În ziua când aruncară ancora în apele din jurul insulei din Caraibe unde locuia Nora, Sara află că soţul ei mai avea două titluri. Nu era doar Marchiz de St. James, ci şi Conte de Wakersfield.
Şi mai era şi Pagan.
Fu atât de uluită de această veste, încât se prăbuşi efectiv pe pat. Nu voise să tragă cu urechea, dar spiraiul cabinei era deschis, iar cei doi marinari vorbeau în gura mare. Doar când glasurile lor continuară dintr-o dată pe şoptite, Sara începu să fie atentă la ceea ce discutau.
Refuză să creadă ce auzise, până când intră şi Matthew în conversaţie, vorbind pe cel mai firesc ton despre prada pe care o împărţiseră după ultimul atac.
La auzul acestor cuvinte, fu nevoită să se aşeze. La drept vorbind, era mai mult înspăimântată decât îngrozită. Se temea numai şi numai pentru Nathan, şi de fiecare dată când se gândea la riscurile pe care şi le asuma când pornea să jefuiască o altă corabie i se făcea rău de la stomac. Şi-l imagină mergând spre eşafod, dar nu-şi îngădui decât o singură dată să se gândească la această posibilitate înfricoşătoare.
Ar fi fost complet deznădăjduită, dacă n-ar fi auzit ultimul comentariu al lui Chester. Marinarul recunoştea cât se bucura că lăsaseră în urmă pirateria. Majoritatea oamenilor erau pregătiţi să-şi întemeieze familii, şi puteau începe cu succes, folosindu-şi câştigurile adunate.
Fu atât de uşurată, încât începu să plângă. Din câte reieşea, Nathan înţelesese că mergea pe căi greşite. Se ruga la Dumnezeu să fie aşa. Nu suporta gândul să-l piardă. Îl iubea de atâta vreme, iar viaţa fără mormăielile şi răstelile lui – și fără dragostea lui – ar fi fost prea infernală ca să şi-o închipuie, măcar.
Sara îşi petrecu aproape toată ziua făcându-şi griji pentru Nathan. Nu-şi putea alunga temerile. Dacă vreunul dintre oameni îl trăda? Recompensa pusă pe capul lui Pagan era enormă. „Nu, nu, nu te gândi la asta," îşi zise. Oamenii îi erau foarte loiali. Da, observase imediat. De ce să caute necazul cu lumânarea? Ce era sortit să se întâmple avea să se întâmple indiferent cât de mult sau de puţin se frământa ea dinainte. Orice-ar fi fost, avea să-i stea alături soţului ei şi să-l apere în toate felurile posibile.
Oare Matthew îi mărturisise Norei trecutul lui tenebros? Şi, dacă da, îi spusese şi că Nathan era Pagan? Sara conchise că n-avea să afle niciodată. Era hotărâtă să nu spună nimănui, nici chiar iubitei sale mătuşi, ceea ce aflase. Urma să ducă taina cu ea până-n mormânt.
Când Nathan coborî s-o ia cu el la debarcare, o găsi aşezată pe marginea patului, cu privirea în gol. În cabină era cald ca într-un cuptor, dar Sara dârdâia. Crezu că nu se simţea bine. Era palidă la faţă, însă cel mai mult îl îngrijora faptul că nu scotea o vorbă.
Se alarmă şi mai mult când Sara păstră aceeaşi tăcere şi în luntrea care-o ducea spre cheu. Îşi ţinea mâinile împreunate în poală şi nu părea deloc curioasă să privească împrejurimile.
Aşezată alături, Nora vorbea întruna, tamponându-şi fruntea cu batista şi făcându-şi vânt cu evantaiul.
— Va trece o zi, două, până să mă obişnuiesc iar cu căldura, remarcă ea. Că tot veni vorba, Nathan, la vreo jumătate de milă distanţă de casa mea e o cascadă foarte frumoasă. Apa curge de pe munte, şi e curată ca un zâmbet de copil. Jos se formează un iaz, şi trebuie neapărat să-ţi faci timp s-o aduci pe Sara până acolo, la o baie.
Apoi se întoarse spre nepoata ei.
— Sara, poate cu ocazia asta vei învăţa şi tu să înoţi.
Sara nu-i răspunse. Nora o înghionti, ca să-i atragă atenţia.
— Scuză-mă, ce-ai spus? întrebă fata.
— Sara, la ce visezi?
— Nu visez la nimic, replică ea, privindu-l pe Nathan, încruntată.
Nathan nu ştiu ce să înţeleagă.
— Nu se simte bine, îi spuse el Norei.
— Ba mă simt foarte bine! replică Sara.
Expresia Norei era vizibil îngrijorată.
— De-o vreme-ncoace, eşti teribil de preocupată, remarcă ea. Te supără căldura?
— Nu, răspunse Sara, cu un mic oftat. Mă gândeam doar la... unele lucruri.
— La ceva anume? insistă Nora.
Sara continua să-l privească pe Nathan. Acesta înălţă o sprânceană, întrebător.
Nora le întrerupse duelul de priviri, repetând propunerea:
— Spuneam că ar fi o ocazie excelentă să înveţi să înoţi.
— Am să te învăţ eu, se oferi Nathan.
Sara îi zâmbi.
— Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar nu cred că vreau să învăţ. Nu e nevoie.
— Cum să nu fie nevoie? Vei învăţa înainte să plecăm înapoi spre Anglia.
— Dar nu vreau să învăţ, insistă ea. N-am nevoie să ştiu să înot.
— Cum adică, n-ai nevoie? Fii sigură că ai nevoie să înoţi!
— De ce?
Văzând cât de sincer nedumerită era, Nathan se mai calmă.
— Sara, dacă ştii să înoţi, nu te vei teme niciodată de înec.
— Nici acum nu mă tem, replică ea.
— La dracu', ar fi cazul să te temi!
Nu înţelegea de ce era atât de nervos.
— Nathan, n-am să mă înec.
Această afirmaţie îl descumpăni din nou.
— De ce?
— N-ai să mă laşi tu, răspunse ea zâmbind.
Rezemându-şi mâinile pe genunchi, Nathan se aplecă înainte.
— Ai dreptate, începu el pe un ton rezonabil. Nu te-aş lăsa să te îneci.
Sara dădu din cap, apoi se întoarse spre Nora.
— Ei, vezi, Nora? Zău că nu e nevoie să...
Nathan o întrerupse:
— Totuşi, cum rămâne cu momentele când n-am să fiu lângă tine?
Îl privi exasperată.
— Atunci n-am să intru în apă.
Soţul ei trase adânc aer în piept.
— Şi dacă vei cădea în apă întâmplător?
— Nathan, asta parc-ar fi discuţia aia când insistai că trebuie să mă apăr... remarcă ea, pe un ton bănuitor.
— Este exact acelaşi subiect. Nu vreau să-mi fac griji pentru tine. Vei învăţa să înoţi, şi cu asta am terminat.
— Nora, observi cum ţipă la mine tot timpul?
— Nu încerca să mă amesteci şi pe mine în discuţie. N-am să ţin partea nimănui.
Soţul şi soţia rămaseră tăcuţi. Nimeni nu mai scoase o vorbă, până când ajunseră pe cheu.
În sfârşit, Sara privi în jur.
— O, Nora, şopti ea. Totul e chiar... mai verde şi mai luxuriant decât îmi aminteam.
Paradisul tropical era smălţuit vibrant în toate culorile curcubeului. Sara privea spre colinele unduitoare din depărtare.
Razele soarelui pătrundeau printre palmieri, scăldând mulţimea de flori delicate roşii care împestriţau pajiştile până către munte.
Case de lemn, zugrăvite în nuanţe pastelate de roz şi verde, cu acoperişuri de ţiglă arămie, se înălţau pe fundalul colinelor. Sara ar fi vrut aibă timp pentru a încerca să redea pe hârtie tabloul creat de Dumnezeu. Îşi dădu seama aproape imediat că nu putea reproduce acea capodoperă, şi lăsă să-i scape un uşor oftat.
Nathan veni lângă ea. Uimirea inocentă de pe faţa ei îi tăie respiraţia.
— Sara? o întrebă, când îi observă lacrimile din ochi. S-antâmplat ceva?
Fără să-şi ia privirea dinspre coline, Sara îi răspunse:
— E magnific, nu-i aşa, Nathan?
— Ce e mangific?
— Tabloul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, șopti ea. Uită-te la dealurile acelea. Vezi cum le încadrează soarele, ca într-o ramă? O, Nathan, e într-adevăr miraculos!
— Miraculoasă eşti tu... murmură Nathan. Nu vezi decât frumuseţea din lume.
Emoţia puternică din glasul lui o uimi pe Sara, făcând-o să-i zâmbească.
— Aşa crezi?
Dar momentul trecu. Cât ai clipi, Nathan redeveni sever, poruncindu-i să nu mai viseze cu ochii deschişi. Sara se întrebă dacă avea să-l înţeleagă vreodată. Trecu lângă Nora, pornind pe podişca de scânduri care cobora spre stradă, cu gândul la personalitatea derutantă a soţului ei.
— Sara dragă, iar te încrunţi. Începe să te deranjeze arşiţa?
— Nu, mă gândeam doar ce om nedumeritor e bărbatul meu. Îmi închipuiam că trebuie să aibă grijă de mine, dar poate că m-am înşelat. Cred că ar continua să mă preţuiască şi dacă aş putea să mă apăr.
— Pare să fie foarte mândru de eforturile tale, răspunse Nora. Chiar vrei să fii la discreţia unui bărbat? Gândeşte-te la mama ta, Sara. Nu e măritată cu un bărbat atât de atent ca Nathan.
Mătuşa ei îi dăduse o temă de gândire. Sara nu ţinuse seama de posibilitatea ca Nathan să reiasă ca fiind un om crud. Dar dacă aşa era?
— Va trebui să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus acum, şopti ea.
Nora o bătu pe dosul mâinii.
— Vei înţelege singură totul, draga mea. Şi nu te mai încrunta aşa, o să te doară capul. Mai bine spune, nu-i aşa că-i o zi foarte frumoasă?
Pe pasarelă stăteau câţiva bărbaţi. Cu toţii se holbară la Sara când trecu pe lângă ei. Nathan îi privi încruntat, iar când unul scoase un fluierat de admiraţie, îi sări ţandăra. Din mers, îi trânti un dos de palmă peste faţă.
Lovitura îl aruncă pe nefericit în apă. Auzind plescăitul, Sara se uită peste umăr, într-o doară. Nathan îi zâmbi. Surâse şi ea, înainte de a întoarce capul la loc.
Când Nathan ajunse în dreptul lor, toţi ceilalţi se dădură la o parte, cu excepţia unuia, care avea nasul borcănat şi ochii mijiţi.
— Bună bucăţică, să n-am parte dacă te mint! remarcă el.
— E a mea, mârâi gros Nathan.
În loc să-l pocnească şi pe acest nesimţit, îi dădu un brânci de pe podeţ.
— Băiete, da' ştiu că eşti cam protector, nu? comentă Jimbo tărăgănat. Nu-i decât o nevastă.
— Femeia asta nu-şi dă seama cât de atractivă e, bombăni Nathan. În niciun caz n-ar umbla aşa, dac-ar observa cum se zgâiesc la ea netrebnicii ăştia.
— Şi cum umblă? întrebă Jimbo.
— Ştii al naibii de bine ce vreau să spun! Felul cum îşi mişcă şoldurile...
Nu continuă, revenind la cuvintele dinainte ale lui Jimbo:
— Şi nu-i „doar o nevastă", Jimbo – e nevasta mea!
Jimbo îşi spuse că-l zădărâse destul. Băiatul era negru de furie.
— După cum se-arată, nu cred c-o să găsim de ce avem nevoie ca să reparăm catargul.
Cuvintele i se adeveriră curând. După ce o trimise pe Sara să se instaleze acasă la Nora, Nathan porni cu Jimbo în explorarea satului.
Înţelese imediat că trebuia să caute un port mai mare. Potrivit hărţilor, cel mai apropiat se afla la două zile de drum.
Nathan ştia că soţia lui n-avea să se bucure, şi în timp ce urca panta colinei se hotărî să-i spună cât mai repede că trebuia să plece, ca să treacă imediat peste inevitabila scenă.
Fu cam surprins când ajunse acasă la Nora. Se aşteptase să găsească o căsuţă, dar locuinţa bătrânei era o clădire cu etaj, de trei ori mai mare decât crezuse el. Pereţii erau zugrăviţi în roz pal, iar veranda din faţă şi de pe margini era vopsită în alb.
Sara stătea într-un balansoar, lângă uşă. Urcând treptele, Nathan anunţă:
— Mâine plec cu jumătate din echipaj.
— Înţeleg.
Sara încercă să-şi controleze expresia. Dintr-o dată, o cuprinsese panica. Dumnezeule mare, iar pleca la pradă? Nora îi spusese că insula era aproape de ascunzătoarea piraţilor. Oare Nathan voia să-şi revadă foştii complici, ca să pornească într-o ultimă aventură?
Trase adânc aer în piept, ca să se calmeze. Ştia că trăgea concluzii pripite, dar nu se putea stăpâni.
— Trebuie să mergem într-un port mai mare, Sara, ca să luăm materialele de care avem nevoie pentru reparaţiile de pe „Seahawk".
Nu credea o vorbă. Nora locuia într-un sat pescari, pentru numele lui Dumnezeu, iar aceștia aveau cu siguranţă destule materiale. Totuşi, nu-şi exprimă gândul. Când Nathan avea să fie gata să-i spună că el era Pagan, urma s-o facă. Până atunci, era hotărâtă să se poarte ca şi cum l-ar fi crezut.
— Înţeleg, şopti ea din nou.
Nathan era surprins de uşurinţa cu care cedase – ba chiar, puțin îngrijorat. Toată ziua se purtase straniu. Se rezemă de balustrada verandei şi o aşteptă să continue.
Sara se ridică şi intră în casă.
O ajunse din urmă în antreu.
— N-am să lipsesc mult, îi spuse el.
Sara merse mai departe. Ajunsese la etaj, când Nathan o prinse de umeri.
— Sara, ce te-a apucat?
— Nora ne-a dat a doua cameră pe stânga, Nathan. Am împachetat doar câteva lucruri, dar poate ar fi bine să pui câţiva oameni să-mi aducă şi cufărul.
— Sara, n-ai să stai aici atât de multă vreme, replică Nathan.
— Înţeleg.
„Şi dacă mori, pe mare?" îi venea să strige la el." Atunci ce-am să mă fac, Nathan? S-ar osteni cineva să vină până aici ca să-mi spună?"
Îi dădu mâinile la o parte şi-şi continuă drumul, Nathan o urmă din nou.
Dormitorul avea două ferestre deschise spre mare, între care se afla un pat cu baldachin şi cuvertură multicoloră. Un fotoliu de catifea verde stătea oblic lângă dulap. Sara se duse grăbită într-acolo şi începu să-şi agaţe rochiile înăuntru.
Nathan se rezemă de uşă, privind-o lung.
— În regulă, Sara, te frământă ceva şi vreau să ştiu ce anume.
— Nu mă frământă nimic, răspunse ea, cu vocea tremurându-i, fără să se întoarcă. Călătorie plăcută, bărbate. La revedere.
Lui Nathan îi venea să urle.
— Nu plec până mâine.
— Înţeleg.
— Încetezi odată să mai tot zici „înţeleg, înţeleg"?! mugi el. La dracu', Sara, nu mă mai trata cu atâta răceală! Nu-mi place, să ştii!
Se întoarse spre el, încruntată.
— Nathan, ţi-am cerut de nenumărate ori să nu mai drăcuieşti în prezenţa mea, fiindcă nici mie nu-mi place, dar asta nu te opreşte, nu-i aşa?
— Nu-i acelaşi lucru, mormăi el.
— Dacă tot ţii să foloseşti atât de mult blasfemiile, va trebui să presupun că-ţi dăruiesc o satisfacţie imensă.
Făcu o pauză, zâmbindu-i.
— Aşa că m-am hotărât să vorbesc și eu cu păcat, ca să-mi pun teoria la încercare. Să vedem dacă-ţi place să-ţi auzi soţia vorbind atât de vulgar.
Râsul lui n-o descurajă deloc.
— Singurele cuvinte vulgare pe care le ştii tu sunt „naiba" şi „dracu" ', Sara, fiindcă pe altele nu le-am rostit în prezenţa ta. Am avut măcar atâta consideraţie, adăugă ei, înclinând din cap.
— Te-am auzit folosind şi alte cuvinte, când nu ştiai că eram pe punte. Şi am mai auzit şi vocabularul pestriţ al membrilor echipajului.
Nathan începu iar să râdă. Gândul că soţioara lui delicată ar fi folosit cuvinte spurcate îl amuza enorm. Un strigăt al lui Matthew le întrerupse discuţia:
— Nora vă cheamă pe amândoi în salon!
— Coboară tu, spuse Sara. Eu mai am de pus la loc doar două rochii. Spune-i că vin imediat.
Cu un oftat, Nathan porni spre uşă.
Sara avu ultimul cuvânt. Pe un ton nespus de vesel, strigă în urma lui:
— Nathan, afară e cald ca toţi dracii, nu?
— La naiba, chiar aşa! răspunse el peste umăr.
Pe canapeaua de brocart din salon stătea așezat, lângă Nora, un vizitator. Matthew stătea în picioare lângă fereastră. Nathan dădu din cap spre el, în semn de salut, apoi se apropie de Nora.
— Nathan dragă, aş dori să-ţi fac cunoştinţă cu reverendul Oscar Pickering.
Se întoarse spre oaspetele ei, adăugând:
— Nepotul meu este Marchizul de St. James.
Nathan abia îşi putu stăpâni râsul. Era o ocazie prea bună pentru a o lăsa să-i scape.
— Sunteţi cleric? întrebă el cu un zâmbet larg.
Nora nu-l mai văzuse niciodată pe Nathan atât de binevoitor. Ba chiar, îi strânse mâna vicarului. Se aşteptase să fie la fel de stânjenit ca Matthew. Acesta, sărmanul, arăta de parcă ar fi avut mâncărici.
Sara intră în salon tocmai când Nathan se aşeza într-unul dintre fotoliile din faţa canapelei, zâmbind ca proasta-n bâlci.
— Oscar e noul regent numit al satului, tocmai îi spunea Nora lui Nathan.
— Vă cunoaşteţi de mult timp? întrebă Nathan, înainte de a o zări pe Sara în uşă.
— Nu, răspunse vicarul, abia ne-am cunoscut, dar am insistat ca mătuşa dumneavoastră să-mi spună pe nume.
Sara se apropie şi făcu o reverenţă în faţa musafirului. Noul funcţionar guvernamental era un om slab, cu ochelari rotunzi cocoţaţi pe rădăcina nasului. Purta o cravată albă scrobită, veston negru şi pantaloni până la genunchi, şi avea un aer foarte auster.
Părea puţin cam condescendent, căci îşi ţinea capul dat pe spate şi o privea pe Sara prin ochelari. Tot arunca priviri şi spre Nathan, cu un aer clar de dispreţ.
Sara nu-l simpatiza deloc.
— Draga mea, începu Nora, aş dori să ţi-l prezint...
— Se numeşte Oscar, Sara, o întrerupse Nathan, şi e noul regent al satului.
Omisese intenţionat faptul că omul era şi vicar.
— Oscar, această tânără încântătoare este nepoata mea – şi soţia lui Nathan, desigur: Lady Sara.
Pickering dădu din cap şi indică scaunul de lângă Nathan:
— Încântat de cunoştinţă, Lady Sara.
Sara zâmbi conştiincioasă. Probabil îl strângeau ochelarii, căci vorbea pe nas, cu un glas foarte ascuţit.
— Ar fi trebuit să cer în scris o audienţă, continuă Pickering, dar întâmplător ieşisem să-mi fac plimbarea zilnică, şi nu m-am putut abţine când am văzut toată agitaţia de-aici. Înţelegeţi, m-a învins curiozitatea. Pe veranda dumneavoastră stau câţiva oameni foarte suspecţi la înfăţişare, Lady Nora, şi v-aş sfătui să puneţi servitorii să-i alunge imediat. Înţelegeţi, nu trebuie să ne amestecăm cu cei inferiori nouă. Nu se face.
În timp ce rostea aceste cuvinte, Pickering îl privea încruntat pe Matthew. Sara era uimită de grosolănia lui. Nu era atât de manierat pe cât ar fi vrut să se creadă, căci nu se deranjase să se ridice în picioare la apariţia ei. Omul era un prefăcut.
Agitată, luă un evantai de pe masă, îl desfăcu dintr-o mişcare a încheieturii mâinii şi începu să-şi facă vânt.
— Nimeni n-o să alunge pe nimeni, anunţă Nathan.
— Oamenii fac parte din echipajul marchizului, adăugă şi Nora.
Sara se duse până lângă Matthew.
Era o demonstraţie de loialitate din partea ei, iar Matthew îi făcu încet cu ochiul, semn că-i înţelesese jocul. Sara zâmbi şi ea. Apoi, Nathan îi atrase atenţia.
— Soţia mea tocmai comenta ce cald e afară, spuse el alene, cu un zâmbet diabolic. Cum spuneai, nevastă? o întrebă, pe cel mai nevinovat ton.
— Nu mai ţin minte... bâigui ea.
Expresia de satisfacţie ce se ivi pe chipul soţului ei o făcu să se răzgândească.
— A, ba da, acum îmi amintesc. Am spus că e cald al naibii. Nu sunteţi de aceeaşi părere, domnule Pickering?
Ochelarii regentului căzură pe vârful nasului. Matthew părea la fel de surprins. Nathan nu mai zâmbea. Surâsul Sarei deveni dulce ca mierea.
— Canicula face întotdeauna să mă doară capul ca toţi dracii, declară ea.
Observă din nou reacţiile. Matthew o privea de parcă tocmai ar fi văzut că avea mai multe nasuri pe faţă.
Scumpul ei soţ o fulgera din privire. Nu, nu era de ajuns. Voia să-l învingă total, şi să-i smulgă promisiunea că niciodată n-avea să mai vorbească urât.
Se rugă ca Nora să înţeleagă când avea să-i explice. Cu un oftat prelung, se rezemă de pervazul ferestrei.
— Da, azi e foarte cald, în aia a mă-sii.
Nathan sări din fotoliu.
Sara fu încântată să repete:
— Am spus că e foarte cald, în aia a mă-sii.
— Destul! strigă Nathan.
Matthew fu nevoit să se aşeze. Nora începu să tuşească, pentru a-și ascunde râsul.
Domnul Pickering se ridicase de pe canapea şi mergea grăbit spre uşă, cu o carte în mâini.
— Trebuie să plecaţi aşa de repede, domnule Pickering? întrebă Sara, acoperindu-şi zâmbetul cu evantaiul.
— Da, da, trebuie... se bâlbâi musafirul.
— Vai, dar ce grăbit sunteţi! remarcă ea, coborându-şi evantaiul, în timp ce pornea spre antreu. Parcă v-ar fi dat cineva un şut în...
Mâna lui Nathan îi acoperi gura. I-o dădu la o parte.
— Voiam să spui că i-a dat cineva un şut în dos.
— Aiurea! replică Nathan.
— Sara, ce Dumnezeu te-a apucat? strigă Nora, din salon.
Sara se apropie grăbită de mătuşa ei.
— Te rog să mă ierţi. Sper că nu te-am necăjit prea tare, Nora, dar lui Nathan îi place să folosească vorbe necuviincioase, şi m-am gândit să fac şi eu o încercare. Oricum, nu-mi prea plăcea acest nou funcţionar guvernamental, mărturisi ea. Dar dacă doreşti, desigur, alerg după el să-mi prezint scuzele.
Nora clătină din cap.
— Nici mie nu-mi plăcea, recunoscu ea.
Se prefăceau a nu-l observa pe Nathan, care stătea în faţa lor. Sara se trase puţin mai aproape de Nora. Se simţea în pericol de a fi croită în orice moment.
Nervoasă, îi drese vocea şi, cu preţul unui mare efort, zâmbi mai departe, în timp ce întreba:
— Ce carte ţinea în mână domnul Pickering? l-ai împrumutat unul dintre romanele tale, mătuşă? Nu cred c-o să ţi-l mai dea înapoi. Nu mi se pare deloc demn de încredere.
— Nu era un roman, ci Biblia, răspunse cu un zâmbet blând Nora. O, cerule, ar fi trebuit să-ţi explic de la început.
— Ce să-mi explici? Vrei să spui că omul acela înfumurat poartă asupra lui o Biblie? Dacă asta nu se numeşte făţărnicie, nu ştiu ce altceva e.
— Sara, majoritatea clericilor umblă cu Biblii.
Sara nu înţelese din primul moment.
— A clericilor? Nora, parcă mi-ai spus că e regentul nou numit.
— Da, dragă, e funcţionar al guvernului, dar întâmplător mai e şi pastorul singurei biserici din sat. A trecut ca să ne invite la liturghiile lui duminicale.
— O, Doamne! se tângui Sara, închizând ochii.
Câteva clipe, nimeni nu scoase o vorbă. Nathan continua să-şi privească încruntat soţia. Sara continua să fie roşie la faţă, iar Nora continua să-şi înăbuşe râsul. Apoi glasul gros al lui Matthew rupse tăcerea:
— Acum chiar c-ai dat-o-n aia a mă-sii, Lady Sara.
— Gura, Matthew! ordonă Nathan.
O apucă pe Sara de mână şi o trase de pe canapea.
— Parcă-mi şi imaginez ce subiect va avea predica lui de duminica viitoare, anunţă Nora, începând să râdă. O, Doamne, am crezut că mor, când ai remarcat pe-un ton aşa de firesc...
— Mie nu mi se pare deloc amuzant, interveni Nathan.
— Ştiai? îl întrebă Sara, în acelaşi timp.
— Ce să ştiu?
— Că Pickering e preot?
Încet, Nathan dădu din cap.
— Nu mai tu eşti de vină! ţipă Sara. În veci nu m-aș fi făcut aşa de râs, dacă nu m-ai fi provocat. Acum ai înţeles ce voiam să spun? Vei înceta să mai foloseşti blasfemii?
Nathan îşi aruncă braţul pe după umerii soției lui şi o strânse lângă el.
— Nora, te rog să scuzi vorbele urâte ale nevestii-mii. Şi acum, explică-mi cum să ajung la cascada aceea.
Aruncă o privire spre Sara.
— Vei lua prima lecţie de înot, Sara, şi dacă mai scoţi un singur cuvânt obscen, îţi jur c-am să te las să te îneci.
Frunzişul era des, iar mireasma aromată a florilor umplea văzduhul. Sara avea senzaţia că ajunsese în centrul unui caleidoscop multicolor. Era într-adevăr în paradisul, iar această comparaţie o duse cu gândul şi la şarpe.
Nathan tocmai ridicase o creangă care tăia drumul pe cărare şi-i făcu semn Sarei s-o ia înainte.
— N-ar trebui să fiu atentă la şerpi? întrebă ea în şoaptă.
— Nu.
— De ce? continuă Sara, sperând să audă că pe insulă nu trăiau asemenea lighioane scârboase.
— Am să fiu eu atent în locul tău.
Teama îi crescu şi mai mult.
— Ce-ai să faci dacă te muşcă un şarpe? îl întrebă, în timp ce trecea pe lângă el.
— Am să-l muşc şi eu, răspunse alene Nathan.
Aceste cuvinte glumeţe o făcură să râdă.
— Ai fi în stare, nu?
Oprindu-se brusc, scoase o exclamaţie de încântare.
— O, Nathan, ce frumos e aici!
În sinea lui, Nathan îi dădu dreptate. Cascada se rostogolea peste pietrele netede, spumegând în eleşteul de jos.
O luă iar de mână şi o conduse spre cornişa de stâncă din spatele cascadei. Locul era ca o peşteră ascunsă şi, când ajunseră în mijloc, apa îi acoperi ca o perdea de argint.
— Dezbracă-te, Sara, până văd eu cât de adâncă e apa aici.
Nu-i dădu timp să-l contrazică, începând să-şi scoată cizmele.
Sara puse pe piatra din spatele ei cele două mere pe care le luaseră la plecarea de-acasă, întinse mâna spre cascadă şi constată surprinsă că nu era atât de rece pe cât se aşteptase.
— Am să stau aşezată aici cu picioarele în apă, anunţă ea.
— Scoate-ţi hainele, Sara.
Întorcându-se să-i răspundă, văzu că se dezbrăcase de tot. Nelăsându-i timp nici măcar să roşească, Nathan dispăru prin cortina de apă în iazul de jos.
Sara îi împături hainele şi le puse lângă peretele de stâncă.
Apoi îşi scoase rochia, pantofii, ciorapii şi jupoanele. Rămase doar cu cămaşa pe ea.
În sfârşit, se aşeză pe margine, lăsând apa să-i curgă peste picioare. Tocmai începea să se relaxeze, când Nathan o prinse de glezne şi o trase în apă. Senzaţia era prea delicioasă ca să protesteze.
Soarele lumina strălucitor, iar stropii de apă sclipeau pe umerii bronzaţi ai lui Nathan, căruia apa îi ajungea până la piept. Era atât de limpede, încât se vedea fundul lacului. Coapsele musculoase ale lui Nathan îi atraseră imediat atenţia. Îl cuprinse cu braţul, rezemându-şi obrazul pe umărul lui.
— Eşti foarte încrezătoare, şopti el. Stai pe picioarele tale. Să vedem dacă apa-ţi acoperă capul.
Sara se supuse. Apa îi ajungea până la gură, dar când îşi lăsă capul pe spate, putu respira fără greutate.
— E plăcut, nu-i aşa? îl întrebă.
Nathan încerca să se concentreze asupra lecţiei de înot pe care voia să i-o dea, dar trupul ei îl stânjenea. Cămaşa subţire i se mula pe sâni, şi nu voia altceva decât să facă dragoste cu ea, cât putea de dulce.
— În regulă, începu el pe un ton repezit. Primul lucru pe care-l ai de învăţat e cum să pluteşti.
Sara se întrebă de ce stătea încruntat, apoi renunţă să-l mai contrazică.
— Dacă aşa spui tu...
— Trebuie să-mi dai drumul, Sara.
Imediat se conformă, iar apa îi acoperi capul. Ieşi iar la suprafaţă, bolborosind. Nathan o ridică de talie, apoi îi ordonă să se întindă pe spate. Nu peste mult, Sara plutea fără ajutorul lui. Era mult mai mulţumită de ceea ce reuşise decât lăsa să se vadă.
— Mi-ajunge pentru o zi, anunţă ea.
Îl luă de braţ ca să-şi ţină echilibrul, apoi încercă să-l tragă înapoi spre margine.
Nathan o strânse în braţe. Cu mişcări blânde, îi dădu părul la o parte din faţă. Sânii ei moi i se frecau de piept. Sara nu-şi dădu seama de intențiile soţului ei, până când cămaşa îi coborî la nivelul taliei. Deschise gura să protesteze, dar el o amuţi cu un sărut prelung, umed. Sunetul cascadei îi acoperi mârâitul gros, pătimaş.
— Te doresc.
— Eu te-am dorit întotdeauna, Nathan, şopti ea.
— Acum, Sara. Te doresc acum.
Îl privi cu ochi mari.
— Aici?
Nathan dădu din cap.
— Aici, răspunse el cu glas scăzut, răguşit. Aici şi acum, Sara. Nu vreau să mai aştept.
În timp ce-i vorbea, îi ridică picioarele în jurul mijlocului său. O săruta cu patimă, iar Sara nu mai putea nici măcar să vorbească. Îi înfipse în umeri unghiile şi scoase un mic oftat de plăcere, când Nathan începu s-o pătrundă. Se strânse în jurul lui.
Fură cât pe ce să se înece. Nici unuia nu-i păsa. Iar după ce-şi aflară împlinirea, rămaseră amândoi secătuiţi de extazul prin care trecuseră.
Zăceau pe cornişa de piatră, prea vlăguiţi ca să se mai mişte. Cu un mare efort, Nathan reuşi să se salte în coate. Când îi văzu expresia dusă, zâmbi.
— Dacă acum cădem în apă, o să ne-necăm.
Sara îi zâmbi printre lacrimi. Întinse mâna şi-i atinse buzele.
— N-ai lăsa niciodată să mi se întâmple ceva. Trebuie neapărat să pleci mâine?
Nathan începuse să se ridice, dar întrebarea ei îl opri.
— Da.
— Înţeleg.
Dumnezeule, ce trist îi suna tonul!
— Ce anume înţelegi?
Când Sara încercă să-şi întoarcă faţa, îi ridică bărbia.
— Sara?
Pentru că nu-l putea întreba de-a dreptul dacă pleca la pradă, preferă să nu spună nimic.
— O să-ţi fie dor de mine, nevastă?
Tandreţea din privirea lui era nemărginită.
— Da, Nathan, şopti ea. O să-mi fie tare dor.
— Atunci, vino cu mine.
Făcu ochii mari, uimită.
— M-ai... m-ai lăsa să vin cu tine? se bâlbâi ea. Dar asta înseamnă că nu te duci să... Am tras o concluzie pripită. Totul a rămas în urma ta.
— Sara, ce tot vorbeşti?
Îi trase capul în jos, să-l sărute.
— Mă bucur că mă iei cu tine, atâta tot, îi explică ea.
Apoi se ridică în capul oaselor, rezemându-se de trupul lui.
— Acum nu mai e nevoie să vin şi eu. Mi-e de-ajuns să ştiu că m-ai lua.
— Nu mai vorbi în doi peri! îi ordonă Nathan. Și dacă stau să mă gândesc, aş vrea să-mi explici ce s-a petrecut azi în capul tău.
Erai supărată de ceva. Spune-mi de ce anume.
— Mă temeam că n-ai să-te mai întorci la mine, izbucni Sara.
Era o minciună, desigur, dar arogantul ei soț n-avea de unde să ştie. Ba chiar, părea foarte mulţumit de ceea ce auzea.
— Niciodată n-aş uita să mă întorc la tine, replică el. Dar mă refer la ceea ce-a fost înainte, Sara.
— Înainte de ce?
— Înainte de a şti că urma să plec după materiale. Încă de pe-atunci te purtai ciudat.
— Îmi părea rău că urma să mă despart de Nora. O să-mi lipsească, Nathan.
Nathan o privi crunt, încercând să ghicească dacă spunea adevărul sau nu.
Apoi Sara îi zâmbi, spunându-i că voia să intre din nou în apă.
— Încă nu ştiu chiar atât de bine să plutesc.
Își petrecură aproape toată după-amiaza la eleșteu. Merele şi le mâncară în timp ce coborau de pe munte.
Pielea delicată a Sarei începuse deja să se înroșească, iar faţa-i era învăpăiată ca asfințitul.
Nora îi întâmpină în uşa bucătăriei.
— Matthew, Jimbo şi cu mine am mâncat de cină, aşa că... Dumnezeule, Sara, eşti roşie ca o sfeclă! Vai, copilă, ce-ai să te mai chinuieşti la noapte! Ce-oi fi avut în cap?
— Nu m-am gândit la soare, răspunse Sara. Mă simţeam atât de bine...
— Ce-aţi făcut, aţi înotat tot timpul?
— Nu, răspunse Nathan.
Când soţia lui îi aruncă o privire, zâmbi, apoi se corectă:
— Adică, da, am...
— Plutit! completă Sara. Vin imediat, mătuşă, mă duc doar să mă schimb şi să mă pieptăn. Nu trebuia să ne aştepţi, adăugă ea peste umăr, pornind grăbită spre scară.
Nathan o ajunse lângă treapta de jos. O întoarse încet cu faţa spre el, îi ridică bărbia şi sărută. Era un sărut prelung, stăruitor, care-o făcea să leşine. Nu-i stătea în fire să se arate atât de afectuos în faţa altora, şi niciodată n-o sărutase când nu voia să facă dragoste cu ea... sau să-i închidă gura. Întrucât arăta prea obosit ca să mai facă dragoste din nou, Sara nu putea trage decât o singură concluzie: Nathan se purta afectuos fiindcă aşa voia el.
Fu şi mai nedumerită când se aplecă spre ea şi-i şopti la ureche:
— Credeam că ceea ce-am făcut toată după amiaza se numeşte „dragoste", nevastă, dar dacă tu preferi să-i spui „plutit", n-am nimic împotrivă.
Sara nu coborî la cină. După ce Nathan o ajutase să-şi scoată rochia, avusese senzaţia că se umfla toată, iar la gândul de a mai lua vreo haină peste pielea arsă de soare îi venea să țipe.
Nora îi aduse o sticlă cu alifie verde. Sara făcu mari eforturi să se stăpânească, în timp ce Nathan îi aplica loţiunea cleioasă pe spate şi umeri. Noroc că n-o arsese soarele şi în faţă. Dormi pe burtă, iar când nu mai putu suporta frisoanele, dormi pe Nathan.
A doua zi, când o sărută la despărţire, Nathan nu făcu nici un comentariu grosolan. Parcă nici n-ar fi văzut masca de pastă verde care-i acoperea faţa.
Sara îşi petrecu următoarele două zile cu mătușa ei.
Reverendul Pickering veni să le facă încă o vizită. De data asta, se purtă mult mai civilizat, iar Sara îi explică de ce vorbise atât de vulgar în prezenţa lui. Pickering zâmbi, uşurat de această mărturisire, iar atitudinea faţă de mătușa Nora îi deveni mult mai cordială.
În timpul vizitei, reverendul menţionă că în dimineaţa următoare pleca o corabie spre Anglia. Sara se duse imediat la biroul Norei şi scrise o epistolă pentru mama ei.
Îi povesti aventurile prin care trecuse, îi spuse cât de fericită era şi se lăudă că Nathan era mai bun, atent şi iubitor soţ.
Reverendul Pickering luă cu el misiva, ca să i-o dea căpitanului navei.
A doua zi dimineaţa, când Nathan se întoarse, Sara fu atât de fericită să-l vadă încât izbucni în lacrimi.
Petrecură o zi liniştită împreună şi adormiră îmbrăţişaţi. Sarei nu-i venea să creadă că era posibil să fie atât de fericită. Căsnicia cu Nathan era un adevărat paradis. Nimic nu le putea distruge dragostea. Nimic.
Ar fi vrut ca toată lumea să poată fi la fel de fericită şi, într-o seară, le spuse Norei şi lui Matthew acest lucru. Stăteau toţi trei în fotoliile de răchită de pe verandă, aşteptându-l pe Nathan să se întoarcă.
— Cred că Matthew şi cu mine știm prea bine ce vrei să spui, răspunse Nora. Nu numai tinerii cunosc dragostea, iubito. Matthew, vrei un brandy?
— Îl aduc eu, se oferi Sara.
— Stai cuminte, o temperă Nora, pornind spre uşă. Încă mai ai arsuri. Ţine-i companie lui Matthew. Vin imediat.
Imediat ce uşa se închise în urma ei, Matthew şopti:
— E prea bună pentru mine, Sara, dar n-am să mă descurajez doar pentru atâta lucru. Imediat ce-mi pun treburile în ordine, mă voi întoarce să-mi trăiesc restul zilelor cu mătuşa ta. Ce zici de ăsta?
Sara bătu din palme.
— O, Matthew, găsesc că e o veste minunată! Trebuie să organizăm nunta înainte de a pleca spre Anglia. Nu vreau să lipsesc.
Matthew păru stânjenit.
— Păi, acuma, ştii, Sara, n-am vorbit tocmai despre o nuntă, nu-i aşa?
Imediat, Sara sări de pe scaun.
— Fă bine şi vorbeşte şi despre nuntă, Matthew, altfel nici n-ai să te mai întorci vreodată aici. O noapte de pasiune, mai treacă meargă, domnule, dar dacă plănuieşti să-ţi trăieşti tot restul zilelor în păcat, asta-i cu totul altceva. Gândeşte-te la reputaţia Norei!
— Da' mă gândesc la reputaţia Norei, se apără Matthew. N-ar putea să se mărite cu mine. Nu s-ar cuveni. Nu-s destul de vrednic.
Se ridică şi rămase cu privirea spre mare. Sara se apropie şi-l împunse în burtă cu degetul.
— Ba eşti vrednic de mama dracului! Să nu cutezi să te înjoseşti în faţa mea, domnule!
— Sara, am dus o viaţă... cam pestriţă... se bâlbâi Matthew.
— Şi?
— Şi nu-s decât un marinar amărât.
Sara ridică din umeri.
— Primul soţ al Norei a fost grăjdar. Şi cred că era la fel de pestriţ cum te socoteşti tu. Nora a fost nespus de fericită cu Johnny al ei. Pesemne îi plac bărbaţii pestriţi. Mi-a mărturisit că ai o inimă bună şi sensibilă, Matthew. Ştiu că o iubeşti. Trebuie să te iubească şi ea, altfel nu te-ar fi primit în patul ei. Cum îi spuneam lui Nathan nu demult, asta ar rezolva multe probleme. Unchiul Henry n-ar mai trimite pe nimeni după Nora, dacă ar şti că are cine s-o apere. Iar eu voi fi foarte mândră să te numesc „unchi".
Matthew se simţea umilit de atâta încredere. Scoase un oftat fericit.
— În regulă, spuse el. Am s-o întreb pe Nora. Dar trebuie să-mi promiţi că ai să fii de acord dacă Nora spune nu. Ne-am înţeles?
Sara îşi aruncă braţele pe după gâtul lui şi-l cuprinse strâns.
— N-o să spună nu, şopti ea.
— Nevastă, ce dracu' faci acolo? Matthew, ia-ţi imediat labele de pe ea!
Atât Sara cât şi Matthew ignorară ordinul răstit al lui Nathan. Abia după ce-i dădu lui Matthew un sărut cast pe obraz, Sara se retrase.
Apoi veni spre Nathan, care stătea pe treapta de sus, şi-i zâmbi obraznic.
— Acum trebuie să ne ducem sus, bărbate. Matthew vrea să rămână singur cu Nora.
Fu nevoită să-l tragă cu forţa în casă. Nathan ţinea morţiş să afle de ce-o găsise cu braţele pe după gâtul marinarului.
— Am să-ţi explic totul când ajungem în dormitor.
Anunţul se făcu a doua zi dimineaţa. Nora acceptase să devină soţia lui Matthew. Sara ghici acest lucru imediat ce-i văzu zâmbetul radios.
Matthew spuse că trebuia să se întoarcă în Anglia pentru scurt timp, ca să-şi pună treburile în ordine şi să-şi vândă casa. N-avea s-o ia pe Nora cu el, desigur, ca să nu-i pună viaţa în pericol.
Voia să se căsătorească înainte de plecare şi, de vreme ce Nathan era hotărât să ridice ancora într-o săptămână, nunta fu programată pentru duminica următoare.
Avu loc o ceremonie simplă. Sara plânse tot timpul, iar Nathan îşi petrecu aproape tot timpul ştergându-i lacrimile.
O găsea cea mai exasperantă femeie.
Era ridicol de sensibilă.
Era scandalos de inocentă.
Era... perfectă.