Votul fu unanim. Nimeni nu voia ca Sara să fie dezamăgită.
Piraţii fură aruncaţi peste bord şi lăsaţi să înoate până înapoi la corabia lor.
Totuşi, Nathan avu ultimul cuvânt – sau, mai bine zis, ultima faptă. Ordonă să fie pregătite două tunuri şi, cu mare satisfacţie, făcu o ditamai gaura în corabia piraţilor. Când Sara întrebă ce era cu acel zgomot, i se spuse că nu făceau decât să-şi descarce tunurile.
„Seahawk" suferise şi ea avarii. Majoritatea stricăciunilor care aveau nevoie de reparaţii imediate se aflau deasupra liniei de plutire. Aceleaşi pânze pe care Sara fusese cât pe ce să le distrugă cu umbrela fuseseră sfâşiate în două de o ghiulea inamică.
Oamenii lucrau zâmbind – mare minune! — ba chiar îşi aruncaseră şi colierele de usturoi. Se simţeau din nou în siguranţă, convinşi că blestemul fusese înlăturat.
Stăpâna lor le salvase pielea. Până şi ursuzul Chester îi închina osanale.
Sara se duse cu Matthew s-o aducă pe Nora din cală, şi abia atunci îşi aminti de captivii legaţi jos. Nathan o aşteptă să se întoarcă pe punte, după care îi trânti fiecăruia câte un pumn în burtă. Gemetele lor îi atraseră Sarei atenţia, dar când îşi întrebă soţul ce se întâmplase, acesta nu făcu decât să ridice din umeri, după care-i ajută binevoitor pe prizonieri să-şi ia zborul peste parapet.
Cu mare plăcere, Sara îi povesti totul Norei, care o lăudă pentru curajul şi iscusinţa ei.
— Ştii că Nathan nu mi-a spus o vorbă de felicitare? replică Sara. Ai crede...
— Aş crede că n-a avut timp să-ţi mulţumească, Sara, şi nu mă îndoiesc c-o va face. E puţin cam...
— Încăpăţânat?
Nora zâmbi.
— Nu, draga mea, nu încăpăţânat, doar mândru.
Sara îşi spuse că era câte puţin din amândouă. Emoţia trecuse, dar mâinile începură să-i tremure. Îi venea şi rău de la stomac, iar obrazul lovit o durea îngrozitor. Totuşi, n-avea de gând s-o alarmeze pe Nora, aşa că nu-i spuse nimic.
— Ştiu că ai auzit şuşotelile care te compară cu sora lui Nathan, continuă mătuşa ei.
Nu auzise asemenea zvonuri, dar n-o contrazise, ca s-o facă să continue.
— Jade a fost stăpâna acestei corăbii multă vreme, spuse ea, iar oamenii îi erau foarte credincioşi.
— Ştiu că te-ai simţit lezată de comentariile lor, copilă, spuse Nora.
— La care comentarii te referi? Am auzit atât de multe...
— A, că plângi tot timpul... Jade nu plângea niciodată. Îşi ţinea emoţiile ferecate în suflet, sau aşa se laudă Matthew. Şi era foarte curajoasă. Am auzit nişte povestiri extraordinare despre isprăvile ei şi ale oamenilor! Dar pe toate astea le ştii, continuă Nora, cu un gest. N-am adus vorba despre ele ca să crezi că oamenii te-ar mai considera inferioară, Sara. Ba chiar dimpotrivă, mai ales acum. Azi le-ai cucerit şi inimile, şi loialitatea. Pe viitor nu vor mai face comparaţii, pun prinsoare. Au văzut că eşti întru totul la fel de curajoasă ca Jade a lor.
Sara se întoarse să intre în cabină.
— Cred c-am să mă odihnesc puţin, mătuşă, şopti ea. Toate emoţiile astea m-au obosit.
— Eşti într-adevăr cam palidă, Sara. A fost o dimineaţă extraordinară, nu-i aşa? Cred c-am să-l caut pe Matthew, să stăm împreună câteva minute, dacă nu-i prea ocupat. Apoi, am să mă odihnesc şi eu.
Rochia albastră a Sarei zăcea pe podeaua cabinei. Imediat ce închise uşa şi o văzu, îşi aminti cum o mânuise piratul – şi toate cuvintele spurcate pe care le rostiseră.
În sfârşit, începea să înţeleagă tot ce s-ar fi putut întâmpla.
— Nu trebuie să mă gândesc la toate posibilităţile, şopti ea cu voce tare. Nathan ar fi putut să fie ucis.
Trebuia să facă ceva, ca să-şi alunge spaima din minte. Curăţi cabina, apoi se spălă şi ea. Când termină, tremurul îi mai trecuse. Apoi îşi văzu în oglindă vânătaia de pe faţă. Groaza o lovi din nou, în plin. Cum ar fi putut trăi vreodată fără Nathan? Dacă nu s-ar fi gândit să ia pistoalele cu ea, în cală? Dacă rămânea acolo, cu Nora, şi n-ar fi...
— O, Doamne... şopti ea. Totul e o maimuţăreală. Sunt atât de laşă...
Aplecându-se peste spălător, se privi în oglindă.
— O laşă urâtă.
— Ce-ai spus?
Nathan intrase fără să facă niciun zgomot. Sara tresări, apoi se întoarse spre el, încercând să-şi ascundă sub păr obrazul învineţit.
Îşi dădu seama că plângea. Nu voia, totuşi, ca Nathan să observe. Porni spre pat, cu capul plecat.
— Cred c-am să trag un pui de somn, şopti ea. Sunt frântă de oboseală.
Nathan îi tăie calea.
— Lasă-mă să-ți văd fața, porunci el.
Îşi puse mâinile pe şoldurile ei. Sara continua să stea cu capul plecat, aşa că nu-i vedea decât creştetul. Şi îi simţea tremurul.
— Te doare, Sara? o întrebă el, cu glasul înăsprit de îngrijorare.
Sara clătină din cap, nevrând nici acum să-l privească. Îi dădu la o parte mâna cu care încerca să-i ridice bărbia.
— Nu mă doare deloc, minţi ea.
— Atunci, de ce plângi?
Tandreţea din glasul lui o făcu să tremure şi mai tare.
— Nu plâng, răspunse în şoaptă. Acum aş vrea să mă odihnesc, Nathan.
— Ba mai întâi ai să-mi spui ce te tulbură, îi ordonă el.
În sfârşit, Sara izbucni în lacrimi.
— Nici acum nu plângi? întrebă exasperat Nathan.
Dădu din cap, la pieptul lui.
— Jade nu plânge niciodată.
— Ce-ai spus?
Nu voia să repete. Încercă să se îndepărteze de el, dar Nathan n-o lăsă. Era mai puternic, mai hotărât. O ţinu strâns cu un braţ şi-i ridică bărbia. Cu blândeţe, îi dădu părul la o parte din dreptul feţei. Când îi văzu vânătaia umflată de pe obraz, expresia-i deveni ucigaşă.
— Ar fi trebuit să-l omor, pe ticălosul ăla, şopti el.
— Sunt o laşă.
Când Nathan o privi neîncrezător, Sara dădu din cap cu înverşunare.
— Aşa este, Nathan. Nu mi-am dat seama până azi, dar acum ştiu adevărul despre mine însămi. Nu semăn deloc cu Jade. Oamenii au dreptate. Nu mă ridic la înălţimea ei.
Era atât de surprins, încât nu-şi dădu seama că-i dăduse drumul decât când Sara se întoarse şi porni spre pat. Se aşeză pe marginea acestuia, cu privirea în jos.
— Acum am să dorm puţin, şopti ea din nou.
În veci n-avea s-o poată înţelege. Clătinând din cap, Nathan încercă să-şi stăpânească zâmbetul.
Sara îşi acoperea iar vânătaia de pe obraz cu părul. Era clar c-o făcea să se simtă jenată.
— Nu sunt doar laşă, Nathan, ci şi urâtă. Jade are ochi verzi, nu? Oamenii spun că părul ei e roşu ca focul. Jimbo mi-a zis că e frumoasă.
— De ce naiba vorbim acum despre sora mea? întrebă Nathan.
Imediat, îşi regretă tonul arţăgos. Voia să înţeleagă amărăciunea Sarei, nu s-o accentueze şi mai mult. Continuă cu blândeţe:
— Nu eşti laşă.
Îl privi, încruntată.
— Atunci, de ce-mi tremură mâinile, şi de ce simt că-mi vine să vărs? În clipa asta mi-e aşa de frică, şi nu mă pot gândi decât la ceea ce ţi s-ar fi putut întâmpla ţie.
— Ce mi s-ar fi putut întâmpla?
Mărturisirea ei îl uimea, îl făcea să se simtă umilit.
— Sara, şi tu ai fost în pericol.
Ca şi cum nu l-ar fi auzit, Sara continuă:
— Ar fi putut să te omoare.
— N-au făcut-o.
Începu să plângă din nou. Nathan oftă. Avea nevoie de timp. O simplă negare nu era de ajuns. Trebuia s-o atingă. Şi simţea şi el nevoia atingerii ei. Începu să se dezbrace, rămânând doar cu pantalonii pe el. Tocmai se pregătea să şi-i scoată, când se hotărî să nu-şi dezvăluie încă intenţiile. N-ar fi făcut decât să-i abată atenţia, şi dorea să rezolve problema mai întâi.
Când Nathan se aşeză din nou, Sara se ridică. Îl privi cum se instala comod pe pat, cu spatele rezemat de căpătâiul acestuia, un picior întins înainte şi celălalt îndoit din genunchi. Apoi o trase în faţa lui şi o ajută să se aşeze, cu capul pe umărul lui. Sara îşi frecă posteriorul de el, potrivindu-se cât mai bine, iar această mişcare îl făcu să scrâşnească din dinţi.
Soţia lui nu avea nici acum idee cât de provocatoare putea să fie. Nu ştia ce repede îl făcea s-o dorească.
— Nu e nevoie să-ţi ascunzi faţa de mine, îi şopti el.
Îi dădu uşor la o parte părul, se aplecă şi o sărută pe gât. Sara închise ochii şi-şi înclină capul într-o parte.
— Nathan? Ai văzut ce repede s-a întors spre mine omul acela? Dacă pistolul nu se descărca, n-aş fi putut să mă apăr. N-am putere. Sunt nevolnica.
— Nu e nevoie să ai putere ca să te aperi, replică el.
Aceste cuvinte nu păreau să aibă niciun sens.
— L-am lovit pe Duggan, dar apoi m-a durut foarte mult mâna. Şi nici n-am reuşit să-l ating prea tare. Cum să n-ai nevoie de putere dacă vrei să...
— Cine-i Duggan?
— Omul cu care era unchiul Henry la tavernă, în seara când ne-am întâlnit.
Amintindu-şi, Nathan zâmbi la gândul pumnului în mănuşă albă care se repezise afară pe fereastră.
— Aveai factorul surpriză de partea ta, dar n-ai strâns bine pumnul.
O luă de mână, arătându-i cum să facă.
— Nu ţine degetul mare sub celelalte, ca să nu ţi-l rupi. Pune-l aici, pe din afară, şi strânge. Forţa lovituri trebuie să pornească de-aici, adăugă, atingându-i braţul şi umărul. Loveşte din tot trupul.
Sara dădu din cap.
— Dacă aşa spui tu...
— Trebuie să înveţi să te aperi. Fii atentă, Sara. Te instruiesc.
Până în acel moment, Sara nu-şi dăduse seama cât de nesigură se simţea alături de Nathan.
— Nu vrei să mă aperi tu?
Oftatul lui îi răsfiră părul.
— Vor exista momente când n-am să fiu cu tine. Şi acum, reţine că IocuI unde loveşti e la fel de important ca felul cum loveşti.
— Aşa...?
Încercă să-l privească. Nathan îi culcă la loc capul pe umărul lui.
— Da, ţine minte: locul cel mai vulnerabil al unui bărbat e între picioare.
— Nathan, nu cred c-aş fi vreodată în stare să...
Îi auzi stânjeneala din voce. Exasperat, îşi dădu ochii peste cap.
— E ridicol să te ruşinezi. Sunt soţul tău, şi trebuie să putem discuta orice.
— Nu cred că aş putea lovi un om... acolo.
— N-ai putea pe dracu'! replică el. La naiba, Sara, ai să te aperi, fiindcă aşa-ţi poruncesc eu! Nu vreau să ţi se întâmple ceva.
Dacă n-ar fi fost atât de iritat, Sara s-ar fi bucurat de ceea ce auzea. Doamne, ce om complex era! O îndemna şi insista să facă lucruri de care nu se credea în stare.
— Şi dacă nu-l pot lovi acolo? Laşii nu se apără, declară ea. Şi am recunoscut deja că sunt laşă.
Nathan încercă să nu râdă.
— Explică-mi de ce te consideri laşă, îi ceru el.
— Ţi-am explicat deja! strigă Sara. Încă-mi mai tremură mâinile, şi ori de câte ori mă gândesc la ceea ce s-ar fi putut întâmpla, mă îngrozesc. Nu pot nici măcar să mă uit la rochia aia fără să-mi vină rău.
— Care rochie?
Îi arătă rochia albastră de pe podea.
— Aia, şopti ea. Unul dintre piraţi a atins-o. Vreau s-o arunci peste bord, adăugă. N-am s-o mai port niciodată.
— Bine, Sara, o linişti el. Am s-o arunc. Acum, închide ochii şi nu va mai trebui să se uiţi la ea.
— Mă crezi o proastă, nu?
Nathan începu să-şi frece nasul de gâtul ei.
— Cred că începi să simţi efectele, şopti el. E o reacţie firească, atâta tot. Nu înseamnă că eşti laşă.
Sara încercă să se concentreze asupra cuvintelor lui, dar îi era foarte greu.
Îi sâcâia urechea cu limba, iar respiraţia lui caldă o înfierbânta şi mai mult. Fiorii îi treceau, şi începea să se simtă ameţită.
— Tu nu simţi niciodată... efectele? îl întrebă, într-o şoaptă slabă.
Mâna lui îi mângâia sânul. Mătasea foşnea pe piele, excitant.
— Ba da.
— Şi ce faci atunci?
— Găsesc o cale să-mi descarc frustrarea.
Îi desfăcu panglica din decolteul corsajului şi-i coborî bretelele de pe umeri. Sara se relaxa tot mai mult. Scoase un mic oftat de plăcere şi închise iar ochii. Mâna lui i se depuse pe coapsă. Când începu să-i mângâie pielea sensibilă din apropierea furcii picioarelor, Sara se mişcă nervoasă.
Degetele lui se strecurară sub cămaşă, începând încet să aţâţe focul dintr-însa. Ştia prea bine cât să apese, unde s-o atingă, ca s-o scoată din minţi. Sara lăsă să-i scape un geamăt întretăiat, când degetele lui o pătrunseră.
— Uşurel, fetiţo, îi şopti Nathan, simţind că încerca să-l oprească. Nu te opune, Sara. Lasă-te în voie.
O strânse cu putere, continuându-şi dulcea tortură. Degetele lui eram magice, poruncitoare. Curând, Sara nu mai avea în minte altceva decât cum să-şi găsească eliberarea.
— Îmi place cum reacţionezi. Eşti aşa de fierbinte, aşa de umedă... Numai şi numai pentru mine, nu-i aşa, Sara?
Nu-i putu răspunde. Se descleia din toate încheieturile. Nu putea opri dezlănţuirea, care se produse înainte ca ea să-şi de-a seama că urma. Mâinile îi coborâră pentru a-l ţine între coapsele ei şi-şi strânse în jur picioarele. Fu un orgasm zdrobitor, care o moleşi complet. Sara căzu pe pieptul soţului ei, într-un abandon extaziat.
Imediat ce bătăile inimii-i mai încetiniră şi-şi putu aduna gândurile, se ruşină. Cămaşa îi coborâse în talie, iar Nathan îi mângâia blând sânii.
— N-am ştiut că pot... adică, fără tine în mine, n-am crezut că era posibil...
Nu mai putu continua.
— Nu eram în tine, şopti el. Doar degetele erau acolo, nu mai ţii minte?
O întoarse până ajunse să stea în genunchi, cu faţa spre el. Sarei i se opri respiraţia în gât, şi dintr-o dată înţelese că-l dorea din nou. Doamne, ce sexy era! Îi susţinu privirea, în timp ce-şi cobora cămaşa pe coapse.
Se aplecă până-i atinse pieptul cu sânii. Nathan îşi scotea deja pantalonii. În câteva clipe, fură goi, iar Sara îngenunche din nou între picioarele soţului ei. Fără să-şi ia ochii dintr-ai lui, îşi apropie mâna de el şi îl atinse. Geamătul lui gros o înştiinţa cât îi plăcea acea cutezanţă. Apoi, mâinile lui i se strânseră în păr, trăgând-o spre el.
— Aşa se scapă de efecte, Sara, îi şopti.
Şi-i acoperi gura cu a lui, retezându-i orice răspuns.
Nathan era pe punte, ajutând la întinsul unei vele mici care fusese desprinsă de ghiuleaua piraţilor. După ce termină, se întoarse spre timonă.
La vederea şotiei lui, se opri. Sara stătea aşezată pe o banchetă de lemn, mai jos de el. La picioarele ei erau aşezaţi cel puţin cincisprezece oameni. Păreau foarte interesați de ceea ce le spunea.
Nathan se apropie. La urechi îi ajunse glasul lui Chester.
— Vrei să zici că aveai doar patru ani când te-ai măritat cu căpitanul?
— Păi tocmai ne-a explicat, Chester, mormăi Kently. Au făcut-o la cererea nătărăului ăluia de rege, nu, Sara?
— Şi nu te-ntrebi de ce-a vrut regele să pună capăt discordiei? întrebă Ivan.
— Voia să facă pace, răspunse Sara.
— De la ce pornise râca? se interesă altul.
— Nimeni nu mai ştie, presupuse Chester.
— A, ştiu de la ce s-a iscat neînţelegerea, spuse Sara. De la o cruce de aur.
Nathan se rezemă de catarg, zâmbind, deşi clătina din cap. Vasăzică, şi ea credea aiureala aia? Sigur că da. Era o poveste de adormit copiii, era firesc să-i dea crezare.
— Zi-ne de crucea aia de aur, îi ceru Chester.
— Păi, totul a început când un baron Winchester şi un baron St. James au plecat împreună într-o cruciadă. Erau buni prieteni. Asta se-ntâmpla în evul mediu, desigur, când toţi voiau să scape lumea de necredincioşi. Cei doi baroni aveau moşii învecinate, şi se spune că împreună crescuseră, la curtea Regelui John. Nu ştiu dacă aşa a fost sau nu.
— Oricum, adăugă Sara ridicând din umeri, cei doi prieteni sau dus într-un port din străinătate. Unul dintre ei a salvat viaţa cârmuitorului de-acolo, şi a primit în schimb o cruce uriaşă, făcută numai din aur. Da, întări ea când oamenii o priviră impresionaţi, şi era bătută în pietre preţioase uriaşe – diamante, rubine, şi se spune că arăta magnific.
— Cât de mare se zice că era? vru să ştie Matthew.
— Cât un om în toată firea, răspunse Sara.
— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? întrebă Chester, nerăbdător să audă continuarea.
— Cei doi baroni s-au întors în Anglia. Apoi, crucea a dispărut dintr-o dată. Baronul Winchester le-a spus tuturor că el primise crucea, şi că baronul St. James i-o furase. Baronul St. James susţinea acelaşi lucru, în favoarea lui.
— Şi n-a mai fost găsită niciodată, m'lady? se interesă Kently.
Sara clătină din cap.
— Între cei doi puternici baroni a izbucnit războiul. Unii spun că nici n-a existat vreodată o cruce, şi că au folosit-o doar ca pe o scuză ca să-şi cucerească unul altuia pământurile. Eu, una, cred că acea cruce există.
— De ce? întrebă Chester.
— Fiindcă se spune că baronul St. James, când era pe moarte, ar fi şoptit: „Priviţi spre ceruri ca să vă găsiţi comoara", răspunse ea, dând din cap. Nimeni nu minte când se pregăteşte să se ducă la Creatorul său. Imediat după ce a rostit aceste cuvinte, a dus mâna la inimă şi a căzut mort.
Repetă gestul, lăsându-şi capul în piept. Unii dintre marinari începură să aplaude, apoi se opriră.
— Nu crezi cu adevărat povestea asta, nu-i aşa, Lady Sara?
— A, ba da. Într-o zi, Nathan îmi va găsi acea cruce.
Nathan îşi spuse că soţia lui era o visătoare fără speranţă. Totuşi, zâmbi, căci dintr-o dată îşi dăduse seama că-i plăcea această latură a ei.
— Căpitanul pare-se că va trebui să se ducă în cer ca s-o găsească, spuse Chester.
— A, nu, îl contrazise Sara. Când a spus „priviţi spre ceruri", baronul n-a făcut decât să dea un mic indiciu. Era foarte viclean.
Discuţia mai continuă câteva minute. Dar se anunţa furtună, iar vântul începu curând să se înteţească. Sara se duse în cabină, ca să-şi strângă tăciunii, şi-şi petrecu restul zilei cu mătuşa ei. Pe înserat, Nora căsca de somn ca un copil, aşa că Sara o lăsă să se odihnească. Era clar că ziua aceea grea o obosise.
La drept vorbind, şi Sara era frântă. Tocmai se pregătea de culcare, când începu să aibă dureri de şale – semn sigur că-i începea ciclul lunar.
O oră mai târziu, junghiurile reveniră cu înverşunare. Erau mult mai dureroase decât de obicei. Sara se chinuia prea tare ca să-i mai pese dacă Nathan afla sau nu despre starea ei. Şi îngheţa de frig. Era efectul durerii, cu toată căldura şi umezeala din cabină. Luă pe ea o cămaşă de noapte din bumbac, albă şi groasă, apoi se târî în pat şi se acoperi cu trei pături. Nu putea sta comod în nicio poziţie. Avea senzaţia că i se frânseseră şalele în două, şi curând începu să scâncească de durere.
Nathan nu veni în cabină decât după schimbarea cartului de noapte. De obicei, Sara lăsa o lumânare aprinsă pentru el, dar acum în cabină era întuneric beznă. O auzi gemând. Imediat, aprinse două lumânări şi veni grăbit la pat. N-o văzu nici acum. Era ascunsă sub un munte de pături.
— Sara? întrebă el, alarmat.
Când nu-i răspunse, îi dădu la o parte, smucit, păturile de pe faţă. Îl trecură năduşeli reci de spaimă. Faţa Sarei era la fel de albă ca şi cearşafurile. Îşi trase iar păturile peste cap.
— Sara, ce Dumnezeu se întâmplă?
— Pleacă, Nathan, şopti ea.
Avea vocea înăbuşită de pături, dar i se înţelegeau totuşi cuvintele.
— Nu mă simt bine.
Părea în pragul morții. Spaima lui Nathan se înteţi şi mai mult.
— Ce-i cu tine? întrebă el într-o şoaptă aspră. Te doare faţa? La dracu', ştiam eu că trebuia să-l omor pe ticălosul ăla!
— Nu faţa mă doare! ţipă ea.
— Atunci, ai febră? o întrebă, smulgând iar păturile la o parte.
O, Doamne, nu-i putea explica situaţia. Era prea umilitor. Scoase încă un geamăt gros şi se întoarse pe o parte, cu spatele spre el. Îşi strânse genunchii la burtă, începând să se legene înainte şi-napoi.
— Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu mă simt bine, şi gata. Te rog, lasă-mă.
Nathan, nici gând, desigur. Îi puse mâna pe frunte. Era rece, deşi umedă, la atingere.
— Febră nu ai, mormăi el uşurat. Dumnezeule, Sara, te-am lovit azi după-amiază, nu-i aşa? Ştiu că am fost puţin cam... brutal, dar...
— Nu m-ai lovit... bâigui ea.
Tot nu era convins.
— Eşti sigură?
Îngrijorarea lui o mai linişti.
— Foarte sigură. Nu tu mi-ai cauzat boala asta. N-am nevoie decât să rămân singură.
Un junghi o făcu să se întrerupă. Gemu gros, apoi adăugă:
— Lasă-mă să mor în linişte.
— Pe dracu'-am să te las! bombăni el.
Un nou gând negru îi dădu fiori.
— N-ai făcut nimic când te-ai dus în cambuză? N-ai mâncat ceva preparat de tine?
— Nu. N-am stomacul deranjat.
— Atunci, ce naiba ai?
— Nu sunt... curată.
Nathan habar n-avea ce Dumnezeu putea să mai însemne şi asta.
— Ţi-e rău fiindcă nu eşti curată? Sara, asta-i cea mai mare prostie pe care-am auzit-o-n viaţa mea. Ai să-ţi revii dacă pun să-ţi pregătească o baie?
Îi venea să urle la el, dar ştia că efortul ar fi făcut s-o doară şi mai rău.
— Nathan, e o... situaţie femeiască, şopti ea.
— O ce?
Doamne, trebuia să i-o spună pe şleau.
— Mi-a venit ciclul! strigă. Au, mă doare... în unele luni, mi-e mai greu decât în altele.
— Ţi-a venit ciclul...
— Nu sunt gravidă... Te rog, pleacă acum. Dacă Dumnezeu se milostiveşte cu adevărat de mine, am să mor în câteva minute... fie de durere, fie de ruşine că trebuie să-ţi dau ţie toate explicaţiile...
Nathan fu atât de uşurat că nu suferea de-o boală mortală, încât oftă întretăiat. Apoi vru s-o bată pe umăr, dar îşi opri mâna la jumătatea mişcării, încurcat.
— Pot face ceva ca să-ţi uşurez durerea? o întrebă. Ai nevoie de ceva?
— De mama mea am nevoie, mormăi Sara. Da' ea nu poate să vină, nu-i aşa? Of, du-te, Nathan. Nu poţi face nimic.
Îşi acoperi iar faţa cu păturile, scoţând un nou geamăt jalnic. Probabil Nathan se hotărâse s-o lase în pace, îşi spuse ea, când auzi uşa închizându-se. Izbucni în lacrimi. Cum îndrăznea să plece de lângă ea, când se chinuia aşa? Minţise când spusese că de mama ei avea nevoie. Îl voia pe Nathan, s-o ţină în braţe, iar el, ca un încăpăţânat ce era, nici măcar nu-i ghicise gândurile.