatăl ei venea cu tot felul de explicaţii privind motivele pentru care fiica lui ar fi fost dispusă să destăinuiască acele informaţii incriminatoare despre tatăl lui Nathan. Sara se săturase de atâtea minciuni.
Prinţul îi distrase atenţia, făcându-i semn unuia dintre oamenii care stăteau în spatele lui.
Păzitorul se duse imediat la uşa laterală şi o deschise. Intră un om scund şi slab, care-şi ţinea în mâini boneta neagră. Sara nu-l cunoştea. Era clar, însă, că tatăl ei îl recunoscuse. Nu-şi putea ascunde surprinderea.
— Cine-i acest om care ne deranjează discuţia? întrebă el.
Jalnica sa încercare de a scăpa basma curată nu avu niciun efect.
— E Luther Grant, răspunse tărăgănat Sir Richards. Cred că l-ai cunoscut, Winchester. Luther a lucrat ca ajutor în departamentul nostru. Părea atât de demn de încredere, încât i sa dat în sarcină arhiva. Singura lui datorie era aceea de a ţine în siguranţă secretele Angliei.
Apoi, tonul directorului deveni tăios.
— De-acum încolo, Luther va păzi zidurile închisorii Newgate. Din propria lui celulă.
— Jocul s-a sfârșit, interveni Caine. Grant ne-a spus că l-ai plătit ca să se uite în dosarul lui Nathan. Iar când acolo n-a găsit nimic compromiţător, s-a uitat în cel al tatălui lui Nathan.
Pe chipul lui Winston nu se citea decât dispreţ.
— Cui îi pasă cum au ieşit la iveală informaţiile? mormăi el. Nu contează decât faptul că...
— A, ba nouă ne pasă, îl întrerupse Sir Richards, Ai comis un act de trădare.
— Asta nu se pedepseşte cu spânzurătoarea? întrebă prinţul.
Winston tremura de furie.
— N-am fost niciodată necredincios coroanei! anunţă el, privindu-l pe prinţul regent. Când toţi ceilalţi politicieni din oraşul ăsta vă ridiculizau, eu v-am stat alături, ferm! Dumnezeule, v-am luat apărarea chiar şi când aţi vrut să scăpaţi de soţia dumneavoastră. Aşa-mi răsplătiţi loialitatea?
Prinţul se înroşise la faţă. Era clar că nu i plăcea să i se aducă aminte cât de nepopular fusese, nici despre încercarea de a se debarasa de nevastă. Îl privi pe Winston încruntat, clătinând din cap:
— Cum îţi permiţi să-i vorbeşti prinţului dumitale regent cu atâta insolenţă?
Winston îşi dădu seama că mersese prea departe.
— Vă rog să mă scuzaţi, my lord, îngăimă el, dar încerc cu disperare să-mi apăr fiica. Marchizul de St. James nu e destul de bun pentru ea.
Prinţul trase adânc aer în piept. Era tot roşu la faţă, dar glasul i se mai calmase când răspunse:
— Nu sunt de acord cu dumneata. Niciodată n-am manifestat un interes prea activ faţă de departamentul de război, căci mă plictiseşte enorm, dar o dată ce am citit faptele despre tatăl lui Nathan i-am cerut lui Sir Richards să-mi dea şi dosarul fiului. Nathan nu e răspunzător pentru păcatele tatălui său. Niciun om n-ar trebui să fie.
Ridicând glasul cu o octavă, adăugă:
— Altfel, şi supuşii mei m-ar putea condamna pentru slăbiciunile tatălui meu, nu-i aşa?
— Nu vă fac responsabil pentru boala tatălui dumneavoastră, îl asigură Winston.
Prinţul dădu din cap.
— Chiar aşa, mormăi el. Şi nici eu nu-l fac pe Nathan responsabil pentru greşelile comise de tatăl lui. Nu, marchizul nu are nicio vină, repetă el pe un ton obosit. Însă chiar dacă ar avea, şi-a dovedit cu prisosinţă loialitatea prin toate faptele curajoase pe care le-a săvârşit în folosul Angliei. Dacă toate secretele ar putea fi dezvăluite, Nathan ar merita titlul de cavaler pentru eroismul lui. Şi, că tot am ajuns aici, am aflat că şi Contelui de Cainewood i s-ar cuveni acelaşi tratament. Lectura dosarului mi-a ocupat aproape toată seara, Winston, iar acum, că ştiu toate faptele, pot spune că mă simt onorat să stau în aceeaşi încăpere cu aceşti doi oameni loiali şi distinşi.
Un minut, nimeni nu scoase o vorbă. Nathan o simţea pe Sara tremurând. Observă că se uita la tatăl ei şi ar fi vrut să-i spună în şoaptă că totul urma să fie bine, că niciodată n-avea s-o mai poată speria. Prinţul vorbi din nou.
— Sir Richards refuză să dea publicităţii informaţiile, şi am hotărât ca în această privinţă să-i recunosc înţelepciunea. E de-ajuns să spun că aceşti oameni se bucură de recunoştinţa mea. Iar acum, am un târg să vă propun.
Se întoarse spre director.
— Dacă Winston ne asigură că nu va scoate o vorbă despre tatăl Iui Nathan, sugerez să nu-l închidem.
Sir Richards se prefăcu că medita la această propunere.
— Eu aş prefera să-l văd spânzurat. Totuşi, decizia vă revine dumneavoastră. Eu nu vă sunt decât un umil slujitor.
Prinţul dădu din cap. Îl privi din nou pe Winston.
— Ştiu că anumite persoane din casa dumitale sunt la curent cu informaţiile despre tatăl lui Nathan. Va fi de datoria dumitale să te asiguri că vor tăcea. Răspunzi de apărarea lui Nathan împotriva oricărui asemenea scandal, căci dacă-mi ajunge la ureche cel mai mic zvon, vei fi acuzat de trădare. E clar?
Winston dădu din cap. Era atât de furios, încât abia mai putea să vorbească. Repulsia prinţului era vizibilă. Contele de Winchester ştia că n-avea să mai primească nici o funcţie importantă pe viitor. Imediat ce prinţul se dezicea de el, toţi ceilalţi aveau să-i urmeze exemplul.
Sara simţea turbarea tatălui ei. I se contractă gâtlejul şi se temu să nu i se facă rău.
— Pot să beau un pahar cu apă, te rog? îi ceru ea lui Nathan, în şoaptă.
Imediat, Nathan se duse să-i aducă de băut. Caine se ridică şi el şi-l scoase pe Luther Grant pe uşa laterală.
Winston se întoarse spre Sir Richards.
— Aş putea contesta toate astea. E vorba de cuvântul lui Grant faţă de al meu, totuşi.
Directorul clătină din cap.
— Mai avem şi alte dovezi, minţi el.
Contele de Winchester se ridică. Era clar că-l crezuse.
— Înţeleg, bombăni el. Cum aţi aflat despre Luther? îl întrebă pe prinţ.
— Ne-a spus soţia dumitale, răspunse prinţul. A venit în ajutorul fiicei ei, Winston, în timp ce dumneata încercai s-o distrugi. Pleacă, Winston. Mi se face rău când te văd.
Contele de Winchester făcu o plecăciune în faţa prinţului, îşi privi fiica o fracţiune de secundă, apoi ieşi din birou.
Sara nu mai văzuse niciodată chipul tatălui ei atât de negru de furie. O cuprinse teama. Ştia că mama ei avea să-i suporte curând efectele mâniei. Dumnezeule mare, trebuia să ajungă la ea înaintea lui.
— Vreţi să mă scuzaţi, vă rog? strigă ea, repezindu-se spre uşă. Prinţul abia dăduse din cap, când uşa se închise în urma ei.
— Credeţi că i s-a făcut rău? întrebă Sir Richards.
— Nu văd de ce i-ar fi, răspunse prinţul. Richards, adăugă el pe un ton mai blând, ştiu cum diverşii șefi de departamente şuşotesc dispreţuitor pe seama mea. Am şi eu spioni, care să mă informeze. Mai știu şi că niciodată n-ai scos o vorba rea despre mine. Deşi am fost judecat pe nedrept ca un conducător care se răzgândeşte oricând îi vine la socoteală, îţi spun acum că nu e aşa. N-am să mă răzgândesc în privinţa lui Winston, te asigur.
Sir Richards îl însoţi până la uşă.
— Vă daţi seama, my lord, că l-am minţit pe Winston când i-am spus că avem şi alte probe împotriva lui. Într-adevăr, e vorba doar de cuvântul lui Grant, faţă de al său, şi dacă ar fi să forţeze problema...
Prinţul zâmbi.
— N-o să forţeze nimic, îl asigură el pe director.
Nathan intră pe uşa laterală, cu un pahar în mână, urmat de Caine.
Prinţul tocmai plecase.
— Unde-i Sara? întrebă el.
— S-a dus până la spălător, răspunse Sir Richards.
Întorcându-se la birou, se prăbuşi pe scaun.
— Pe toţi sfinţii, ce uşor a mers! Nu puteam fi sigur de reacţia prinţului regent. De data asta, a nimerit-o bine, nu?
— Şi va rămâne de părerea asta? întrebă Caine. Sau, de mâine-ncolo, Winston va reveni în tabăra lui?
Directorul ridică din umeri.
— Mă rog să nu se răzgândească, şi presimt c-o să se ţină de cuvânt.
Caine se rezemă de marginea biroului.
— Eu tot nu pot să cred că l-ai lăsat să citească dosarele, Richards.
— Atunci, nu crede, răspunse directorul, zâmbind. I-am prezentat doar un scurt sumar al unora dintre cele mai mărunte fapte săvârşite. Nu te mai încrunta aşa, Caine. Şi tu, Nathan, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai tot învârti cu paharul ăla în mână. Faci numai apă pe covor.
— Unde întârzie Sara aşa de mult?
— Cred că nu se simţea prea bine. Mai las-o în pace câteva minute.
Nathan oftă. Se duse să umple iar paharul cu apă, în timp ce Sir Richards îl punea pe Caine la curent cu activităţile din cadrul departamentului.
Încercă să aibă răbdare, dar când trecură încă zece minute fără ca Sara să se fi întors în birou, se hotărî să se ducă după ea.
— Unde naiba-i spălătorul ăla? S-ar putea ca Sara să aibă nevoie de mine.
Sir Richards îl îndrumă spre etajul de deasupra.
— Hârtiile sunt gata pentru semnat? întrebă Caine, în timp ce Nathan se întorcea să iasă.
— Sunt pe birou, răspunse Nathan peste umăr. După ce pun mâna pe Sara şi-o aduc înapoi, terminăm totul.
— Ce romantic e! comentă Caine.
— De fapt, ceea ce se pregăteşte să facă pentru soţia lui îmi dovedeşte că are într-adevăr un suflet romantic. Cine s-ar fi aşteptat ca Nathan să se îndrăgostească?
Caine zâmbi.
— Cine s-ar fi aştepta să se îndrăgostească o femeie de el? Sara îl iubeşte la fel de mult ca şi el pe ea. Nathan e hotărât s-o ia de la început.
— Sara nu-i la spălător! strigă Nathan din uşă. La dracu', Richards, unde-ai trimis-o, pentru numele lui Dumnezeu, afară pe stradă?
Caine se ridică.
— Nathan, s-ar putea să avem o problemă... spuse el, cu glasul îngroşat de îngrijorare. Sir Richards, ce spunea prinţul despre mama Sarei?
Directorul îşi împingea deja scaunul ca să se ridice. Nu înţelegea clar despre ce pericol putea fi vorba, dar îi simţea mirosul în aer.
— Winston a întrebat cine ne spusese despre Grant. Prinţul i-a răspuns că de la soţia lui aflase numele.
Nathan şi Caine o şi luaseră la goană spre uşă.
— Winston n-ar îndrăzni să se-atingă de soţia sau de fiica lui, bombăni Sir Richards, pornind după cei doi. Credeţi că acolo s-a dus Sara, nu-i aşa? Charles, mai strigă el peste umăr, adu trăsura!
Nathan ajunse la parter, urmat îndeaproape de Caine, când Sir Richards dădea colţul palierului de deasupra.
— Nathan, doar nu-l crezi pe Winston capabil să-i facă vreun rău soţiei sau fiicei lui!
Deschizând uşa de perete şi alergând în stradă, Nathan strigă peste umăr:
— Nu, Winston nu s-ar atinge de ele! Ar lăsa pedeapsa în seama lui frate-său! Aşa lucrează ticălosul ăsta. La dracu', Caine, Sara a plecat cu trăsura ta! Dumnezeule, trebuie s-ajungem la ea înaintea lui Henry.
O birjă gonea pe stradă. Nathan nu mai aşteptă trăsura directorului. Alergă în faţa cupeului, se pregăti şi înhăţă căpestrele cailor.
Se opinti cu umărul în coastele celui mai apropiat cal. Caine împinse şi el, iar trăsura se opri scârţâind din toate încheieturile. Vizitiul fu aruncat de pe capră şi începu să strige. Muşteriul, un tânăr blond cu ochelari şi ochii mijiţi, scoase capul pe fereastră să vadă ce se întâmpla, tocmai când Nathan deschidea uşa. Până să se dezmeticească, tânărul se pomeni aruncat pe caldarâm.
Caine începu să-i strige îndrumări birjarului, în timp ce Sir Richards îl ajuta pe client să se ridice. Directorul era plin de solicitudine, până-şi dădu seama că risca să rămână pe loc. Atunci îl împinse pe tânăr iar la pământ şi sări în birjă înainte ca uşa să se închidă.
Nimeni nu scoase o vorbă pe drumul spre casa din oraş a familiei Winchester. Nathan, tremura de frică. Pentru prima dată în viaţa lui, se revolta împotriva izolării pe care şi-o impusese întotdeauna. Avea nevoie de Sara şi, Doamne sfinte, dacă i se întâmpla ceva înainte de a-i putea dovedi că era vrednic de ea, că o putea iubi la fel de mult cum merita să fie iubită, nu se credea în stare să mai continue.
În răstimpul acelor minute lungi şi insuportabile, Nathan învăţă cum să se roage. Se simţea la fel de nepriceput ca un ateu, nu-şi mai amintea nici măcar o singură rugăciune din copilărie, aşa că până la urmă cerşi doar îndurarea lui Dumnezeu. Câtă nevoie avea de ea...
Drumul până la reşedinţa mamei sale fu la fel de traumatic şi pentru Sara. Nu era în panică, ştiind că avea destul timp ca să ajungă ea cea dintâi la mama ei. Tatăl ei trebuia să treacă pe-acasă pe la unchiul Henry, făcând un ocol de cel puţin douăzeci de minute, la care se adăugau încă cincisprezece minute, cel puţin, ca să-şi întărite fratele. Dacă Henry era chinuit de mahmureala lui zilnică, mai avea nevoie de timp şi ca să-şi limpezească minţile şi să se îmbrace.
O mai mângâia, în chip ciudat, şi gândul că Nathan avea nevoie de timp ca să descopere că nu era la spălător. Ştia că, apoi, urma să vină după ea.
„Nu mă dezamăgi," îi reveni în minte porunca şoptită de el. Încercă imediat să se înfurie. Cum îndrăznea să creadă că l-ar fi dezamăgit? Cum îndrăznea...
Nu se putea înfuria cu adevărat, căci în adâncul inimii nu era deloc sigură că avea dreptul să fie indignată. Îl dezamăgise? Nu, în niciun caz. Adevărul era unul, şi simplu: Nathan n-o iubea.
O tratase cu consideraţie, trebuia să recunoască atâta lucru. Era şi un amant blând. Se purtase cu ea răbdător, delicat, şi niciodată n-o speriase de-a binelea. Nici măcar o dată.
Dar n-o iubea.
N-o învăţase să se apere, pentru că nu voia să se deranjeze cu corvoada de a-i purta de grijă. Nu voia să i se întâmple nimic rău.
Era un om bun.
Sara izbucni în lacrimi. De ce nu putea s-o iubească?
„Nu mă dezamăgi." Dacă n-o iubea, de ce-i păsa dacă-l dezamăgea sau nu? Era atât de absorbită în gânduri, încât nu-şi dădu seama că trăsura se oprise până când vizitiul lui Caine îi strigă că ajunseseră la destinaţie.
Îi ceru să aştepte şi urcă grăbită treptele. Valetul, un om angajat recent de tatăl ei, îi spuse că atât mama cât şi sora ei erau plecate în după-amiaza aceea. Sara nu-l crezu. Intră pe lângă el şi urcă grăbită scara până la etaj, ca să vadă cu ochii ei.
Jignit, valetul pufni şi se retrase în partea din spate a casei.
Dormitoarele erau pustii. Sara fu mai întâi uşurată, apoi îşi dădu seama că trebuia să şi găsească mama înaintea celor din familia Winchester. Răsfoi invitaţiile de pe masa de scris, dar niciuna nu conţinea indicii despre programul din acea după-amiază.
Se hotărî să coboare la parter şi să ia servitorii la întrebări. Tocmai ajunsese pe palier, când uşa de la intrare se deschise. Sara crezu că era mama ei, care se întorcea acasă, şi începu să coboare treptele. Se opri la jumătatea scării, când în antreu pătrunse ţanţoş unchiul Henry.
O văzu de îndată. Strâmbătura de pe chipul lui făcu să i se întoarcă stomacul pe dos.
— Tata s-a dus direct la tine, nu-i aşa? strigă Sara, cu dispreţ. Ştiam eu. Te aşteaptă la White's, nu?
Ochii unchiului ei se îngustară ca două fante.
— Maică-tii ar trebui să i se taie limba că şi-a dat în vileag bărbatul. Nu-i treaba ta, Sara. Dă-te la o parte. Am o vorbă cu maică-ta.
Sara clătină din cap.
— N-am să te las să-i vorbeşti! strigă ea. Nici acum, şi nici mâine – niciodată! Dacă trebuie s-o silesc, am s-o fac, dar va pleca din Londra. O vizită plăcută la sora ei ar fi cea mai nimerită. S-ar putea chiar să-şi dea seama că nu vrea să se mai întoarcă niciodată aici. Dumnezeule, cât aş vrea să fie aşa! Mama merită puţină bucurie în viaţa ei, şi voi avea grijă să şi-o găsească!
Henry închise uşa în urma lui, cu piciorul. Ştia că n-ar fi fost prudent s-o lovească pe Sara, căci îşi amintea cum îl ameninţase soţul ei când intrase în tavernă, ca să-şi ia mireasa.
— Întoarce-te la nemernicul cu care eşti măritată! strigă el. Victoria, vino-aici! Am să-ţi spun vreo două vorbe.
— Mama nu-i acasă. Şi acum, ieşi afară! Mi se face greaţă numai când te văd.
Henry porni să urce scara. Se opri când văzu suportul de umbrele, de alamă, din colţ. Era prea furios ca să se mai gândească la consecinţe.
Fetişcana avea nevoie de o lecţie. Doar o lovitură zdravănă, ca să-i bage minţile-n cap. Întinse mâna spre bastonul cu măciulie de fildeş. Doar o lovitură...