Sara plânse tot drumul până la destinaţie. Când birja se opri în faţa unei case de cărămidă, făcu un efort să se controleze. Cu o voce aproape normală, îi ceru vizitiului s-o aştepte.
— N-am să stau decât un minut, promise ea. După ce termin aici, mai trebuie să ajung încă într-un loc, şi am să plătesc de două ori mai mult dacă eşti atât de bun şi ai răbdare.
— Aştept cât o trebui, promise birjarul, ridicându-şi pălăria.
Sara urcă în grabă treptele şi bătu la uşă. Îi deschise un bărbat înalt şi arogant la înfăţişare, cu riduri adânci la colţurile ochilor.
— Vă pot ajuta cu ceva doamnă? se interesă valetul pe un ton trufaş, deşi lucirea din ochii lui negri indica o fire blândă.
— Trebuie s-o văd pe Lady Jade de îndată, domnule, răspunse Sara, aruncând o privire scurtă peste umăr ca să se asigure că n-o urmărea nimeni. Te rog să mă primeşti în casă.
Valetul abia avu timp să se dea la o parte. Sara se repezi pe lângă el, apoi îi ceru în şoaptă să închidă uşa şi să tragă zăvorul.
— Mă rog ca stăpâna dumitale să fie acasă, spuse ea. Nu ştiu ce-am să mă fac, dacă nu-i aici.
La acest gând, ochii i se umplură de lacrimi.
— Lady Jade e acasă azi, îi răspunse valetul.
— Slavă Domnului!
Un zâmbet îmblânzi expresia bătrânului.
— Da, doamnă, şi eu îi mulţumesc adesea lui Dumnezeu pentru că mi-a trimis-o. La să vedem, continuă el pe un ton mai repezit, pot să-i spun stăpânei mele cine o caută?
— Lady Sara! se repezi ea, apucându-l dintr-o dată de mână. Şi te rog să te grăbeşti, domnule, din clipă-n clipă mi se face tot mai frică.
Valetului i se trezise curiozitatea. Biata femeie părea hotărâtă să-i sfărâme oasele mâinii.
— Mă grăbesc cu plăcere, Lady Sara, anunţă el. Imediat ce-mi daţi drumul.
Până în acel moment nu-şi dăduse seama că-l ţinea de mână, şi se retrase imediat.
— Sunt foarte tulburată, domnule. Te rog să-mi ierţi îndrăzneala.
— Desigur, m'lady. Poate aveţi şi un nume de familie, întâmplător?
Spre marea consternare a servitorului, Sara izbucni în lacrimi.
— Am fost Lady Sara Winchester, dar am devenit Lady Sara St. James. Iar acum, mi se va schimba şi acest nume, se tângui ea. Mâine dimineaţă, nici măcar nu ştiu cine voi mai fi. O târfă, aş crede. Toţi vor crede că am trăit în păcat – dar nu e aşa, domnule, n-am făcut una ca asta, şopti ea în încheiere. N-a fost niciun păcat la mijloc.
Se întrerupse ca să-şi şteargă lacrimile, cu o batistă primită de la valet.
— O, poţi să mă numeşti târfă încă de pe acum, ca să terminăm odată. Tot va trebui să mă obişnuiesc.
Sara îşi dădu seama că se făcea de râs, când îl văzu pe valet retrăgându-se încet. Probabil credea că primise în casa stăpânei sale o femeie cu minţile rătăcite.
Contele de Cainewood tocmai intrase în hol, din biblioteca aflată în spatele casei, când îl auzi pe Sterns, valetul, întrebând-o pe vizitatoare cum se numea. Răspunsul ei bizar îl făcu să se oprească.
Sara încercă să se strecoare pe lângă valet. Îi înapoie batista udată de lacrimi, spunându-i:
— N-ar fi trebuit să vin aici, acum îmi dau seama. Îi voi trimite un bilet stăpânei dumitale. Cu siguranţă, Lady Jade e prea ocupată ca să mă primească.
— Opreşte-o, Sterns! porunci contele.
— Cum doriţi, replică valetul.
Mâinile sale prinseră umerii Sarei.
— Şi acum, m'lord?
— Întoarce-o.
Nu fu nevoie s-o forţeze. Sara se întoarse de la sine.
— Sunteţi soţul lui Lady Jade? întrebă ea, la vederea bărbatului înalt şi chipeş care stătea rezemat de balustradă.
— Vi-l pot prezenta pe stăpânul meu, Contele de Cainewood? spuse pe un ton formal valetul.
Instinctiv, în virtutea anilor de obişnuinţă, Sara făcu o reverenţă. Dar valetul o făcu să se împiedice, totuşi, când adăugă:
— M'lord, pot să v-o prezint pe Lady Sara Târfă?
Sara fu cât pe ce să cadă în genunchi. Sterns o sprijini la timp.
— A fost doar o glumă, m'lady. Nu m-am putut abţine.
Soțul lui Jade se apropie. Îi zâmbea. Acest lucru o mai încurajă.
— Mă poţi numi Caine.
— Sunt soţia lui Nathan... bâigui ea.
O privi cu un zâmbet nespus de blând.
— Am ghicit, imediat ce am văzut cât de tulburată erai. Şi am mai auzit şi când ai spus că deveniseşi o St. James, adăugă el, văzându-i expresia mirată. Bine ai venit în familia noastră, Sara.
O luă de mână şi i-o strânse afectuos.
— Soţia mea arde de nerăbdare să te cunoască. Sterns, du-te şi adu-o pe Jade, vrei? Sara, vino cu mine în salon. În timp ce-o aşteptăm pe soţia mea, ne vom putea cunoaşte mai bine.
— Dar, domnule, nu e o vizită de curtoazie, protestă Sara. Când veţi afla de ce am venit, amândoi veţi dori să mă daţi pe uşă afară.
— Îmi pare rău că ne crezi atât de neospitalieri, replică el, făcându-i cu ochiul, apoi o trase spre salon. Acum suntem rude, Sara. Spune-mi Caine, nu „domnule".
— N-am să mai fac parte multă vreme din familie, şopti ea.
— Ei, ei, nu-ncepe iar să plângi. Nu poate fi chiar atât de rău. Deci, ai venit să ni-l pârăşti pe Nathan? Mă-ntreb, de asta ce-o mai fi făcut?
Zâmbetul lui arăta că o tachina doar. La auzul numelui soţului ei, pe Sara o podidiră iar lacrimile.
— N-a făcut nimic, răspunse ea, printre suspine. Şi-n plus, niciodată nu mi-aş pârî altcuiva soţul, dacă m-ar supăra. N-ar fi loial.
— Va să zică, loialitatea este chiar atât de importantă pentru tine?
Sara dădu din cap. Apoi se încruntă.
— Şi încrederea în soţ sau soţie, murmură ea. Unii o au, alţii n-o au.
Caine nu era sigur că înţelegea ce voia să spună.
— Tu o ai? o întrebă.
— N-o mai am nici eu, declară Sara. Mi-am învăţat lecţia. Dar n-am venit aici să vorbim despre Nathan. Căsnicia noastră va lua sfârşit curând. Mai bine înţelegeţi de la început acest lucru.
Cu preţul unui considerabil efort, Caine reuşi să-şi stăpânească zâmbetul. Va să zică, tot o neînţelegere conjugală era, la urma urmei.
— Nathan poate fi cam dificil, comentă el.
— Ba bine că nu, bărbate.
Caine şi Sara se întoarseră spre uşă, în timp ce Lady Jade intra în cameră.
Sara îşi spuse că sora lui Nathan era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Avea un par arămiu incredibil, ochii la fel de verzi ca ai lui Nathan, şi tenul ca de porţelan. Pe lângă ea, Sara se simţea aproape ruşinată.
Se strădui să lase în pace problema înfăţişării, rugându-se ca Jade să nu aibă aceeaşi fire irascibilă ca a fratelui ei.
— Am venit cu veşti proaste, începu ea.
— Ştim deja că eşti măritată cu Nathan, replică tărăgănat Caine. Veste mai proastă ca asta nici că se poate. Ai parte de toată compasiunea noastră.
— Vai, ce neloial eşti, răspunse Jade, cu un zâmbet indicând că remarca soţului ei n-o supărase totuşi deloc. Caine ţine mult la fratele meu, îi explică ea Sarei, numai că nu suportă să recunoască.
Se apropie şi o sărută pe obraz.
— Nu eşti deloc aşa cum m-am aşteptat, continuă ea. Şi mă bucur. Sunt atât de încântată că te cunosc în sfârşit, Sara! Dar Nathan, unde e? Vine şi el?
Sara clătină din cap. Trebuia să se aşeze. Se prăbuşi în cel mai apropiat fotoliu.
— Nu vreau să-l mai văd niciodată, şopti ea. Decât ca să-i spun că nu vreau să-l mai văd niciodată, desigur. Of, nici nu ştiu cu ce să încep...
Jade şi Caine schimbară o privire, apoi Caine articulă mut cuvintele „probleme conjugale". Jade dădu din cap, înainte de a se aşeza pe canapeaua de brocart, unde Caine i se alătură de îndată.
— Indiferent ce a făcut, Sara, sunt sigură că veţi putea rezolva problema spre mulţumirea amândurora, spuse Caine.
— Soţul meu şi cu mine ne certam tot timpul, la începutul căsniciei, adăugă Jade.
— Nu, iubito, ne certam înainte de a ne căsători, nu după, preciză Caine.
Jade tocmai se pregătea să-l contrazică, dar Sara izbucni:
— N-am venit să discut despre căsnicia mea. Nu, am... De ce nu sunt aşa cum vă aşteptaţi?
Jade zâmbi.
— Mă temeam să nu fii... reţinută. Multe doamne din societatea noastră tind să fie superficiale. Fac mari eforturi ca să se arate cât mai plictisite. Tu, în schimb, ai nişte reacţii înviorător de spontane.
— Cred că Nathan face crize, comentă Caine, pe negândite.
— Refuz să vorbesc despre Nathan, ripostă Sara. Am venit aici ca să vă previn. Trebuie să vă pregătiţi pentru scandal.
Caine se aplecă înainte.
— Care scandal?
— Ar fi mai bine să încep cu începutul, ca să înţelegeţi, şopti ea, împreunându-şi mâinile în poală. Întâmplător, ştiţi despre condiţiile stabilite în contractul de căsnicie dintre Nathan şi mine?
Amândoi clătinară din capete. Sara lăsă să-i scape un oftat prelung.
— Regele George, binecuvântate să-i fie minţile rătăcite, era hotărât să pună capăt ranchiunei dintre familiile St. James şi Winchester. A poruncit o căsătorie între Nathan şi mine, apoi a îndulcit oţetul punând deoparte o mare avere în aur şi o bucată de pământ aflată între moşiile de la ţară ale celor două familii. Discordia datează de pe la începuturile evului mediu, dar asta nu mai are nicio importanţă acum. De fapt, pământul e mult mai râvnit decât aurul, căci este mănos, iar râul de munte care curge drept prin mijloc udă ambele moşii. Proprietarul pământului l-ar putea ruina pe celălalt moşier, lăsându-l fără apă. Potrivit contractului, comoara îi revenea lui Nathan imediat ce mă lua desoţie. După ce-i voi dărui un moştenitor, vom primi şi pământul.
Caine o privi neîncrezător.
— Câţi ani aveai când s-a semnat contractul ăsta?
— Patru. A semnat tata în locul meu, desigur. Nathan avea paisprezece ani.
— Dar e... ridicol! comentă Caine. Nu poate avea niciun temei legal.
— Regele l-a decretat legal şi obligatoriu. Episcopul era şi el de faţă, şi a binecuvântat căsătoria.
Sara nu-i putea privi pe Caine şi Jade. Partea cea mai uşoară a explicaţiei luase sfârşit, şi era timpul să ajungă la miezul problemei.
— Dacă încalc contractul, Nathan va primi totul. Iar dacă îl încalcă el, atunci toată averea îmi va reveni mie – sau, mai bine zis familiei mele. Regele ne-a jucat pe degete cu multă viclenie.
— Tu şi Nathan aţi fost pionii lui, nu-i aşa? întrebă Caine.
— Da, aşa cred şi eu. Totuşi, bănuiesc că motivele regelui au fost curate. Părea obsedat să-i împace pe toţi. Încerc să ţin minte că nu ne-a dorit decât binele.
Caine nu era de aceeaşi părere, dar îşi păstră opinia pentru sine.
— Te-am făcut să te abaţi de la subiect, spuse el. Te rog, explică mai departe, Sara. Îmi dau seama cât de mult te tulbură toate astea.
Sara dădu din cap.
— Nathan a venit să mă ia acum trei luni şi ceva. Am plecat cu corabia lui şi abia acum ne-am întors la Londra. Tatăl meu ne aştepta în port.
— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? întrebă Caine, văzând că nu continua.
— A vrut să vin acasă, cu el.
— Şi?
— Caine, interveni Jade, e clar că nu s-a dus cu tatăl ei. E aici, cu noi, pentru numele lui Dumnezeu. Sara, mie mi-e greu să înţeleg de ce voia tatăl tău să te întorci acasă. Doar ai încălca termenii contractului, nu? Nathan ar lua totul, şi nu cred că Winchesterii ar îngădui aşa ceva. Şi-n plus, presupun că Nathan şi cu tine aţi trăit împreună, ca soţ şi soţie. E prea târziu, nu-i aşa, pentru orice...
— Iubito, las-o pe Sara să ne explice, propuse Caine. Apoi, o vom întreba tot ce vrem să ştim.
— Tatăl meu a găsit o cale de a câştiga darul încălcând contractul, spuse Sara.
— Cum? se interesă Jade.
— A aflat despre tatăl vostru un lucru îngrozitor, răspunse Sara în şoaptă; îndrăzni să arunce o privire scurtă şi văzu o expresie alarmată în ochii lui Jade. Ştiai despre activităţile tatălui vostru?
Jade nu-i răspunse.
— E foarte dificil... urmă Sara.
Caine nu mai zâmbea.
— Ce anume a aflat tatăl tău?
— Că, în trecut, Contele de Wakersfield şi-a trădat ţara.
Câteva momente, nici soţul şi nici soţia nu spuseră nimic. Caine o cuprinse pe Jade cu braţul pe după umeri, într-o încercare de a o încuraja.
— Îmi pare rău că sunt nevoită să-ţi spun despre tatăl tău, continuă Sara în şoaptă. Dar trebuie să încerci să nu-l condamni. N-ai de unde să ştii ce împrejurări l-au împins pe calea pe care a luat-o.
Nu ştia ce să mai spună. Jade pălise şi părea gata să leşine. Şi Sara se simţea la fel.
— Era inevitabil să se afle, mai devreme sau mai târziu, spuse Caine.
— Deci, ştiaţi?
Jade dădu din cap.
— Nathan şi cu mine aflaserăm de mult despre tatăl nostru.
Se întoarse spre soţul ei.
— Te înşeli, Caine. Acest secret n-ar fi trebuit să iasă niciodată la iveală.
Apoi o privi din nou pe Sara.
— Cum a aflat tatăl tău?
— Da, cum? întări şi Caine. Dosarul era încuiat în arhivă. Mi s-au dat asigurări că nimeni nu va afla vreodată.
— Nathan crede că eu am aflat, şi că i-am scris familiei mele, cu vestea.
— Ştiai? întrebă Jade.
— Aceeaşi întrebare mi-a pus-o şi fratele tău, răspunse Sara, cu o nemăsurată tristeţe. N-a lipsit mult să-l mint, atât de înfricoşător se uita la mine.
— Dar ştiai? repetă cumnata ei. Şi dacă ştiai, Sara, cum ai aflat?
Sara îşi îndreptă umerii.
— Da, Jade, ştiam despre tatăl vostru. Totuşi, cum anume am aflat, nu pot să vă spun. Ar fi o trădare.
— Trădare, zici?
Jade ar fi sărit în picioare, dacă soţul ei n-ar fi ţinut-o pe scaun. Se înroşise la faţă.
— Trădare a fost să-i spui familiei tale! Strigă ea. Cum ai putut face una ca asta, Sara? Cum ai putut?
Sara nici măcar nu încercă să se apere. Dacă propriul ei soţ n-o crezuse, cum ar fi putut-o crede sora lui? Se ridică, făcând un efort s-o privească pe Jade.
— Am considerat că era de datoria mea să vin aici ca să vă previn, începu ea, fără nicio intonaţie. V-aș prezenta scuze din partea alor mei, dar m-am hotărât să-i reneg, şi oricum asta nu v-ar consola cu nimic. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.
Şi porni spre uşă.
— Unde te duci acum? o întrebă Caine.
Încercă să se ridice, dar soţia lui îl trase de mână.
— Trebuie să mă asigur că mama mea e sănătoasă, răspunse Sara. Apoi, am să mă duc acasă.
Cu aceste cuvinte, deschise uşa şi ieşi.
— Atâta despre renegarea familiei, murmură Jade. Caine, las-o să plece. Nu vreau s-o mai văd niciodată. O, Doamne, trebuie să-l găsim pe Nathan! Cred că e îngrozitor de supărat din cauza acestei trădări.
Caine îşi privi încruntat soţia.
— Nu-mi vine să cred ce aud, spuse el. Dacă te referi la scandalul care-i gata să izbucnească, pe Nathan n-o să-l deranjeze cu nimic. Jade, bărbaţii din familia St. James se simt la largul lor în toiul dizgraţiei, ai uitat? Pentru numele lui Dumnezeu, chibzuieşte temeinic. Puţin îţi păsa de ceea ce credeau ceilalţi. De ce te-ai schimbat aşa, dintr-o dată?
— Nici acum nu-mi pasă de ceea ce cred ceilalţi, în afară de tine, bărbate. Mă refeream la trădarea Sarei. Mi-a trădat fratele, de-asta cred că Nathan suferă.
— Deci, o consideri vinovată, aşa e?
Această întrebare o puse pe gânduri. Vru să confirme, apoi dădu din cap.
— Nathan a judecat-o, spuse ea. Sara ne-a spus că el crede că l-a trădat.
— Nu, o contrazise Caine, a spus că a întrebat-o dacă ştia despre tatăl lui. Jade, n-ai de unde să ştii ce gândeşte, până nu-l întrebi. Fratele tău este unul dintre cei mai cinici oameni pe care i-am cunoscut vreodată dar, ce dracu', nevastă, de la tine mă aşteptam la mai mult.
Jade făcu ochii mari.
— O, Caine, am găsit-o vinovată, nu-i aşa? Presupuneam, doar... şi nici ea nu s-a apărat...
— De ce să se apere?
— Ne-a spus că se duce acasă. Pentru o femeie care susţine că tocmai şi-a renegat familia... Crezi că e nevinovată, nu-i aşa?
— Până acum, n-am tras decât o singură concluzie. Sara îl iubeşte pe Nathan. Ajunge să te uiţi la ea, ca să-ţi dai seama. De ce s-ar fi ostenit să vină pân-aici să ne prevină, iubito? Şi acum, dă-mi drumul, te rog. Mă duc după ea.
— Prea târziu, m'lord, anunţă Sterns din hol. Trăsura a plecat deja.
— De ce n-ai oprit-o? întrebă Caine, în timp ce se repezea spre uşă.
— Eram prea ocupat să trag cu urechea, recunoscu valetul şi nici nu ştiam că voiaţi s-o opresc.
Îşi privi stăpâna.
— Nu vă supăraţi, sper, că i-am dat cumnatei dumneavoastră câţiva şilingi, Lady Sara nu avea bani, şi trebuia să plătească birja până la următoarea destinaţie.
Bătăile de la uşa din faţă îi întrerupseră. Înainte ca Sterns sau Caine să deschidă, uşa se dădu de perete şi Nathan intră val vârtej în antreu. Puţini oameni îl puteau intimida pe Sterns, dar Marchizul de St. James era unul dintre aceştia. Valetul se dădu la o parte imediat din calea lui.
Nathan salută scurt din cap, şi imediat întrebă:
— Unde-i sora mea?
— Mă bucur că te revăd, Nathan, replică tărăgănat Caine. Ce te aduce azi încoace? Ai venit să-ţi vezi fina? Olivia doarme, dar sunt sigur că răgetele tale o vor trezi cât ai bate din palme.
— N-am timp ce politeţuri, se răsti Nathan. Olivia e bine, da?
Ca un răspuns la această întrebare, de la etaj se auzi plânsul fetiţei. Sterns se încruntă spre marchiz, înainte de a porni pe scară.
— Văd eu de copil, anunţă el. O să vrea s-o legăn până adoarme iar.
Caine dădu din cap. Valetul le era mai mult ca o rudă decât ca un servitor, şi o creştea aproape numai el pe micuţa Olivia. Se înţelegeau extrem de bine, iar Caine nu era sigur care dintre ei îl domina mai mult pe celălalt.
Se întoarse să-l muştruluiască pe Nathan pentru că deranjase somnul fetiţei, dar când văzu expresia de pe chipul cumnatului său, se răzgândi. Nu-l mai văzuse niciodată aşa. Nathan părea speriat.
— Jade e în salon, îi spuse Caine.
Imediat ce Nathan intră, sora lui se ridică în picioare.
— O, Nathan, slavă Domnului că ai venit!
Merse până în faţa ei, şi-i ordonă:
— Stai jos!
Imediat, Jade se supuse.
Nathan îşi împreună mâinile la spate, spunând:
— Ţine-te să nu cazi. Winchesterii au aflat totul despre tatăl nostru, şi nu mai e mult până vei fi cu adevărat umilită. Ai priceput?
De cum o văzu dând din cap, se întoarse să plece.
— Aşteaptă! îl opri Jade. Nathan, trebuie să-ţi vorbesc.
— N-am timp! răspunse peste umăr fratele ei.
— Niciodată n-ai fost prea vorbăreţ, observă Caine. Unde te grăbeşti aşa?
— Trebuie să-mi găsesc soţia! răcni Nathan. A dispărut.
Ieşise deja pe uşă, când îi ajunseră la urechi cuvintele lui Caine:
— Fermecătoarea ta soţie tocmai a plecat de-aici.
— Sara a fost aici?
— Pentru Dumnezeu, Nathan, trebuie să urli de fiecare dată când deschizi gura? Vino înapoi în casă.
Vocea Oliviei, care se tânguia din nou, fu urmată de bufnitura unei uşi trântite, la etaj. Era clar că Sterns le trimitea mesajul de a vorbi mai încet.
Nathan reveni în hol.
— Ce-a căutat nevastă-mea aici?
— Voia să ne vorbească.
— Şi de ce-ai lăsat-o să plece, omule? La naiba – unde s-a dus?
Caine îi făcu semn cumnatului său să intre în salon şi închise uşile înainte de a-i răspunde.
— Sara venise să ne avertizeze. Nu s-a exprimat la fel de direct ca tine, adăugă el, sec.
— Ţi-a spus unde se ducea?
Jade veni grăbită şi îl luă de mână. Dădu să răspundă, dar se opri, când Caine clătină din cap.
— O să-ţi spunem unde s-a dus Sara după ce te aşezi şi stai de vorbă cu noi, anunţă Caine. Una la mână, Nathan, ai să te porţi civilizat. E clar?
— N-am timp de fleacuri. Trebuie s-o găsesc pe Sara. Vrei neapărat să-ţi rup braţul ca să-mi dai informaţiile de care am nevoie?
— Sara e în siguranţă, răspunse Caine, adăugând în sinea lui: „doar dacă nu cumva lupii se mănâncă într-adevăr între ei". O cuprinse pe Jade de umeri, conducând-o înapoi la canapea.
Observă că Nathan nu-i urma.
— Stai jos, ordonă el, pe un ton mult mai ferm. Am vreo două întrebări să-ţi pun, Nathan, şi n-am să-ţi spun unde s-a dus Sara, până nu aflu răspunsurile.
Nathan ştia că n-avea niciun rost să-l contrazică. Şi nici dacă-şi stâlcea în bătaie cumnatul n-ar fi rezolvat nimic. Caine n-ar fi făcut decât să-l bată şi el până la sânge, Ar fi pierdut timpul degeaba, iar la sfârşit Caine tot n-ar fi cedat.
Era doar unul dintre motivele pentru care Nathan îl admira pe soţul surorii lui.
— De ce naiba nu poţi să semeni mai mult cu Colin? întrebă el încruntat, aşezându-se. Jade, te-ai măritat cu cine nu trebuia. Frate-său e mult mai înţelegător.
Sora lui zâmbi.
— Nu m-am îndrăgostit de Colin, Nathan.
Apoi îşi privi soţul:
— Nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Nathan atât de furios. Tu l-ai văzut?
— În regulă, mormăi Nathan. Întrebaţi-mă ce vreţi să ştiţi.
— Spune-mi cum au aflat Winchesterii despre tatăl nostru.
Nathan ridică din umeri.
— N-are nicio importanţă cum a ieşit adevărul la iveală.
— N-are pe dracu'! i-o reteză Caine.
— Crezi că Sara le-a spus rudelor ei?
— Probabil că da.
— De ce? întrebă Jade.
— De ce le-a spus, sau de ce cred eu că le-a spus? i-o întoarse Nathan.
— De ce crezi că le-a spus. Şi nu mă mai lua pe ocolite, Nathan. Văd bine că subiectul ăsta te stânjeneşte, dar n-am să mă las până nu aflu, aşa că n-ar strică să-mi răspunzi de-a dreptul.
— Sara e femeie, replică Nathan.
Îşi dădu seama ce prostie spusese aproape în acelaşi timp cu sora lui.
— Şi eu sunt femeie, ripostă Jade. Ce legătură are asta cu ceea ce discutam?
— Da, sigur că eşti femeie. Dar tu eşti altfel, Jade. Tu nu te porți ca o femeie.
Pe chipul lui Caine se citea exasperarea.
— Nathan, n-ai învăţat nimic despre femei, în tot timpul pe care l-ai petrecut cu Sara?
— Caine, n-o condamn, susţinu Nathan. Sunt încă puţin cam supărat pe ea, dar numai fiindcă nu vrea să recunoască faptul că le-a spus. N-ar fi trebuit să mă mintă. Totuşi, probabil că...
— Lasă-mă să ghicesc, îl întrerupse Caine. Probabil n-a avut încotro.
— Părerile tale despre femei au fost întotdeauna îngrozitoare, remarcă Jade. N-aveam idee că vei deveni atât de dezorientat.
Dându-şi seama că ridicase tonul, făcu un efort să se calmeze, întrebând:
— Fiindcă e o Winchester ai atât de puțină încredere în ea?
Caine pufni.
— Râde ciob de oală spartă! Dacă Nathan n-are încredere în soţia lui, pentru că e o Winchester, e clar că nici ea n-ar trebui să aibă încredere în el.
Nathan devenea tot mai stânjenit cu fiecare întrebare. Familia lui îl silea să reevalueze convingerile pe care le nutrise ani de zile.
— Sigur că Sara are încredere în mine, mormăi el. Aşa cum am mai spus, n-o condamn.
— Dacă mai spui o singură dată că probabil n-a avut încotro, cred c-am să te strâng de gât, Nathan, îl preveni Jade.
Nathan clătină din cap.
— Toate întrebările astea n-au niciun rost.
Dădu să se ridice, dar următoarea întrebare a lui Caine îl opri.
— Şi dacă e nevinovată? Nathan, îţi dai seama ce-ar însemna asta?
Mai mult tonul cumnatului său, decât întrebarea rostită, îi atrase lui Nathan atenţia.
— Ce sugerezi? îl întrebă.
— Sugerez că, dacă întâmplător te înşeli în privinţa Sarei, înseamnă că altcineva a pus mâna pe dosarul tatălui tău. Iar de aici reiese că acel cineva a ajuns în Departamentul de Război, a pătruns în sanctuarul interior şi a intrat în arhiva secretă. Se prea poate să avem de-a face cu alt trădător. În arhiva aia sunt ţinute cele mai bine păzite secrete ale Angliei. Nathan, şi dosarul tău e acolo, la fel ca al lui Colin, şi al meu. Toţi suntem în pericol.
— Te repezi să tragi concluzii pripite! declară Nathan.
— Nu, frate, tu ai tras concluzii pripite, murmură Jade. Caine, trebuie să aflaţi adevărul cât mai curând posibil.
— Al dracu'lui să fiu dacă n-am să-l aflu! anunţă Caine, privindu-l din nou pe Nathan. Sara ne-a spus că se duce acasă. Totuşi, a părut să se contrazică. A zis că vrea s-o vadă pe mama ei, şi apoi va merge acasă.
— Şi ne-a mai spus şi că şi-a renegat familia, completă Jade. Am avut sentimentul că remarca asta te-a inclus şi pe tine, Nathan.
Fratele ei pornise deja spre antreu.
— Dacă trebuie să fac bucăţi toată casa din oraş a Winchesterilor, de la acoperiş până-n temelii, pe cinstea mea c-am s-o fac! răcni el.
— Vin şi eu cu tine, se oferi Caine. S-ar putea să-ţi iasă în întâmpinare mai mulţi Winchesteri, nu doar câţiva.
— N-am nevoie de ajutorul tău, replică Nathan.
— Puţin îmi pasă dacă ai nevoie sau nu, că tot am să vin.
— La naiba, îmi pot purta luptele şi singur, fără să se amestece alţii.
Caine nu se lăsă.
— Am să te las să porţi singur lupta cea mare, frate, dar la Winchesteri vin şi eu.
Sterns tocmai începuse să coboare scara, când Nathan mugi:
— Despre ce naiba vorbeşti, Caine?
Vaietul disperat a fetiţei răsună până în hol. Fără să se oprească, Sterns se întoarse şi porni înapoi spre etaj.
— Care-i lupta cea mare? vru Nathan să ştie, în timp ce deschidea uşa din faţă ca să iasă.
Caine îl urmă îndeaproape.
— Lupta pentru a o recuceri pe Sara, răspunse el.
Nathan simţi un fior de îngrijorare. Şi-l alungă imediat.
— La naiba, Caine, vorbeşte mai încet. Îmi deranjezi fina.
Lui Caine îi veni dintr-o dată să-l strângă de gât.
— Nathan, sper ca Sara să te facă să suferi. Dacă există dreptate pe lumea asta, n-are să te ierte până n-ai să te târăşti în genunchi!
Nathan nu demolă reşedinţa familiei Winchester, dar sparse totuşi vreo două uşi încuiate. În timp ce Caine stătea de gardă în hol, Nathan căută metodic prin toate camerele, de sus şi până jos.
Norocul era de partea lui. Contele şi Belinda erau plecaţi, în căutarea Sarei, fără îndoială. Nu l-ar fi putut opri, desigur, dar ar fi fost posibil să-l deranjeze puţin. Nici mama Sarei nu-l stânjeni. Femeia căruntă şi firavă stătea lângă şemineul din salon, aşteptând tăcută ca marchizul să-şi termine căutările.
Lady Victoria Winchester l-ar fi putut ajuta pe Nathan să câştige mult timp, spunându-i că Sara îi făcuse doar o scurtă vizită şi plecase deja, dar Marchizul de St. James o intimida atât de tare, încât îi pieriseră şi curajul, şi graiul.
Caine şi Nathan tocmai plecau, când mama Sarei strigă după ei:
— Sara a fost aici, dar a plecat acum douăzeci de minute!
Nathan uitase de prezenţa ei. Porni spre ea, dar se opri în mijlocul camerei, când femeia se chirci de frică.
— V-a spus unde se ducea? întrebă el încet.
Mai făcu un pas, apoi se opri din nou.
— Doamnă, nu vă fac niciun rău. Sunt îngrijorat pentru Sara, şi aş dori s-o găsesc cât mai curând posibil.
Blândeţea din glasul lui o ajută să se reculeagă.
— De ce vreţi s-o găsiţi? Mi-a spus că nu vă mai pasă de ea, domnule.
— Mie îmi spune de câteva săptămâni tocmai contrariul, replica el.
Mama Sarei clătină încet din cap, cu o tristeţe vizibilă. Semăna puţin cu sora ei, Nora, dar Nora avea o mare poftă de viaţă, pe când Victoria arăta ca o femeie speriată şi învinsă.
— De ce vreţi s-o găsiţi pe Sara?
— De ce? Fiindcă e soţia mea.
— E adevărat că vreţi să se întoarcă doar ca să puteţi primi darul regelui? Sara mea e hotărâtă să găsească o cale ca să puteţi avea şi pământul, şi comoara, domnule. Dar nu vrea nimic de la dumneavoastră.
Ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
— L-aţi distrus inocenţa, m'lord. A avut atâta încredere în dumneavoastră, toţi anii aceştia... Amândoi am nedreptăţit-o pe Sara mea.
— Sara a avut întotdeauna numai vorbe bune de spus despre dumneavoastră, doamnă, răspunse Nathan. Nu consideră că aţi fi nedreptăţit-o.
— O numeam mica mea pacificatoare. Când a crescut, adeseori se lupta ea în locul meu. Mi-era mult mai uşor, înţelegi.
— Ba nu înţeleg nimic, răspunse Nathan. Cu cine se lupta?
— Gâlcevi de familie. Soţul meu, Winston, îl antrena adesea pe fratele lui, Henry, în certurile noastre personale. Sara îmi ţinea partea, ca să egaleze sorţii.
Nathan clătină din cap.
Dintr-o dată, mama Sarei îşi îndreptă umerii, încruntată.
— Sara merită să-şi găsească liniştea şi bucuria. N-o să se aşeze la un loc, ca mine. Şi nici aici n-o să se mai întoarcă. E foarte dezamăgită de noi, toţi.
— Doamnă, trebuie s-o găsesc.
— Va să zică, sunteţi îngrijorat? Ţineţi la ea, măcar puţin?
Nathan dădu din cap.
— Sigur că sunt îngrijorat. Sara are nevoie de mine.
În sfârşit, Lady Victoria zâmbi.
— Poate că şi dumneavoastră aveţi nevoie de ea. Mi-a spus că se ducea acasă, adăugă. Cred că ia dumneavoastră voia să se întoarcă. A spus că mai are de rezolvat unele amănunte, înainte de a părăsi iar Londra.
— Nu părăseşte nici o Londră, declară aspru Nathan.
Caine se apropie.
— S-ar putea ca Sara să se fi dus la casa ta din oraş?
Cumnatul său îl privi încruntat.
— N-am nici o casă în oraş, nu mai ştii? A ars până-n temelii, graţie câtorva asociaţi de-ai tatălui meu.
Caine dădu din cap.
— La naiba, Nathan, unde s-o fi dus? Tu unde locuieşti?
Nathan se întoarse spre mama Sarei.
— Vă mulţumesc pentru ajutor. Am să vă trimit vorbă imediat ce o găsesc pe Sara.
Ochii femeii se umplură de lacrimi. Îl însoţi pe Nathan până la uşă.
— Sara mea vă iubeşte încă de când era mică. A, n-o recunoştea decât faţă de mine, desigur. Restul familiei şi-ar fi râs de ea. Mereu îi plăcea să viseze. Dumneavoastră eraţi cavalerul ei în armură imaculată.
— Care cu fiecare clipă se pătează tot mai mult, comentă Caine.
Nathan nu-l luă în seamă.
— Vă mulţumesc încă o dată, Lady Winchester.
Caine era uimit de tandreţea din glasul lui. Când îl văzu făcând o plecăciune formală în faţa bătrânei, îi urmă exemplul.
Amândoi ieşiseră pe uşă şi tocmai coborau treptele, când mama Sarei şopti pe urmele lor:
— Se numeşte Grant. Luther Grant.
Caine şi Nathan se răsuciră în loc.
— Ce-aţi spus? o întrebă Nathan.
— Omul care a aflat despre tatăl dumneavoastră, explică Lady Winchester. Numele lui este Luther Grant. Lucrează ca paznic, iar soţul meu i-a plătit o sumă mare de bani ca să se uite prin dosare. Întâmplător am auzit toate astea, adăugă ea. O să vă fie de vreun folos?
Nathan amuţise. Caine dădu din cap.
— Vă mulţumim. Ne-aţi ajutat să câştigăm considerabil de mult timp, vă asigur.
— De ce ne-aţi spus? întrebă Nathan.
— Fiindcă n-a fost just. De data asta, Winston a mers prea departe. Pe soţul meu îl biruieşte lăcomia, şi nu se gândeşte ce efect pot avea planurile lui asupra altora. Nu pot lăsa ca Sara să tragă iar ponoasele de pe urma lui. Vă rog, să nu afle nimeni că v-am spus. Mi-ar crea mari probleme.
Şi închise uşa, înainte ca oricare dintre ei să răspundă.
— E îngrozită de soţul ei, şopti Caine. Mi se făcea rău, când vedeam ce tristeţe i se citea în ochi. Nicio femeie n-ar trebui să-şi trăiască viaţa aşa, în ghearele fricii.
Nathan dădu din cap. Dar nu se gândea la mama Sarei şi, când se întoarse spre Caine, nu-şi putu ascunde teama.
— Unde s-o caut acum, Caine? Unde s-o fi dus? Dumnezeule, dacă i se întâmplă ceva, nici nu ştiu ce-am să mă fac... M-am obişnuit s-o am cu mine.
Caine se întrebă dacă îndărătnicul său cumnat ştia că o iubea pe Sara.
— O s-o găsim, Nathan, îi promise el. Cred că mai întâi ar trebui să ne întoarcem în port. S-ar putea să aibă Colin ceva ştiri pentru noi.
Când ajunseră pe cheu, asfinţea.
Străzile erau cufundate în umbre portocalii, iar în biroul firmei Emerald Shipping Company ardeau lumânările.
Imediat ce Nathan şi Caine intrară, Colin sări de pe scaun atât de repede, încât un junghi de durere îi străbătu piciorul beteag.
— A găsit-o cineva pe Sara? îl întrebă Caine.
Colin dădu din cap.
— Ne-a găsit ea pe noi.
Avea fruntea îmbrobodită de transpiraţie şi respira adânc, încercând să-şi alunge durerea. Nathan îl aşteptă să se mai liniştească, apoi întrebă:
— Cum adică, ne-a găsit?
— S-a întors aici.
— Şi-atunci, unde naiba e acum? întrebă Caine.
— A cerut s-o ducă cineva acasă. Jimbo şi Matthew au plecat cu ea. Sara s-a întors pe " Seahawk ".
Oftatul de uşurare al lui Caine răsună în toată încăperea.
— Deci, pentru ea, „Seahawk" e „acasă", nu?
— E singura casă pe care am avut-o vreodată, mormăi Nathan ursuz, deşi începea să se simtă mai uşurat.
— Cred că asta înseamnă că Sara nu-ţi poartă pică, observă Caine, rezemându-se de birou. Păcat, remarcă el, zâmbindu-i fratelui său. Abia aşteptam să-l văd pe Nathan exersând.
— Ce să exerseze? întrebă Colin.
— Mersul în genunchi.